Principala » predica » Predică la duminica dinaintea Botezului Domnului

Predică la duminica dinaintea Botezului Domnului

„Harul Duhului Sfânt, ce Se pogoară la botez, pecetluieşte lăuntricele prefaceri ale inimii şi mişcări ale duhului, şi plăsmuieşte din ele noul om lăuntric”. Acum este duminica dinainte de praznicul Luminilor, adică al Botezului Domnului; duminica următoare se numeşte duminica de după Luminare sau de după Botez; între ele se află Botezul Domnului. Toate trei, ţinându-ne luarea-aminte pironită de Sfântul Botez, ne şi înclină să cugetăm la el. Să cugetăm, deci, la Sfântul Botez! Data trecută, de Anul nou, căutând noul, am găsit în noi înşine singura noutate — în fiinţarea cea nouă, în viaţa cea înnoită, altfel spus în renaşterea în Domnul Iisus Hristos, cu harul Duhului Celui Sfânt, prin Sfântul Botez. Aşadar nu va fi fără de cale să lămurim acum ce fel de naştere nouă este aceasta şi în ce stă ea?

Cugetând la Sfânta Taină a Botezului, Sfântul Apostol Pavel asemuieşte puterea lui cea ascunsă cu moartea şi cu învierea Domnului. Cufundându-ne în baia botezului, zice el, murim, iar ieşind din ea înviem; murim pentru viaţa cea trupească şi păcătoasă şi înviem pentru viaţa duhovnicească, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu — au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El în moarte prin botez pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii… Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai păcatului (Rom. 6, 3, 6).

După cum Domnul înviat este luminos, şi firea noastră, înnoindu-se cu harul Sfântului Duh prin baia celei de-a doua naşteri, este luminoasă. Dar să nu credeţi, fraţilor, că totul face aici doar harul, lucrând numai pe dinafară sau într-un fel mecanic! Nu! Lucrarea aceasta mântuitoare se săvârşeşte în chip nevăzut înlăuntrul omului; harul Duhului, care s-a pogorât la botez, pecetluieşte prin sine un şir de lăuntrice schimbări ale inimii şi mişcări ale duhului, plăsmuind în noi din ele omul cel nou, omul ascuns al inimii. De aceea Sfântul Apostol Petru numeşte botezul deschiderea cugetului bun către Dumnezeu, având în vedere prin aceasta formarea unui caracter moral aparte, tare prin har. Ce şi cum poate şi trebuie să aibă loc aici, vă voi lămuri prin câteva idei.

Făcându-1 pe om după chipul şi după asemănarea Sa, Domnul, Cel atot-milostiv, i-a arătat prin aceasta că scopul său ultim stă în împărtăşirea cât se poate de lăuntrică cu El, ocrotind acest scop şi prin anumite condiţii ajutătoare.

El a pus calea către atingerea acestui scop în împlinirea plină de râvnă a sfintei Sale voi, pe care a întipărit-o în conştiinţa curată şi neîntinată a celui dintâi om, însă nu 1-a legat în ce priveşte orientarea activităţii lui, ci i-a dăruit libertatea de a acţiona aşa cum vrea, după bunul plac, aşa încât el singur, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, să se hotărască a umbla fară abatere în voia lui Dumnezeu, cunoscută lui. Iar pentru ca omul să aibă putinţa de a ţine în frâu propria libertate, El a înrădăcinat frica de Dumnezeu — altfel spus simţământul atârnării desăvârşite de Dumnezeu, Atotţiitorul, Atotpurtătorul de grijă şi Atotrăsplătitorul — în duh, unde sălăşluieşte şi libertatea.

Iată toate elementele vieţii noastre duhovniceşti, după rânduiala de la început. Unindu-se, ele formează o persoană unitară, moral-duhovnicească, a cărei viaţă trebuie să se zidească şi săvârşească în aşa fel ca, pătrunsă de simţământul desăvârşitei atârnări de Dumnezeu, să se hotărască singură, de bunăvoie, a umbla fară abatere în sfânta voie dumnezeiască, aşa cum i-o lămureşte conştiinţa, cu încredinţarea că în schimb va rămâne în împărtăşire cât se poate de lăuntrică cu Dumnezeu, Care este Izvorul vieţii, şi că va fi fericit în El. Asta este menirea omului, şi dacă nu ar fi fost căderea, viaţa lui ar fi curs mereu aşa cum are ea loc totdeauna la sfinţii îngeri.

