Principala » cazania » Ce este viața veșnică?

Ce este viața veșnică?

Fiindcă se întindea şi creştea erezia cea pricinuitoare de tulburare a lui Arie, care se ivise în Biserica Alexandriei, întîiul împărat al creştinilor, marele Constantin, cel întocmai cu apostolii, a chemat, din toată lumea, pe păstorii şi dascălii Bisericii lui Hristos, pentru întărirea adevăratei credințe dreptslăvitoare. Deci s-au adunat în luminata cetate a Niceii 318: arhierei, preoți, diaconi şi monahi. Unii arhierei, mărturisitori ai credinței, purtau încă rănile persecuțiilor tiranilor pe trupurile lor, ca Potamon al Iracleii, Pavnutie al Tebaidei, Pavel al Neocezareii şi Evstatie al Antiohiei; iar alții, ca Spiridon al Trimitundei şi Iacov al Nisibei, erau făcători de minuni. Ceilalţi erau iubitori de Dumnezeu, dascăli ai dumnezeieştilor Scripturi şi cunoscători ai dreptelor dogme.

Aceştia, adunîndu-se în sobor, toţi, cu o gură şi cu un glas, L-au mărturisit pe Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu că este de o fiinţă cu Tatăl şi Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, alcătuind cu acest prilej sfîntul Simbol al credinţei. Pe Arie, cel rău-credincios şi eretic, l-au înfrînt, afurisindu-l pe el şi învățăturile lui. Pe aceşti dumnezeieşti părinţi, propovăduitori ai dreptei credinţe şi învățători ai dogmelor celor adevărate, după grăitorii de Dumnezeu apostoli, Biserica cea pravoslavnică a lui Hristos a rînduit ca în fiecare an, în aceeaşi duminică, să-i prăznuim cu toată evlavia, şi să facem pomenirea soborului lor, care se mai numeşte şi întîiul sobor a toată lumea creştină. Evanghelia care s-a citit astăzi, cuprinde rugăciunea şi cererea Domnului nostru Iisus Hristos către Dumnezeu Tatăl pentru ucenicii Săi, şi pentru toți cei ce vor crede într-Însul prin cuvîntul lor. Aceşti sfinţi părinţi au fost şi ei ucenicii lui Hristos, au păzit cuvîntul lui Dumnezeu, au primit graiurile lui Dumnezeu şi au cunoscut şi au crezut că de la Tatăl s-a născut Fiul şi a fost trimis în lume. Şi ei, ca şi sfinții apostoli, au mărturisit pe lisus Hristos Fiu al lui Dumnezeu, după fire. Rugăciunea Domnului lisus, din această Sfîntă Evanghelie, este îndreptar şi chip al rugăciunii celei adevărate şi plăcute lui Dumnezeu. Tîlcuirea ei ascultați-o, pentru ca să adunaţi comoară de bune învăţături.

Înainte de Patimile Sale, lisus Hristos, spunînd ucenicilor Săi că trebuie să se întoarcă la Tatăl, i-a asigurat că nu vor rămîne singuri, căci Tatăl va fi cu ei, împlinind toate cererile de ajutor ale lor, în fața tuturor strîmtorărilor prin care vor trece. După ce i-a îmbărbătat, prin cuvintele: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”

„Ridicîndu-şi ochii Săi spre cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te preamărească”.

Domnul nostru Iisus Hristos a făcut această rugăciune nu ca Dumnezeu, ci ca om şi arhiereu mijlocitor pentru noi la Dumnezeu, aşa cum ne spune Apostolul Pavel, zicînd: „În zilele trupului Său, El a adus, cu strigăt tare şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni, către Acela ce putea să-L mîntuiască din moarte; şi auzit a fost pentru buna Sa cucernicie” (Evrei 5:7). Dar pentru ce lisus a ridicat ochii Săi la cer, rostind această rugăciune? A ridicat ochii Săi la cer, învățîndu-ne să ne ridicăm şi noi ochii noştri la cer, cînd ne rugăm, fără nici un gînd pămîntesc şi lu- mesc, dăruindu-ne mintea şi inima noastră cugetării lucrurilor celor cereşti şi mai presus de lume. Altă dată lisus şi-a plecat genunchii cînd s-a rugat, pentru ca şi noi să învăţăm să ne plecăm genunchii, în ceasul rugăciunii, smerindu-ne şi arătînd, prin plecarea genunchilor, că sîn- tem căzuți în păcat. Deci, ridicînd lisus ochii Săi la cer, a zis: „Părinte a venit ceasul!”, adică a venit vremea Patimilor Sale. Îl roagă apoi pe Părintele Său, grăind: „Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te preamărească”, pentru ca să creadă toți, că Cel ce pătimeşte, răstignit pe Cruce, este Fiul lui Dumnezeu. Rugăciunea Lui a fost primită, pentru că, atunci cînd pătimea, s-a spintecat catapeteasma bisericii, s-a întunecat soarele, s-a cutremurat pămîntul, s-au despicat pietrele, s-au deschis mormintele şi au înviat morţii, încît cei ce vedeau acestea s-au înfricoşat şi cu glas mare strigau: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta!”, iar Sfîntul Apostol Pavel ne învață, zicînd: „Îl vedem pe lisus, în Patima morţii, cu mărire şi cu cinste încununat» (Evrei 2:9). Domnul Iisus a cerut această slavă, nu ca să se preamărească numai El singur, ci ca să se preamărească deopotrivă şi Tatăl împreună cu El.

