Principala » Din notele Ierarhului » DIN NOTELE IERARHULUI: Mîntuirea

DIN NOTELE IERARHULUI: Mîntuirea

Dicționarul de Teologie Ortodoxă spune că mîntuirea înseamnă eliberare, vindecare. În greacă, mîntuirea se traduce sotirios. De aici, Învățătura mîntuitoare se mai numeşte Învățătura soteriologică. Mîntuirea ține de suflet, adică de eliberarea lui din robia păcatului. Mîntuirea urmărește scopul vindecării rănilor sufleteşti, provocate de păcat. Pentru că păcatul afectează, mai întii, sufletul, iar sufletul e mărturia vie a prezenței lui Dumnezeu în om, sau, altfel spus, sufletul este o părticică de Dumnezeu în om. Iată de ce Cel care poartă grijă de eliberarea și vindecarea sufletului, adică de mîntuirea lui se numește Mîntuitor. Iisus Hristos este Mintuitorul sufletelor noastre.
Precum atingerea oricărui scop în viață, fie chiar și cel mai neînsemnat, necesită efort, străduinţă, ceea ce înseamnă sacrificiu sau jertfire din partea năzuitorului, tot aşa şi eliberarea sufletului omenesc din robia păcatului a fost şi este condiționată de Jertfa mîntuitoare a lui Hristos. Exprimîndu-ne altfel, putem spune că libertatea sufletului omenesc, ceea ce înseamnă mîntuirea lui, L-a costat pe Hristos renunțarea la omul din El.
Mîntuirea se mai numeşte actul în care Dumnezeu, prin întrupare, moartea și învierea Fiului Său, Iisus Hristos, restabileşte omul în starea de pînă la căderea în păcat, adică îl aduce la starea de comuniune cu El însuși, cu Dumnezeu.
Mîntuirea vine de la Dumnezeu, nu de la oameni, de aceea Mîntuitorul, „la plinirea vremii” (Gal. 4,4), se întrupează de la Duhul Sfînt şi din Maria-Fecioara. El merge la acest sacrificiu doar din marea dragoste față de noi, oamenii. În felul acesta, putem spune (putem înțelege) că mîntuierea sau răscumpărarea sufletului omenesc izvorăsc din dragostea dumnezeiască. Vine să confirme această axiomă Sf. Ev. Ioan, care zice: ,,Atît de mult a iubit Dumnezeu lumea încît L-a dat şi pe Unicul Său Fiu ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veşnică» (3.16), adică să aibă mîntuire sufletească.
Deși începutul răscumpărării neamului omenesc de povara păcatului a fost pus încă în Testamentul Vechi (pînă la era creștină), totuşi ea (mîntuirea) şi-a manifestat lucrativitatea în Testamentul Nou. Întreaga istorie a mîntuirii este concentrată în Jertfa Fiului lui Dumnezeu, a Domnului nostru Iisus Hristos care a fost trimis în lume drept «… jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre» (1 Ioan 4.10).
Mîntuirea care, după cum am subliniat mai sus, este de la Dumnezeu, mai e și un act intim, învăluit de mister, realizîndu-se în adîncul firii noastre omeneşti. Chiar dacă Lucrătorul mîntuirii noastre este Dumnezeu mişcat doar de dragostea Sa față de om, un rol important în acest act i se atribuie omului. Pentru că Dumnezeu nu lucrează ,,în numele omului» de la distanță și nu stă în afara lui. El, Dumnezeu, se aşază în interiorul firii umane. Pentru cîştigarea mîntuirii nu este suficientă doar lucrarea dumnezeiască, pentru asta este strict necesară şi voinţa omului, străduinţa lui. Dumnezeu nimic nu dă omului contra voinţei acestuia. Pentru ca să nu fie strîmtorată libertatea omului. Pentru om, este imposibil a o cîştiga şi fără străduinţă. Mîntuirea vine de la Dumnezeu atunci, cînd omul, năzuind-o, o merită, o cere, o cucereşte cu insistenţă.
Mîntuirea înseamnă trecerea de la starea de păcat şi moarte, în care neamul omenesc a nimerit după căderea lui Adam şi Eva, la starea de har în viaţa veşnică, la starea de împăcare cu Dumnezeu. Chiar de la începutul activității Sale pămînteşti, Hristos îşi concentrează miezul misiunii Sale în mîntuirea lumii: ,,Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca să se mîntuiască prin El lumea» (Ioan 3.17). Acuzat fiind că intră în casa lui Zaheu, Hristos Domnul răspunde: ,,Fiul Omului a venit să caute şi să mîntuiască pe cel pierdut» (Lc. 19.10).
Mîntuirea este arta de a crea suflet înnoit. Ea întoarce sufletului calitățile pierdute în păcătuire. Ea renaște sufletul. Misiunea mîntuitoare este pe potriva puterii și voinței lui Dumnezeu. Sufletul care este setos de mîntuirea dumnezeiască este dat omului fără a înceta să aparțină lui Dumnezeu. Sau, exprimîndu-mă mai pe înţeles, îndrăznesc să afirm: sufletul, pe parcursul întregii vieţi pămînteşti, este proprietatea omului, pentru starea căruia proprietarul va da seama în fața lui Dumnezeu în ziua dreptei judecăți. Iată de ce în actul de mîntuire omului i se atribuie rolul de contribuitor, rolul pe care într-o măsură îl putem numi decisiv, căci fără de el mîntuirea nu este posibilă.
Mîntuirea vine ca dar de la Dumnezeu, evident, pentru merite, pentru vrednicie şi ea se cucerește doar prin efort — atît fizic cît și moral. Conştientizarea mîntuirii va inspira omul la fapte mărețe, fapte creştineşti ce sînt, mai întîi, mărturie vie despre setea omului de mîntuire, adică de viață veşnică pentru suflet, în Împărăția lui Dumnezeu.
Cunoştinţele soteriologice (învățătura despre mîntuire) pot fi acumulate de oricine, indiferent de vîrstă sau de starea socială. Important e să fii creştin (nu doar cu numele), botezat, să fii membru activ al bisericii luptătoare. Să se cunoască de toţi avertismentul Apostolului Pavel care spune că se încununează de succes doar acel, care se luptă după regulile jocului. Regulile în lucrarea de mîntuire sînt: dorinţa şi contribuția omului exprimate în rugăciune, fapte de milă, înfrînare, urmarea binelui (chiar dacă cere efort mare), respectarea Poruncilor dumnezeieşti, lupta împotriva metehnelor sau a patimilor, iubirea aproapelui, iubirea faţă de Dumnezeu și încă multe altele. Dar toate acestea pot fi exprimate într-un postulat: fereşte-te de rău şi fă binele, căci numai așa e posibilă mîntuirea.
Doamne, ajută-ne nouă, tuturor.
Discurs rostit de Înaltpreasfințitul Marchel, Arhiepiscop de Bălți și Fălești, la întrunirea profesorilor de Religie din municipiul Bălți.

К записи есть 1 комментарий