Principala » cazania » Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!

Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!

Faptele bune, ca şi păcatele, care se săvîrşesc cu trupul, de vreme ce cad sub simțurile trupeşti, fiecare om lesne le aude, le vede şi le pipăie. Însă fapta bună sau răutatea sufletului, care sînt ascunse simturilor trupeşti, şi care nici nu se văd, nici nu se aud, sufletul cu anevoie le simte şi mintea cu anevoie le cunoaşte. Astfel, smerenia este o înclinare a sufletului, sfîntă şi mîntuitoare. Mîndria, în schimb, este o patimă a sufletului, rea şi pierzătoare. Dar numai cu greu cunoaştem şi înţelegem cînd cineva este smerit şi cînd este mîndru.

Iisus — cunoscătorul a toate, ştiind că oamenii sînt mult mai uşor înclinaţi spre mîndrie şi că numai puţini dintre ei sînt înclinaţi spre smerenie, prin pilda Evangheliei de astăzi, ne-a arătat semnele cele din afară şi trupeşti ale omului mîndru şi ale omului smerit, cum şi vătămarea pe care o aduce mîndria şi folosul pe care îl aduce smerenia, învățîndu-ne să fugim de mîndrie şi să îmbrăţişăm smerenia. Toți oamenii avem mare trebuinţă de această sfîntă învăţătură.

Pe vremea Mîntuitorului, ca şi astăzi, erau unii oameni care aveau despre ei încredinţarea că sînt drepţi şi pentru aceasta priveau de sus pe alţii. Către ei a rostit Domnul parabola aceasta (Luca18:9):

„Doi oameni s-au suit în Templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş” (Luca18:10).

Pentru ce această învăţătură, atît de trebuincioasă pentru mîntuirea omului, nu ne-a descoperit-o Domnul lisus prin cuvinte simple de învăţătură, ci printr-o parabolă, adică printr-o pildă?

Pentru că pilda este o icoană a faptelor, care zugrăveşte faptele în culori luminoase şi curate şi le pune înaintea ochilor noştri mult mai lămurite decît cuvintele simple de învăţătură.

Cînd ţi se grăieşte o pildă, atunci ţi se pare nu că auzi, ci că vezi faptele care se povestesc printr-însa. De aceea pilda face şi mai cu luare aminte pe ascultători, iar învăţătura ei intră mult mai lesne la inima omului. Vedem aceasta lămurit din pilda care s-a citit astăzi.

Fariseii, fiind vicleni şi fățarnici, ascundeau păcatele lor şi arătau poporului orice faptă bună a lor, în mod fățarnic, căci toate lucrurile lor le făceau ca să fie văzuți de oameni. De aceea toţi ii socoteau buni şi drepți.

Iar vameşii, fiindcă adunau dajdiile împărăteşti şi făceau multe nedreptăţi, furturi şi asupriri, erau socotiți, de toţi, păcătoşi şi nedrepţi. Deci în parabola aceasta, Domnul pune alături pe fariseu. care după părerea comună înfăţişa pe omul cel bun şi drept şi

pe vameş, care înfățișa pe omul păcătos şi nedrept. Doi oameni, zice Mîntuitorul, s-au suit în Templu ca să se roage. Dintre aceştia unul era fariseu, adică drept; iar altul vameş, adică păcătos.

„Fariseul stătea drept şi se ruga astfel: Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sînt ca ceilalți oameni, hrăpitori, nedrepţi, necredincioşi în căsătorie, sau ca şi vameşul acesta” (Luca18:11).

Trei sînt chipurile rugăciunii: de preamărire, prin care preamărim pe Dumnezeu pentru lucrurile Lui cele mari şi minunate: de mulţumire, prin care mulțumim lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui față de noi; de cerere, prin care ne rugăm şi cerem de la Dumnezeu cele de care avem nevoie pentru mîntuire. Deci rugăciunea fariseului se pare a fi fost de mulţumire. Dar el n-a multumit lui Dumnezeu, ci osîndind pe toţi ceilalți oameni, s-a lăudat pe sine. N-a zis: îți multumesc, Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit de harul Tău, care m-a păzit de orice păcat, ci a socotit al său lucrul harului lui Dumnezeu, iar toată isprava faptelor sale bune a atribuit-o numai puterilor sale. Înălțindu-se pe sine şi osîndind pe toţi ceilalţi oameni, a zis: Eu nu sînt hrăpitor, nedrept, necinstit în căsnicie ca ceilalți oameni, sau ca şi acest vameş asupritor şi nedrept. Ce altceva sînt aceste cuvinte?, decît dovada mîndriei celei mari a sufletului fariseului?, care se făcea acum vădită prin laudele pe care le rostea gura lui? Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Fără Mine nu puteţi face nimic”, iar Apostolul Pavel a arătat că „Dumnezeu este Cel care lucrează în voi / şi ca să voiţi / şi ca să lucraţi (voia Lui)”. Fariseul pe amîndouă acestea le-a luat din mîna lui Dumnezeu şi le-a dat puterilor sale, socotindu-se chiar mai presus de firea omenească. El însă nu s-a mulțumit cu această mîndrie a sa. Ca să arate că este în toate desăvîrşit şi mult mai presus decît ceilalți oameni, s-a lăudat şi cu faptele sale bune, zicînd:

„Postesc de două ori pe săptămînă, dau zeciuială din toate cîte agonisesc” (Luca18:12).

Iudeii posteau de 2 ori pe săptămînă, lunea şi joia, căci credeau că Moise, joi s-a suit, iar luni s-a coborît din muntele Sinai, cînd a primit Tablele Legii. De asemenea, după porunca Legii lui Moise, iudeii mai aveau datoria să aducă lui Dumnezeu în fiecare an a zecea parte (10%) din roadele pămîntului pe care îl cultivau: „Să osebeşti zeciuială din toată roada semănăturilor tale, care-ți vin din tarina ta în fiecare an… Adu zeciuială din pîinea ta, din vinul tău, din untdelemnul tău şi din întîii-născuţi ai vitelor tale mari şi ai vitelor tale mărunte, ca să te înveţi a te teme de Domnul Dumnezeul tău în toate zilele” (Deut. 14:22), poruncea Legea iudeilor. Din cuvintele acestea vedem că iudeii nu erau datori să aducă lui Dumnezeu a zecea parte (10%) din toate veniturile lor, ca de exemplu: din lapte, din brînză, din unt şi din celelalte lucruri. Dar acest fariseu se fălea că posteşte de două ori în săptămînă şi că aduce lui Dumnezeu zeciuială, nu numai din lucrurile cele rînduite de Lege, ci din toate cele ce agonisea. El arăta, prin aceste cuvinte, că şi în săvîrşirea faptelor bune era mai presus de ceilalţi oameni, punînd împotriva păcatelor altora, faptele lui cele bune. Astfel, împotriva necinstei în căsătorie, punea postirea, care înfrînează patimile, iar împotriva furtului şi a nedreptăţii, punea zeciuiala din toate ale sale. Aţi auzit mîndria fariseului? Ascultaţi acum şi smerenia vameşului:

„Iar vameşul, de departe de unde sta, nu voia nici măcar ochii să-i ridice către cer, ci-şi bătea pieptul şi zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (Luca18:13).

Sta şi vameşul în Templu ca şi fariseul; însă departe de jertfelnic, de altar, pentru că se socotea pe sine nevrednic să se apropie de altarul lui Dumnezeu. Cu capul plecat, nu voia nici măcar ochii să-şi ridice, să vadă cerul, (de ce?): socotind că ochii lui, care fuseseră mai înainte pironiţi la lucrurile cele pămînteşti, nu erau vrednici să caute şi să vadă cerul, care este scaunul lui Dumnezeu. Îşi bătea pieptul, ca pe un vas al fărădelegilor sale, arătînd prin aceasta că, pentru păcatele lui, este vrednic de multă osîndă. Striga cu glas tare, mărturisindu-se că este păcătos şi cerînd mila lui Dumnezeu, zicea: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”. Locul în care sta, plecarea capului, lovirea pieptului şi cuvintele ce grăia, arătau cu adevărat adîncul smereniei lui. De aceea, Domnul Hristos, a adăugat:

„Zic vouă: că acesta s-a pogorît mai îndreptat la casa sa, decît acela, fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri; iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca18:14).

Prin aceste cuvinte se înţelege că numai vameşul cel păcătos, dar smerit, s-a coborît din Templu la casa sa, îndreptat, iar nu şi fariseul cel drept, dar mîndru. (Are Dumnezeu destui îngeri mândri – diavolii întunecați) Vameşul fiind păcătos, prin smerenie s-a îndreptat, iar fariscul drept fiind, prin mîndrie s-a osîndit, „fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri”, prin osînda lui Dumnezeu, Care celor mîndri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har”. Amin!

Pentru că Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut.

Nu deznădăjdui. Spuneți lui Dumnezeu, (acasă în rugăciune și în Biserică la spovedanie) greșalele tale și nu te va lăsa să te pierzi în iad.

К записи есть 1 комментарий