Principala » cazania » Cred Doamne, ajută necredinței mele

Cred Doamne, ajută necredinței mele

Credincioișii, care citesc sau ascultă dumnezeieştile Scripturi, ştiu că diavolul dintru început a invidiat pe om, văzînd aşezarea fericită şi slăvită din rai în care îl pusese Dumnezeu. După aceea, el n-a încetat niciodată vicleniile lui, ci cu toată puterea s-a străduit şi se străduieşte să înşele pe om şi să-l vatǎme, aşa cum s-a arătat în Sfînta Evanghelie care s-a citit astăzi. Această Evanghelie ne arată însă şi cele trei arme puternice: credinţa, postul şi rugăciunea, prin care se poate goni şi nimici toată puterea diavolului. De aceea mult folos sufletesc va aduce ascultarea tîlcuirii cuvintelor Evangheliei ce s-a citit astăzi, care ne spune că:

„În vremea aceea, s-a apropiat de lisus un om, îngenunchind înaintea Lui şi zicînd: Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are un duh mut. Şi oriunde îl apucă, îl zdrobeşte şi face spume la gură şi scrîşneşte din dinţi şi înțepeneşte” (Marcu 9:17-18a).

Sfinții evanghelişti n-au arătat nici neamul, nici patria, nici credinţa, nici starea omului care a venit la Iisus şi a îngenunchiat înaintea Lui, rugîndu-l să-i vindece fiul, care era singurul lui copil. Sfîntul Evanghelist Matei ne spune că, venind tatăl copilului la Iisus Hristos şi îngenunchind, îl ruga pe El, zicînd: „Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi rău pătimeşte”. Despre patima aceasta de care sufereau unii, cînd era lună plină, scrie amănunțit Evanghelistul Marcu, zicînd: „Şi oriunde îl apucă, îl zdrobeşte şi face spume la gură, şi scrîşneşte cu dinţii şi înţepeneşte”, iar Evanghelistul Luca, pe lîngă acestea, adaugă, zicînd: „Şi iată un duh îl apucă, şi deodată răcneşte şi îl zguduie cu spume”. Oamenii de atunci, văzînd că patima aceasta se întîmpla cînd era lună plină, credeau că luna era cauza acestei suferinţe. Pentru aceasta numeau lunatici pe cei care pătimeau astfel. „Însă luna, zice Sf. Ioan Gură de Aur, nu este pricină a îndrăcirii, ci demonii, pîndind vremile lunii, cînd era lună plină năvăleau peste oameni, ca să arate că lucrurile lui Dumnezeu sînt pricină a răutăţii lor, şi aşa oamenii să ocărască pe Ziditorul”. Dar din cele istorisite de sfinții evanghelişti, vedem că demonii erau aceia care chinuiau pe cei lunatici. Unii dintr-înşii cad rar, iar alții mai des; unii numai în fiecare săptămînă, iar alții în fiecare zi şi unii de multe ori într-o zi; se vede deci că altă patimă este îndrăcirea cînd este lună plină, şi alta este epilepsia. Chiar dacă am socoti că îndrăcirea cînd este lună plină este tot epilepsie, deci o boală firească, nu urmează din aceasta că diavolul nu putea să chinuiască prin acest fel de boală pe copilul despre care vorbeşte Evanghelia de astăzi, pentru că diavolul, după învoirea dumnezeiască se face pricinuitor de felurite boli fireşti, ca să chinuiască pe om. Amuţirea şi orbirea sînt boli fireşti, dar am văzut că diavolul a fost acela care le-a pricinuit celui mut şi celui orb, pe care i-a tămăduit Iisus Hristos. „Iată, zice Sfînta Evanghelie, a adus la Dînsul pe un om mut, care era îndrăcit, şi scos fiind demonul, a grăit mutul”. Chiar şi boala lui Iov, deşi se părea firească, era însă ispită şi pedeapsă diavolească. De aceea sînt înţelepţi şi lăudaţi creştinii aceia care cheamă îndată cînd se îmbolnăvesc, nu numai pe doctor, ca să le dea doctorii, ci şi pe preot, ca să facă rugăciuni pentru sănătatea lor, adică sf. Maslu. Tatăl copilului din Evanghelia de astăzi a adăugat:

„Şi am zis ucenicilor Tăi să-l scoată afară, dar n-au putut” (Marcu 9:18b).

