Principala » Din notele Ierarhului » DIN NOTELE IERARHULUI: Plinitu-s-a nădejdea

DIN NOTELE IERARHULUI: Plinitu-s-a nădejdea

Culmea vicleşugului omenesc, înveşnicit pidosnic în istoria lumii prin sărutul de trădare al lui Iuda, părea că atinse apogeul mişeliei, rămînînd să încheie scenariul necurat, pus în acţiune de către farisei şi cărturari. S-au găsit în grabă cei treizeci de arginţi — mirşavă recompensă pentru sacrificarea Celui neprihănit și s-a mai găsit, fără multă căutare, şi cel care urma să-i ia, sufocat de lăcomie.

Împuțit de orgoliu şi nehotărît, Pilat din Pont, reprezentant al Imperiului Roman în debusolata Palestină, doar la prima vedere prezenta obstacol în calea fărădelegilor evreieşti, pentru că, la întîia încercare chiar, renunță la principiile morale de care trebuia să se călăuzească, devenind aliat al celor răi și răzvrătiți, și dă porunca-i ucigașă, neuitînd, ipocritul, să se spele pe mâini. Toate decurgeau, parcă, după cum erau uneltite: cei mîngîiați, în ajun, de El, urlau ca demenții; gloata, sălbătăcită în furie, îi cereau moartea; ostaşii înrăiți se repezeau asupra Lui ca leii asupra mielului; și, culmea cinismului, călăul zăngănea cuiele…

Asta I-au dorit-o fariseii întotdeauna (şi I-o mai doresc încă!). Îşi făceau, iată, hatîrul. Dar satisfacția diavolească de pe urma crimei întîrzia să vină! Cu atît mai mult, nici pomină de tihnă sufletească pentru ucigaşi şi anturajul lor. Lucrurile începuseră să se întoarcă de la sine în albia normalului: soția îl dojeni pe Pilat pentru cruzime, spunîndu-i că mult a pătimit noaptea în vis pentru Dreptul Acesta răstignit; Iuda se pocăia, pentru că a vîndut sînge nevinovat, şi întoarse arginții, aruncîndu-i în fața fariseilor; sutaşul care L-a străjuit mărturisea în auzul tuturor că Acesta cu adevărat a fost Fiul lui Dumnezeu.

Amară fost-a rătăcirea fariseilor și înşelăciunea iudeilor: gîndit-au că au răstignit om, dar s-au lovit de Dumnezeu; crezut-au că L-au pus sub pămînt, dar El s-a înălţat la ceruri; siguri erau că L-au omorît şi au scăpat de Dînsul, dar El a Înviat!

Încă nevrînd să creadă cele întîmplate, fariseii au umplut lumea cu zvonuri: cum că ucenicii Săi, Apostolii, L-au furat noaptea din mormînt şi acum vorbesc c-ar fi înviat. Frămîntare multă cuprinse lumea şi de nedumerire mare cercată era, dar…

Ar fi rămas, poate, multe întîmplări învăluite de umbrele enigmei, inimile oamenilor ar fi rămas pradă multor îndoieli, iar zvonurile ar fi continuat, probabil, să colinde pămîntul, dar, uite că, prin uşa zăvorîtă de frica iudeilor, intră El, Măreţ şi Învingător! Cel Înviat din Morți intră să-şi binecuvînteze duios ucenicii: Pace vouă, pacea mea o dau vouă.

Stăpînită de frică şi cutremur, întunecata cămeruță ce-i găzduia pe cei doisprezece apostoli într-o clipă deveni îndrăzneață, înseninîndu-se de nădejdea ce-şi aştepta plinirea. De-aici porni în lume atotîmbucurătoarea veste despre Hristos Cel Înviat. Printre popoarele luminate de această fără asemănare veste ne numărăm și noi, moldovenii. Creştini fiind de cînd devenise ortodoxă lumea, ne-am căutat-o, am găsit-o şi ne-am contemplat întotdeauna identitatea în Adevărul Evanghelic, purtîndu-l în inimi pe întreg parcursul existenței noastre — și cînd ne îngenunchea nevoia, și cînd ne înseninau bucuriile.

Ciudat s-ar părea, dar multe din nădejdile noastre pășesc hotarul vieții pămînteşti, plinindu-se în voinţa lui Hristos Cel Înviat.

O lumină tainică, identică, poate, cu cea a focului haric, coborînd misterios în sîmbăta Învierii, ne-a călăuzit prin istoria zbuciumată, hărăzindu-ne cu izbîndă. În inimă cu Hristos Cel Înviat, am supraviețuit pe cărările întortocheate şi suferinde ale vieții, ne-am îngîndurat trişti, am cîntat, înveselindu-ne, am lăcrimat, bocindu-ne destinul vitreg, şi am continuat să lucrăm ogorul, precum ni-e datul. Dar niciodată n-am renunţat la nădejdea plinirii sub lumina înțelepciunii şi dărniciei Lui. Aceasta ni-e ofranda, aşa ni-e povara — durută, dar frumoasă cum nu se mai poate. Învierea lui Hristos mereu ne-a dat marea încredere că viața merită a fi trăită curat şi cu demnitate, ne-a încurajat simplu și frumos, plinindu-ne felul nostru de a fi creştini. Moralitatea, trăinicia societății noastre este Învățătura Creştinească, sufletul Acesteia fiind Învierea Domnului. De la începutul lumii, nădejdea omului creștin plenitu-s-a cu El. Și așa va fi de-a pururi.

(Înaltpreasfințitul Marchel, Arhiepiscop de Bălți și Fălești, FRUMOASA ȘI DURUTA NOASTRĂ COMOARĂ, p.69 )

К записи есть 1 комментарий