Căderea a stricat rânduiala lăuntrică a vieţii duhovniceşti. Omul a căzut de la Dumnezeu, şi împărtăşirea nemijlocită cu El s-a curmat, simţământul atârnării de El a amorţit sau a slăbit, şi omul n-a mai avut putere să ţină în frâu propria libertate, ce nu mai năzuia deja în urma voii lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât şi conştiinţa fie că încetase de tot să-i mai tâlcuiască voia lui Dumnezeu, fie începuse s-o tâlcuiască strâmb. Aşa s-au dezbinat elementele vieţii duhovniceşti — şi a pierit viaţa duhovnicească.

Între timp, firea omului a rămas aceeaşi, şi menirea lui aşijderea. Ca atare, reaşezarea lui nu putea să se săvârşească într-un alt chip decât prin reaşezarea puterilor lui duhovniceşti primordiale şi prin readucerea lor la relaţiile reciproce care le-au fost menite. Tocmai aceasta săvârşeşte Taina Botezului după cuvenita pregătire printr-un şir de schimbări lăuntrice.

Ca să vă lămuriţi, vă voi da un exemplu. Sfântul Apostol Petru propovăduieşte în ziua Cincizecimii. Cei de faţă, după ce au ascultat predica, au strigat: „Şi atunci, ce să facem?» Sfântul Apostol le-a răspuns: Pocăiţi-vă!, iar altundeva stă scris: Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie (Mc. 1, 15), şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, şi veţi primi darul Sfântului Duh (Fapte 2, 38). Înţelegeţi ce s-a întâmplat? Propovăduirea a luminat conştiinţa; luminată, conştiinţa a înviat simţământul atârnării de Dumnezeu, altfel spus frica de Dumnezeu — şi iată că din inimă a ieşit strigătul: „Ce să facem?» Să vă pocăiţi, să credeţi, să primiţi harul prin botez.

A te pocăi înseamnă a lăsa lucrurile potrivnice lui Dumnezeu şi a te întoarce la El — sau, totuna, a hotărî libertatea ta să umble iarăşi în voia Lui, aşa cum era ea hotărâtă la început.

Cel ce se pocăieşte ar fi gata de asta — dar cum să treacă la fapte, dacă el simte în sine pe de o parte samavolnica sa neputinţă, iar pe de alta lipsa păcii cu Dumnezeu, pe Care totdeauna îI mânia, şi cu conştiinţa sa, pe care totdeauna o jignea? Tocmai spre vindecarea acestor neputinţe de căpetenie i se dau harul Duhului ca reazim al tăriei morale şi credinţa în Domnul Iisus Hristos ca unic mijloc de împăcare a conştiinţei şi de unire din nou cu Dumnezeu.

Băgaţi oare de seamă că aici, în rânduiala cea nouă, harică, toate elementele şi puterile dinainte ale vieţii duhovniceşti, care în cădere erau slăbite şi dezbinate, sunt aduse iarăşi la însemnătatea şi la unirea lor de la început? Simţământul atârnării de Dumnezeu învie prin pocăinţă, conştiinţa este luminată de cuvântul lui Dumnezeu, libertatea este întărită de către har, împărtăşirea cu Dumnezeu este mijlocită prin credinţa în Domnul Iisus Hristos, singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Astfel, toate elementele — fiecare prin doctoria sa aparte şi dătătoare de viaţă — învie.

Mai rămâne doar ca ele să fie unite, focalizate ca nişte raze. Tocmai asta se săvârşeşte prin baia botezului, care în această privinţă este un fel de cuptor haric, unde din elementele vieţii duhovniceşti, refăcute mai înainte aşa cum am arătat, este zidită prin harul atotlucrător făptura nouă întru Hristos Iisus, este plăsmuit omul ascuns al inimii. Din această baie ieşim înnoiţi tocmai în acest înţeles, ne simţim înnoiţi în felul acesta, după ce am gustat dintr-o astfel de viaţă nouă — şi începem a fi fericiţi.

Uitaţi-vă ce se spune despre cei care s-au convertit în urma propovăduirii Sfântului Apostol Pavel. După ce au primit cuvântul — se spune în cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli — aceştia s-au botezat — şi îndată se adaugă că au început a petrece în învăţătură, în împărtăşire, în rugăciune, că erau toţi împreună, că aveau toate de obşte, că erau parcă un singur suflet şi un singur trup — petreceau într-un cuget în templu, îl lăudau fără contenire pe Dumnezeu întru bucuria şi simplitatea inimii (v. Fapte 2). îndată ce s-au botezat, au şi început să trăiacă viaţa cea nouă. Această viaţă nouă este conştientizată de toţi cei ce se botează şi este partea şi moştenirea lor. După ce am adunat acum într-o singură idee, corespunzător rânduielii lor de la început, toate principiile vieţii duhovnicesc-harice, vedem că prin dispoziţia lor lăuntrică cei botezaţi sunt astfel: prin credinţa în Domnul Iisus Hristos, după ce s-au împăcat cu Dumnezeu şi au primit de la El putere harică, creştinii se simt hotărâţi şi puternici să umble fară abatere întru voia lui Dumnezeu, lucru pe care îl şi râvnesc, fiind gata de orice osteneli şi de orice jertfe, simţind bucuria împărtăşirii dumnezeieşti — împărtăşire vremelnică, ce încă de aici o gustă pe cea fără de sfârşit, care va să fie în veşnicie.