El n-a venit la Iisus Hristos cu toată convingerea şi credinţa că va putea să-i vindece copilul, după ce văzuse că nu l-au putut vindeca ucenicii, ci mai mult încercînd decît crezînd, pentru că a zis lui lisus: „Dacă poti ceva, ajută nouă”. Dacă ar fi avut credinţă tare şi fierbinte, nu ar fi zis acestea, ci ar fi crezut că toate sînt cu putință lui Iisus, ca unui Dumnezeu Atotputernic. Din răspunsul lui lisus către el, se vede că tatăl copilului a zis acestea, defăimînd pe ucenicii Lui şi necrezînd că lisus ar fi putut să-i vindece copilul.

„Atunci El, răspunzînd lor, a zis: 0, neam necredincios! Pînă cînd voi fi cu voi? Pînă cînd vă voi răbda pe voi? Aduceți-l la Mine” (Marcu 9:19).

Iisus s-a tulburat şi a mustrat, nu de-a dreptul pe tatăl copilului, ci neamul iudeilor din care erau şi ei, zicînd: O, neam necredincios şi îndărătnic! în loc de: o, necredinciosule şi răzvrătitule, aducînd astfel mustrarea Sa mulțimii ce se afla acolo şi la tot neamul iudeilor. De aceea a şi adăugat cuvintele: „Pînă cînd voi fi cu voi? Pînă cînd vă voi răbda pe voi?”, însemnînd că s-a apropiat vremea Patimilor şi morții Lui şi că alege mai bine patima şi moartea decît necredinţa şi răutatea iudeilor. Milostivindu-se însă de cel lunatic, Iisus a zis: „aduceți-l la Mine”.

„Şi l-au adus la El. Dar văzîndu-l pe lisus, duhul numaidecît a zguduit pe copil şi căzînd la pămînt se zvîrcolea şi spumega. Şi l-a întrebat pe tatăl copilului: cîtă vreme este de cînd i-a venit aceasta? lar el i-a răspuns: Din pruncie. De multe ori l-a aruncat şi în foc, şi în apă, ca să-l piardă; ci, de poţi ceva, ajută-ne nouă, fie-Ți milă de noi! lar lisus a zis: de poţi crede, toate sînt cu putinţă pentru cel credincios. Atunci tatăl copilului a strigat cu lacrimi şi a zis: cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (Marcu 9:20-24).

Evanghelistul Marcu spune că lisus a întrebat pe tatăl copilului lunatic, despre vremea de cînd copilul lui pătimeşte, şi el a răspuns că din pruncie. Răspunsul acesta arată că suferinţa era de multă vreme şi deci era anevoie de vindecat. De aceea tatăl celui bolnav a zis: „De poți ceva, ajută-ne nouă, fie-Ți milă de noi”, arǎtînd prin aceasta îndoiala şi puțina lui credinţă. lisus i-a răspuns: de poţi crede, toate sînt cu putinţă celui ce crede, arătînd şi cu acest prilej puterea în toate a unei credințe fierbinţi. Auzind aceasta, tatăl copilului a strigat cu lacrimi, zicînd: cred, Doamne, ajută necredinţei mele. După cum se vede cuvintele Domnului l-au adus pe el la căință, pentru împuținarea credinței lui ce avea înainte de venirea la Iisus, pentru că lacrimile sînt mărturii ale căinţei lui.

„Văzînd lisus că poporul dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicîndu-i: duh mut şi surd, îţi poruncesc ţie, ieşi afară din copil şi să nu mai intri în el. Atunci duhul, răcnind şi scuturîndu-l cu putere, a ieşit afară, iar copilul a rămas ca mort, încît mulţi ziceau că a murit. Dar lisus l-a apucat de mînă şi l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare” (Marcu 9:25-27).