Într-adevăr, Tatăl se preamăreşte cînd noi preamărim pe Fiul, fiindcă una şi aceeaşi este ființa Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh. Cel ce cu dreaptă credinţă preamăreşte o față a Sfintei Treimi, în acelaşi timp preamăreşte împreună şi pe celelalte două fete, pentru unimea şi nedespărţirea Dumnezeirii. Slava Tatălui este Fiul, fiindcă El este strălucirea slavei Sale. După cum raza ce se naşte din lumina soarelui este strălucirea luminii soarelui şi chip al feţei lui luminoase, tot aşa şi Fiul, Care s-a născut din Tatăl, este strălucirea slavei Tatălui şi chip al ipostasului lui Părintesc. Cînd credem că Iisus Hristos este Fiu al lui Dumnezeu, după fire, şi-L preamărim şi ne închinăm Lui ca unui Fiu, credem şi preamărim în acelaşi timp şi ne închinăm şi Tatălui care L-a născut pe El. Pentru aceasta a zis Hristos: „Preamăreşte pe Fiul Tău”, adică, arată-Mă pe Mine celor ce nu Mă cunosc că sînt Fiul Tău cel Unul-Născut, căci atunci cînd lumea va crede că ai Fiu de o ființă cu Tine, Te va preamări pe Tine nu numai ca pe un Ziditor al tuturor, ci în acelaşi timp şi ca pe un Tată firesc al Fiului. Şi rugăciunea Mîntuitorului continuă:

„Precum l-ai dat Lui stăpînire peste toată făptura ca să dea viață veşnică la toţi pe care Tu i-ai dat Lui”.

După ce lisus a zis „preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te preamărească pe Tine”, El a adăugat îndată cuvintele acestea: aşa să se preamărească Tatăl, precum El însuşi a preamărit pe Fiul, cînd I-a dat stăpînire peste toată făptura, ca să dăruiască viață veşnică tuturor celor ce cred într-Însul.

„lar viaţa cea veşnică aceasta este: ca să Te cunoască pe Tine singurul, adevăratul Dumnezeu, şi pe lisus Hristos, pe Care L-ai trimis”.

Cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, adică credinţa, nu înseamnă ea singură viaţa cea veşnică, ci viaţa veşnică se dobîndeşte prin credinţă şi prin fapte bune. Deci, în loc să spună că prin cunoştinţa adevăratului Dumnezeu se cîştigă viaţa cea veşnică, Domnul a zis că cunoaşterea lui Dumnezeu este viaţa cea veşnică. Dar şi în alte locuri, lisus a grăit în felul acesta, zicînd: „Cuvintele pe care vi le-am spus vouă duh sînt şi viaţă sînt”, în loc de: Cuvintele pe care le spun Eu, dau vouă duh dumnezeiesc şi viaţă; „Eu sînt învierea şi viaţa”, în loc de: Eu dau învierea şi viaţa; „Eu sînt calea, adevărul şi viaţa”, în loc de: Eu aduc la calea mîntuirii, la adevărul credinţei şi la viaţa cea veşnică, pe cei care cunosc pe singurul şi adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, pe care El L-a trimis. De aceea înţelesul adevărat al cuvintelor Domnului din Evanghelia de azi este acesta: preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te preamărească pe Tine, precum L-ai preamărit pe El şi Te-ai preamărit de El, cînd Tu I-ai dat stăpînire peste toată făptura, iar El a dat celor ce au crezut viaţa cea veşnică. Cînd zice: „Ca să Te cunoască pe Tine singurul, adevăratul Dumnezeu şi pe lisus Hristos pe Care L-ai trimis”, fiecare înțelege că vorbeşte despre întruparea Sa, deosebind omenirea Sa de unimea Dumnezeirii. Cu alte cuvinte, lisus zice: Ca să cunoască şi să creadă numai într-unul, adevăratul Dumnezeu, şi în Hristos cel ce s-a întrupat; nu în doi Dumnezei, ci numai într-o Dumnezeire a Tatălui și a Fiului şi a Sfîntului Duh, deşi Fiul, întrupîndu-se, s-a făcut om. Ceea ce a zis pînă aici, rugîndu-se, tîlcuieşte mai departe, zicînd:

„Eu Te-am preamărit pe Tine pe pămînt; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac l-am săvîrşit”.

