Principala » cazania » Ce să fac, să moștenesc viața veșnică?

Ce să fac, să moștenesc viața veșnică?

Învățăturile cuprinse în Evanghelia de astăzi i-au înfricoşat atît de mult pe cei ce-L ascultau pe lisus Hristos, încît ei L-au întrebat, zicînd: „Atunci cine poate să se mîntuiască?” Din răspunsul Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, lucrul acesta este foarte greu şi aproape cu neputinţă puterilor fireşti ale omului bogat. Dar este cu putinţă, totuşi, prin lucrarea harului atotputernic al lui Dumnezeu. Ca să înţelegem răspunsul lui Iisus, să ascultăm tîlcuirea celor povestite de Sfinta Evanghelie, care ne spune că:


„În vremea aceea un dregător L-a întrebat pe lisus, zicînd: Învățătorule bun, ce să fac, ca să moştenesc viața cea de veci?” (Luca 18:18).

Dregătorul acesta bogat a venit la Iisus Hristos nu ispitindu-L, ca legiuitorul, ci s-a apropiat cu respect şi smerenie de Iisus Hristos, zicîndu-I: „Învățătorule bun! N-a venit nici cu făţărnicie şi nici cu vicleşug. Dregătorul acesta a auzit, după cum se vede, despre binefacerile Domnului şi cum învăța învăţături cu privire la viața veşnică. De aceea a venit la El ca să audă şi să înveţe cum ar putea să intre în viaţa cea veşnică. El credea că lisus este un dascăl şi un om bun; nu credea însă că El este şi Dumnezeu adevărat. Aceasta se vede din răspunsul Domnului Iisus, căci,

„Atunci Iisus i-a zis: pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decît numai Unul Dumnezeu; ştii prea bine poruncile” (Luca 18:19).

Dacă dregătorul acesta ar fi crezut că Iisus Hristos este Dumnezeu, n-ar fi zis Iisus către el: „Pentru ce mă numeşti bun?” I-a zis aceasta, ca şi cum i-ar fi spus: fiindcă tu nu crezi că sînt Dumnezeu, pentru ce mă numeşti bun? Nu numai omul nu este bun din fire, ci nici îngerul nu este, pentru că şi oamenii şi îngerii nu au din fire bunătatea, ci din darul bunătăţii lui Dumnezeu. Numai Unul Dumnezeu are din fire bunătatea cea desăvîrşită şi neschimbată, El fiind izvorul bunătăţii şi dătătorul a toată bunătatea. Deci, după ce i-a spus lisus acestea, i-a răspuns apoi la întrebarea tînărului: „Ce să fac ca să moştenese viața cea de veci?” prin cuvintele: Ştii prea bine poruncile”. Din acest răspuns învăţăm că voinţa omului singură nu ajunge pentru mîntuire, ci este nevoie şi de păzirea poruncilor lui Dumnezeu, căci cel care voieşte mîntuirea sa şi păzeşte poruncile lui Dumnezeu, acela fără îndoială se mîntuieşte, după cum a asigurat Iisus pe dregător, prin cuvintele: „Ştii prea bine poruncile”:

„Să nu ucizi; să nu fii desfrînat; să nu furi; să nu mărturiseşti strîmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Luca 18:20).

Dregătorul acela socotea că alte fapte bune duc pe om în viaţa veşnică, nu împlinirea dumnezeieştilor porunci din Legea lui Moise. De aceea a întrebat: „Ce să fac ca să moştenesc viața cea de veci?”. Dar Domnul Iisus Hristos îi pune înainte, pe scurt, poruncile lui Dumnezeu, care se cuprind pe larg în Legea lui Moise. În răspunsul Domnului vedem înţelepciunea Sa cea nemărginită, fiindcă mai lesnicioasă este fuga de păcat, decît săvîrşirea faptelor bune. Pentru aceasta El pune întîi poruncile care învaţă pe om îndepărtarea de păcate, zicînd: „Să nu ucizi; să nu fii desfrînat; să nu furi; să nu mărturiseşti strîmb”; apoi pune poruncile care cer săvîrşirea faptelor bune: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”.