După aceea, povesteşte acelaşi Evanghelist Marcu, cînd a certat Iisus duhul cel necurat, atunci acela a strigat şi mult a scuturat pe cel bolnav, apoi a ieşit dintr-însul, iar bolnavul s-a făcut ca mort, încît mulți ziceau că a murit. Sfîntul Evanghelist Luca adaugă că duhul necurat a scuturat pe bolnav, cînd se apropia de lisus, trîntindu-l la pămînt. Iisus a îngăduit să se facă aceasta, nu pentru iubirea de slavă, ca să se adune mulțimea de oameni, ci pentru însuşi tatăl copilului, ca văzînd pe diavol scuturîndu-l, cînd îl certa lisus, prin aceasta să creadă apoi minunea care urma să se facă. Evanghelistul Marcu ne spune că lisus a certat pe duhul cel necurat, zicîndu-i: „Duh mut şi surd, îți poruncese fie: ieşi dintr-însul şi să nu mai intri în el”, iar Evanghelistul Luca spune că, după vindecare, Iisus a dat pe copil tătălui său. Iisus l-a dat pe copil tatălui său, pentru că în timpul cînd bolnavul era chinuit de diavol, nu era sub stăpînirea tatălui său, ci sub stăpînirea diavolului, care îl chinuia.

„lar după ce au intrat în casă, ucenicii Lui l-au întrebat deosebi: pentru ce noi n-am putut să-l scoatem?” (Marcu 9:28)

Neputînd ucenicii să gonească pe demonul acesta, de bună seamă au fost nedumeriți, fiindcă mai înainte lisus le dăduse lor stăpînire asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată pe ele şi să tămăduiască toată boala şi toată neputinţa. Deci, nu L-au întrebat de faţă, nu pentru că se ruşinau; ci, fiindcă întrebarea era pentru un lucru mare şi tainic, pentru aceasta L-au întrebat deosebi. De aici noi învățăm că săvîrşirea minunii este oprită, sau pentru împuținarea credinţei şi îndoiala celui ce face minunea, sau pentru nevrednicia celui ce cere minunea. Aceasta se adevereşte din răspunsul Domnului:

„lar El le-a zis lor: acest neam de demoni cu nimic nu poate fi scos, fără numai cu rugăciune şi post” (Marcu 9:29).

Neamul demonilor nu iese decît numai cu rugăciune şi cu post a spus lisus, ca să arate că din toate celelalte fapte bune numai rugăciunea şi postul sînt armele credinciosului împotriva demonilor şi că, pentru vindecarea celor ce se îndrăcesc este nevoie să postească şi să se roage nu numai preotul, ci şi cel ce pătimeşte. Deci Iisus prin mustrare a vindecat necredința tatălui copilului, iar prin arătarea celor ce se pot săvîrşi de o credinţă fierbinte a vindecat împuținarea credinței ucenicilor şi prin certare, boala cea grozavă a celui lunatic. Apoi,

„Ieşind ei de acolo străbăteau Galileea şi nu voia ca cineva să ştie; căci învăța pe ucenicii Săi şi le spunea că: se va da Fiului Omului în mîinile oamenilor, şi-L vor omori, iar după ce-L vor omori, a treia zi va învia. Dar ei nu înţelegeau cuvîntul şi se temeau ca să-L întrebe” (Marcu 9:30-32).

După ce a săvîrşit lisus minunile despre care am vorbit, ieşind din locul acela, după cum ne spune Evanghelistul Marcu, străbătea Galileea împreună cu ucenicii Săi, învățînd şi spunînd ucenicilor despre vînzarea Lui de către Iuda, despre Patima şi despre moartea Lui, ca nu cumva întîmplîndu-se acestea să-i tulbure, pentru că nu ştiau de mai înainte. Fiindcă cele spuse i-a întristat, El le vesteşte mai dinainte şi Învierea Lui cea de-a treia zi, pentru ca să mîngîie necazul inimii lor.

Cum odinioară sfinții apostoli stăteau cu Tine, Doamne, în Galileea, aşa şi noi, astăzi, stăm cu Tine în Biserica Ta şi pentru puțina noastră credinţă, ca şi tatăl copilului lunatic, strigăm cu lacrimi: ajută necredinței noastre, ca, fără bîntuiala diavolului, să-Ți slujim numai Tie! Amin.

К записи есть 1 комментарий