Tocmai în aceasta constă deschiderea cugetului bun, altfel spus formarea caracterului moral creştinesc. Vă spun asta ca să nu uitaţi că puterea botezului nu stă numai în înnoirea harică a puterilor fireşti ale duhului, ci şi în schimbarea morală a caracterului, în amândouă împreună.

Potrivit rânduielii dumnezeieşti, la început au loc în duhul omului schimbări morale, iar după aceea harul, sălăşluindu-se în om prin taină, le pecetluieşte în el şi prin faptul acesta înnoieşte firea lui. În creştin nu mai este doar firea, ci este de acum şi harul. Pe dinafară el este la fel ca toţi necreştinii, însă de fapt el este amestec de fire şi har.

Arama, de pildă, scoate un sunet surd, pe când în amestec cu argintul sună mai curat şi mai limpede, cu toate că la înfăţişare nu se bagă de seamă deosebirea. Ca arama simplă e firea noastră; firea care a primit harul prin botez este ca aliajul de aramă cu argint. Pe dinafară poate că asemănarea este desăvârşită, însă pe dinlăuntru valoarea se deosebeşte cu mult. Astfel, creştinul şi necreştinul par la fel pe dinafară, dar caracterul lor lăuntric, ba parcă chiar alcătuirea lăuntrică, este altfel. Toată slava creştinului este înlăuntru. Creştinii înşişi nu pot să nu îşi dea seama de această deosebire şi schimbare — şi asta nu spre vătămarea smereniei lor, ci ca să I se dea slavă lui Dumnezeu, Care îi mântuieşte. Nu totul piere în omul căzut. Urmele frumuseţii dintâi rămân în toate puterile lui, atâta doar că puterile acestea s-au dezbinat la fel ca o oglindă spartă. Iar când se reface lumea lăuntrică a vieţii duhovniceşti, este la fel ca o oglindă întreagă, care răsfrânge limpede toate trăsăturile şi părţile feţei celui care priveşte în ea, întorcându-se spre înlăuntrul său, căci înlăuntrul său trăieşte, creştinul poate, oare, să nu vadă în sine această întregime ce i-a fost dăruită?

Voi folosi acum altă comparaţie. înainte de botez, omul este ca paraliticul: nu poate nici să se scoale, nici să se mişte. După botez el este ca paraliticul vindecat despre care istoriseşte Evanghelia că mergea sărind şi veselindu-se. Astfel, simţământul vioiciunii şi tăriei puterilor sale, care îi este propriu creştinului, ce a primit harul prin botez, poate oare să nu fie mărturisit de conştiinţă?

Iată încă o imagine. Ocheanele au trei părţi. Când acestea sunt vârâte una în alta, ocheanele nu arată lucrurile cum trebuie, însă când sunt întinse totul se vede prin ele bine. Ocheanul închipuie întreita noastră alcătuire, din duh, suflet şi trup. Prin cădere, duhul s-a supus sufletului, şi sufletul împreună cu duhul — trupului, şi prin aceasta au început să vadă prost legăturile dintre ele, să se ţină prost unul faţă de altul. Primind naşterea nouă, harică, duhul este repus în drepturi — ţine sufletul în rânduiala sa, iar prin el şi trupul. Omul dobândeşte atunci acea rânduială a părţilor firii lui care i-a fost menită, îşi dă seama cu limpezime de legăturile sale cu cerul şi cu pământul şi se ţine cu vrednicie faţă de ele. O asemenea reorânduire se poate ascunde oare de ochii minţii şi ai conştiinţei?

Vedeţi acum care este puterea Sfântului Botez şi cum nu se pot ascunde de noi mântuitoarele lui lucrări din noi? Intraţi acum în voi înşivă şi hotărâţi singuri dacă este acolo sau nu ceea ce dă Sfântul Botez.

Dacă este, să dăm mulţumită Domnului fără a ne ridica în slăvi pe noi înşine, pentru că totul e de la El; iar dacă nu-i, să ne dăm singuri în vileag, şi să ne mustrăm, şi să ne grăbim a împlini această lipsă prin Taina Pocăinţei, prin care se botează din nou cei ce se pocăiesc, dar nu în cristelniţă, ci în lacrimi, deşi primesc viaţă nouă la fel ca cea care se dă în cristelniţă. Amin!
(Sfântul Teofan Zăvorâtul)

К записи есть 1 комментарий