„El însă a răspuns: toate acestea le-am păzit din tinerețile mele” (Luca 18:21).

Dregătorul zicea acestea nefăţărnicindu-se şi nici ispitind pe Iisus Hristos. Într-adevăr, el a păzit poruncile legii lui Moise din tinerețile sale. I se părea însă că osteneala vremelnică, depusă pentru păzirea de păcate, este puțină şi nu este de ajuns pentru a avea drept răsplată moştenirea vieții de veci.

„Auzind Iisus, i-a zis: îți mai lipseşte un lucru: Vinde cîte ai şi împarte la săraci, şi vei avea comoară în cer. Apoi vino şi urmează-Mi Mie” (Luca 18:22).

Într-adevăr, păzirea dumnezeieştilor porunci care se cuprind înLegea lui Moise mîntuieşte pe cel care crede în Hristos şi-l duce în viaţa cea veşnică. Însă poruncile din Legea lui Moise nu pot să-l înalțe pe om la desăvîrşirea despre care învaţă Sfînta Evanghelie. Aceasta ne-o spune şi Sfîntul Apostol Pavel, cînd zice: „Într-adevăr, Legea, avînd umbra bunătăţilor viitoare, iar nu însuşi chipul lucrurilor, nu poate niciodată cu aceleaşi jertfe aduse neîncetat, în fiecare an să facă desăvîrşiţi pe cei ce se apropie”. Înseamnă deci că alta este slava celor ce s-au mîntuit şi alta este slava sfinților, care s-au învrednicit de desăvîrşirea evanghelică, pentru că păzitorilor poruncilor le-a făgăduit Domnul întrarea în viața cea veşnică, iar celor desăvîrşiţi comoară în cer, adică slava cea dumnezeiască care este în ceruri, după cum Domnul făgăduieşte dregătorului, zicîndu-i: împlineşte poruncile Evangheliei şi vei avea comoară în cer”. Cei desăvîrşiţi, adică sfinţii, nu numai că moştenesc viata cea veşnică ca şi cei mîntuiți prin păzirea poruncilor Legii lui Moise, ci dobîndesc şi visteriile dumnezeieştii slave, după cum, într-alt loc a zis Mîntuitorul nostru: „Eu am venit, ca lumea viață să aibă, şi mai mult să aibă”, adică, Eu am venit ca sfinţii să aibă nu numai viața cea veşnică ca şi cei mîntuiți, ci mult mai mult: desfătarea cea bogată a dumnezeieştii slave. Treptele slavei şi fericirii le-a arătat Însuşi Domnul, zicînd: „În casa Tatălui Meu, multe locaşuri sînt”. Şi, precum nu toți oamenii văd deopotrivă lumina, ci unii mai mult, iar alții mai puțin, după măsura puterii ochilor lor, tot aşa şi drepții nu toţi dobîndesc, deopotrivă, slava lui Dumnezeu, ci unii mai multă, iar alții mai puțină, după măsura faptelor lor bune. Din acestea învățăm că fără păzirea poruncilor Legii nimeni nu poate să se mîntuiască. Mântuirea nu este condiţionată de desăvîrşirea evanghelică, ci numai de păzirea poruncilor dumnezeieşti. De vom păzi poruncile, ne mîntuim, intrînd în viaţa veşnică, iar de le vom călca, vom fi osîndiţi la chinurile veşnice. De ne vom ridica însă la desăvîrşirea evanghelică, ne vom face ucenici ai lui Iisus Hristos şi sfinți, proslăvindu-ne în ceruri, după cuvintele Lui: „vei avea comoară în cer”. lată cum, prin putine cuvinte, Domnul nostru a arătat cum putem ajunge la desăvîrşirea evanghelică, zicînd: „Vinde toate cîte ai şi împarte la săraci, apoi vino și urmează-Mi Mie”. Ştiut este că cei care au părăsit lumea şi au urmat lui Hristos şi Evangheliei Lui, aceia sînt oamenii cei desăvîrşiţi şi sfinți.

