Principala » cazania » Oricine voiește, să vină după Mine

Oricine voiește, să vină după Mine

Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns aproape la jumătatea căii postului, unde aflăm două ajutoare tari şi puternice în ostenelile noastre. Unul dintre acestea este Preasfînta Cruce, lemnul cel de viață dǎtǎtor, bucuria lumii, puterea credincioşilor, întărirea drepților, nădejdea păcătoşilor. Pentru aceasta, sfînta Biserică a lui Hristos o pune astăzi pe dînsa înaintea noastră, ca, in evlavie închinîndu-ne ei, să luăm har şi putere în greutățile luptei dumnezeieşti a postului. Celălalt ajutor este glasul Domnului din Evanghelia de astăzi, care ne îndeamnă pe noi să ne ridicăm crucea noastră şi să mergem după Hristos, Care ne cheamă să ne mîntuim sufletele noastre.

Pentru aceasta a pus să se citească astăzi glasul acesta din Sfînta Evanghelie, ca să picure în inimile noastre puterea dumnezeiescului har şi printr-însul, cu osîrdie, să săvîrşim nevoinţa cea sfîntă a postului. Sfînta Cruce fiecare creştin o vede şi fiecare, sărutînd-o cu credință şi cu evlavie, ia har de la Dumnezeu şi putere. Glasul Evangheliei are trebuinţă de tîlcuire, pentru ca pricepind înțelesul lui, fiecare să ia luminarea Preasfîntului Duh şi puterea Lui cea dumnezeiască. Deci, precum sărutați cu evlavie cinstita Cruce, tot aşa cu luare aminte să ascultați tilcuirea Evangheliei de astăzi, care spune:

„Zis-a Domnul: oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8:34).

Cîtă înţelepciune dumnezeiască, frați creştini, şi cîtă iubire de oameni! Domnul Hristos nici nu sileşte pe nimeni, deşi are putere, şi nici nu porunceşte, deşi este Stăpîn, ci lăsându-i fiecăruia slobodă stăpînirea de sine însuşi, ca un iubitor de oameni cheamă însă la Sine pe toţi, pentru că voieşte mîntuirea tuturor, zicînd: cel care după a sa socoteală şi dintr-a sa voință vrea să vină după Mine, adică să fie ucenic al Meu, urmând poruncile Mele, acela trebuie să facă trei lucruri: să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Dar cine este acest „de sine”, despre care Domnul ne îndeamnă să ne lepădăm şi care este „crucea fiecăruia dintre noi?” Acest „de sine” al nostru este acela pe care-l numeşte Apostolul Pavel „omul cel vechi” şi „trup al păcatului”, în care, după călcarea poruncii de către cei dintîi oameni, (Adam și Eva) sălăşluieşte cugetul omului, plecat spre rele din tinereţile lui. De acest om vechi al păcatului, zice Domnul că trebuie să ne lepădăm, de egoism. Dar cum putem face aceasta? În acelaşi chip în care ne lepădăm de un om oarecare; cum ne lepădăm de prietenul nostru, sau de rudeniile noastre, fugind de ei şi urînd tot şi toate faptele lor rele. Deci, atunci ne lepădăm „de sine”, adică de noi înşine, cînd fugim de dragostea trupului şi urîm toate faptele lui cele rele.

Iar „crucea” fiecăruia este omorîrea patimilor şi poftelor celor rele ale trupului nostru. Atunci luăm crucea noastră, cînd nimicim patimile şi poftele noastre cele rele, precum spune dumnezeiescul Apostol Pavel: „lar cei ce sînt ai lui Hristos lisus, adică ucenicii Domnului, trupul şi-au răstignit cu patimile şi cu poftele” (Galateni 5:24). Cum însă credincioşii altor religii din vremea Mîntuitorului, din care unii şi astăzi îşi mai chinuiesc trupul lor prin diferite mijloace, făceau aceasta pentru o slavă deșartă, stăpîniți de păreri amăgitoare, vrînd să fie admiraţi şi lăudaţi de oameni, de aceea Domnul, după ce a arătat că cel care vrea să vină după El, este dator nu numai să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa, a spus că trebuie şi să vină după Dînsul. Iată pe scurt toată înțelegerea acestor cuvinte evanghelice: cel care voieşte să se facă ucenic al lui Iisus Hristos, trebuie să se lepede şi să urască orice păcat, să omoare toate patimile trupului şi toate poftele lui cele rele şi să urmeze învăţăturile lui lisus Hristos. Arătînd Domnul pentru ce cere aceste trei lucruri de la ucenicii Săi, a zis:

„Că cine va voi să-şi mîntuiască sufletul îl va pierde; iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mîntui” (Marcu 8:35).

Sufletul omului este nemuritor şi omul nu poate să-l piardă din cauza dragostei sale faţă de lisus Hristos şi faţă de Evanghelia Sa. Prin aceste cuvinte, lisus Hristos nu vorbeşte despre ființa sufletului, ci despre poftele şi păcatele lui cele rele. Deci cel care va pierde păcatele cele rele ale sufletului său: mîndria, zavistia, ura, nemilostivirea şi celelalte patimi şi răutăţi ale lui, nu pentru iubirea de slavă, ci pentru dragostea faţă de lisus Hristos şi pentru păzirea poruncilor Evangheliei, acela îşi va mîntui sufletul şi va moşteni viața cea veşnică. Iar cel ce va căuta să-şi împlinească poftele sufletului cele rele, acela îşi va pierde sufletul său, adică îl va da chinurilor celor fără de sfîrşit: „Cel care-şi iubeşte sufletul său, zice Sfîntul Ioan evanghelistul, îl va pierde; iar cel care-şi urăşte sufletul său, în lumea aceasta, îl va păstra spre viaţa veşnică”. „Cine va căuta să mîntuiască viaţa sa va pierde-o, spune Evanghelistul Luca; iar cine o va pierde o va păstra vie”. Sfîntul Evanghelist Matei spune şi mai lămurit acest lucru, zicînd: „Cine ține la viața lui va pierde-o, iar cine-şi va pierde viața lui pentru Mine va găsi-o”. Deci, zicînd Domnul să se lepede de sine cel care vrea să se ducă după El, prin sine s-a referit la suflet, nu la trup, pentru că zice mai departe: Cel ce va voi să se mîntuiască pe sine însuşi, acela se va pierde. Iar cel care se va pierde pe sine însuşi, nu pentru mărirea sa, nici pentru lauda oamenilor, ci pentru dragostea față de lisus Hristos şi faţă de învăţăturile Sfintei Evanghelii, acela se va mîntui pe sine însuşi în viaţa cea veşnică. Aceste lucruri s-au împlinit în vremea de la începuturile creştinismului. Cel care s-a pierdut atunci pe sine însuşi, adică şi-a dat viața sa la moarte şi nu s-a lepădat de Iisus Hristos, şi nici de adevărul Evangheliei, acela s-a mîntuit pe sine, făcîndu-se sfint, şi în ceata prea lăudaţilor mucenici s-a aşezat. Iar cel care s-a mîntuit pe sine însuşi, adică şi-a păzit viaţa sa de moarte, lepădîndu-se de lisus Hristos şi de Evanghelie, acela s-a pierdut pe sine, făcîndu-se nevrednic Împărăției cerului, împreună cu cei lepădaţi şi osîndiți. Ca să arate cît de mare este valoarea sufletului omenesc şi cît de costisitoare este pierderea lui, Mîntuitorul Hristos a adăugat, zicînd:

„Ce-i foloseşte omului să cîştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul lui?” (Marcu 8:36-37)

Adică: ai dobîndit toată lumea aceasta cu aurul, bogățiile şi desfătările ei. Care este folosul tău, dacă în schimb ți-ai pierdut sufletul tău, lepădîndu-te de Hristos, sau defăimînd Evanghelia Lui? Orice lucru lumesc are alt lucru pe potriva sa, în care se poate schimba. Dai aur şi iei în loc de aceeaşi valoare, argint; dai pietre scumpe, mărgăritare, tarini, vii, orice alte lucruri pămînteşti, dar iei altele pe potriva acestora; te lipseşti de lucrul acesta, dar dobândeşti altul de valoarea lui. Sufletul însă nu se poate schimba cu nimic, căci nu se găseşte în lume vreun lucru vrednic să fie schimbat cu sufletul.