„Iar el auzind acestea s-a întristat, că era foarte bogat” (Luca 18:23).

Nu este de mirare că dregătorul bogat, văzînd că nu poate fi desăvîrşit, s-a întristat şi a plecat fără să mai grăiască ceva. „Duhul este osîrduitor, dar trupul este neputincios”, spune Domnul. Duhul tînărului voia desăvîrşirea şi întreba ce-i lipseşte ca s-o împlinească şi să ajungă la înălţimea ei. Trupul însă se împotrivea. Avuțiile cele multe îi ţineau legată voinţa. De aceea s-a dus întristat, pentru că nu s-a supus sfatului ceresc al Învătătorului şi nici nu s-a învrednicit harului care se dă celor desăvîrşiţi şi sfinți.

„Şi văzîndu-l lisus că s-a întristat, a zis: cît de anevoie vor intra întru Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au averi! Că mai lesne este pentru cămilă să treacă prin urechile acului, decît pentru bogat să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 18:24-25).

Văzînd lisus că dregătorul n-a primit învăţăturile care-l făceau desăvîrşit, ci s-a întristat, a încetat vorbirea cu dînsul, grăind îndeobşte despre mîntuirea bogaţilor. Ca să arate cît de greu se mîntuiesc bogații, a dat pilda acului şi a cămilei. Într-adevăr, mare este osteneala şi aproape cu neputință ca să se facă un ac cu urechi aşa de mari prin care să poată trece cămila, dar mult mai mare şi cu multe nevoinţe este osteneala unui bogat, care trăieşte în desfătări, să intre în Împărăția cerurilor, căci greu se desparte de poftele trupului, de lăcomia pîntecelui şi a iubirii de bani. Cîtă tărie de suflet pentru un bogat, ca să nu fie biruit de deşertăciunea lumii care îl împresoară totdeauna! Într-adevăr acest lucru este cu neputinţă fără ajutorul şi sprijinul dumnezeiesc.

„Iar cei ce au auzit acestea, au zis: atunci cine poate să se mîntuiască”? (Luca 18:26)

Cei ce au auzit acestea, s-au mirat şi s-au spăimîntat, fiindcă priveau numai la puterile omului şi nu se gîndeau la puterea harului Celui atotputernic. Dacă ei erau săraci, iar vorbirea lui Iisus privea pe cei bogați, pentru ce au întrebat, zicînd: „Atunci, cine poate să se mîntuiască”? Prin aceasta şi-au arătat îngrijorarea lor de păstori sufleteşti şi purtarea lor de grijă pentru mîntuirea a toată lumea.

„lar lisus a zis: cele ce nu sînt cu putință la oameni sînt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18:27).

Ochiul cel dumnezeiesc al Domnului Iisus, care a privit la ucenicii Săi, şi cuvintele Lui cele dumnezeieşti au dezlegat nedumerirea și au potolit îngrijorarea lor. Această mîntuire, care este cu neputinţă puterii omului, zice lisus, este cu putință lui Dumnezeu celui atotputernic. Omul cel bogat ca şi cel sărac, numai cu a sa putere, nu poate să se mîntuiască; fiind însă povăţuit şi ajutorat de dreapta cea atotputernică a lui Dumnezeu, poate să se mîntuiască. Tot aşa şi pe noi, călcătorii poruncilor Tale şi săraci în fapte bune, ne ajută, Doamne, cu dreapta Ta cea atotputernică, să ne îndreptăm greşelile noastre şi să ne mîntuim sufletele noastre. Amin

К записи есть 1 комментарий