„Iar cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrînat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, cînd va veni întru mărirea Tatălui Său, cu sfinții îngeri” (Marcu 8:38).

lată, frați creştini, pricina pentru care omul nu are nici un folos de toate bogățiile lumii acesteia, cînd şi-a pierdut sufletul său. Prin aceste cuvinte Domnul spune lămurit că cei care se ruşinează de Patimile, de crucea şi de îngroparea Sa, sau se leapădă de Dumnezeirea Sa şi defăimează poruncile Evangheliei Sale, înaintea oamenilor din lumea aceasta, cînd va veni întru slava Tatălui Său să judece lumea, atunci îi va ruşina pe ei, zicîndu-le: „Vă spun că nu vă ştiu pe voi de unde sînteţi; depărtați-vă de la Mine, voi toți lucrători ai nedreptăţii”. Aceasta este îndepărtarea lor din fața lui Dumnezeu şi trimiterea lor în chinurile pedepsei veşnice. Atunci ce va folosi omului toată lumea cu bogățiile ei? Sau ce va da atunci, cel care s-a lepădat de credinţă şi cel păcătos, ca să-şi izbăvească sufletul său din focul Gheenei? Domnul a numit neamul omenesc desfrînat şi păcătos, căci precum femeia care-şi lasă bărbatul său şi se duce cu altul, este o desfrînată şi păcătoasă, tot aşa este desfrînat şi păcătos sufletul celui care părăseşte pe Dumnezeu şi se închină diavolului. Cum însă Domnul a zis că va veni iarăşi în lume, nu smerit ca un om, ci întru slava Tatălui Său, ca un Dumnezeu, ca să-i încredinţeze de aceasta pe ucenicii Săi, s-a îndreptat către dînşii,

„Apoi a zis către ei: adevăr grăiesc vouă că sînt unii, dintre cei care stau aici, care nu vor gusta moartea, pînă ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere” (Marcu 9:1).

Citind în continuare cele istorisite de Sfîntul Evanghelist Matei, aflăm că, după şase zile de cînd Domnul lisus spusese aceste cuvinte, „a luat cu Sine pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus într-un munte înalt, pe ei singuri, şi s-a schimbat la față înaintea lor”. Deci lămurit este că Domnul a numit „Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere”, slava dumnezeieştii Lui schimbări la față, în muntele Tabor, cînd au strălucit razele slavei Lui dumnezeieşti, adică ale slavei Tatălui Său, cu care va veni să judece vii şi morţii; ale slavei aceleia, pe care o vor dobîndi drepții întru Împărăţia cerului. De aceea fața Lui a strălucit ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina. Ucenicii Lui, neputînd să caute la această lumină prea strălucitoare şi dumnezeiască, au căzut cu fața la pămînt, fiindcă erau cuprinşi de spaimă. Deşi, această slavă, zice El: „sînt unii din cei ce stau aici”, adică Petru, Iacov şi Ioan, care nu vor muri, pînă ce n-o vor vedea, dar într-adevăr aceşti trei apostoli au văzut această slavă, în muntele Tabor, strălucind acolo cu puterea Dumnezeirii lui Iisus Hristos. Şi pe cînd stăteau în norul care-i învăluia, au auzit glasul care venea din nor, zicîndu-le: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe acesta să ascultaţi” Glasul Domnului l-am auzit şi noi, frați creştini, în Sfînta Evanghelie de astăzi. Să ascultăm deci şi noi de Fiul cel iubit al lui Dumnezeu Tatăl şi de poruncile Evangheliei Sale, ca să nu ne pierdem sufletele noastre, ci să ni le mîntuim. Amin!

К записи есть 1 комментарий