Dumnezeu Tatăl este preamărit pururea în ceruri, împreună cu Fiul şi cu Sfîntul Duh. Dar lisus, ca om, L-a preamărit pe Tatăl pe pămînt, prin săvîrşirea lucrării ce I s-a dat să facă, adică prin propovăduirea credinţei mîntuitoare, după cum El însuşi spune, zicînd: „Mi se cade să binevestesc împărăţia lui Dumnezeu şi altor cetăţi, căci pentru aceasta sînt trimis”. Lucrarea Lui era întoarcerea păcătoşilor, precum iarăşi Însuşi spune, zicînd: „Că nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcă- toşi la pocăinţă”. Lucrarea Lui era împăcarea omului cu Dumnezeu, după cum ne arată Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: „Căci dacă, pe cînd eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atît mai mult, odată împăcați, ne vom mîntui prin viața Lui…” (Romani 5:10), „pentru că El este pacea noastră; El, Care a făcut din cele două lumi una, adică a surpat peretele cel din mijloc al despărţiturii” (Efeseni 2:14). Lucrarea Lui era înălţarea firii omeneşti la vrednicia cea dintru început, şi naşterea de fii duhovniceşti prin Sfîntul Botez. „Eu am venit ca oile mele să aibă viaţă şi să aibă din belşug”, (Ioan 10:10) — a spus lisus. Deci acestea erau lucrările pe care Tatăl le-a dat Fiului Său să le săvîrşească şi care urmăreau un singur scop: mîntuirea omului. După ce a zis lisus: „Eu pe Tine Te-am preamărit pe pămînt”, a adăugat apoi:

„Şi acum Mă preamăreşte Tu, Părinte, la Tine însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea”.

Ce slavă avea Fiul mai înainte de zidirea lumii? El avea slava cea nemărginită şi firească a Dumnezeirii, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl şi slava Dumnezeirii, ca un Dumnezeu adevărat. Cu această slavă, lisus a cerut, ca om, să se preamărească firea Lui cea omenească, cerînd slava aceasta ca un dar pentru lucrul pe care l-a săvîrşit, preamărind pe Dumnezeu.

„Eu, zice lisus, Te-am preamărit pe Tine pe pămînt”, iar acum, „preamăreşte- Mǎ Tu, Părinte, la Tine”. Cerînd, El a luat, pentru că după Patima Sa şi după Înviere firea Sa omenească s-a făcut nestricăcioasă, luînd cinste dumnezeiască şi înălţîndu-se mai presus decît toate zidirile a şezut de-a dreapta Scaunului măririi în ceruri. Şi lămurind astfel slava pe care o cerea de la Tatăl, Mîntuitorul nostru arată după aceasta şi chipul în care El a preamărit pe Dumnezeu Tatăl, zicînd:

„Am arătat numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie, din lume”.

Dumnezeu era cunoscut în vremea aceea numai iudeilor. Pentru ce zice, dar, Domnul că a arătat numele lui Dumnezeu oamenilor? Pentru celelalte neamuri, care nu cunoşteau pe Făcătorul cel adevărat al făpturii? Într-adevăr pentru celelalte neamuri, dar şi pentru iudei, căci ei cunoşteau pe Dumnezeu ca pe un Ziditor al fǎpturii, dar nu şi ca pe un Tată al Fiului. Pentru aceasta Mîntuitorul nostru nu a zis: „Te-am arătat pe Tine”, ci „am arătat numele Tău”, adică pe cel de Părinte. Moise a arătat cele trei ipostasuri ale Dumnezeirii, zicînd: „Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră” (Facere 1:26), însă nelămurit. Dar Domnul nostru Iisus Hristos a mărturisit lămurit numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, zicînd: „Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem” (Ioan 10:30). „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). „Eu în Tatăl sînt şi Tatăl în Mine este” (Ioan 10:38). „Duhul adevărului, care de la Tatăl purcede”. Iar către apostoli: „ … botezîndu-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh”. Şi după cum ne spune Sfîntul Evanghelist Ioan: „Pentru acest cuvînt iudeii căutau şi mai mult să-L omoare, căci nu numai că dezlega sîmbăta, ci şi pe Dumnezeu îl numea Tatăl Său, făcîndu-se pe Sine la fel cu Dumnezeu”. Numele de Tată este ceva mai presus decît numele de Dumnezeu, fiindcă numele de „Dumnezeu” îl arăta ca Ziditor şi Domn al zidirii pe care a săvîrşit-o, iar numele de „Tată” îl arăta că este Născător al ipostasului celui nemărginit al Fiului Său. Pentru aceasta, Dumnezeu se preamăreşte mult mai mult atunci cînd credincioşii îl numesc şi cred despre Dînsul că este Tată al Fiului şi Purcezător al Sfîntului Duh, decît atunci cînd îl numesc numai Dumnezeu şi cred despre El că este numai Ziditor. Legea cea scrisă a Vechiului Testament, fiind povăţuitoare nedesăvîrşită şi avînd scopul să ferească pe oameni de închinarea la idoli, învăţa lămurit despre Dumnezeu şi nedesluşit despre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfint. Propovăduirea Evangheliei lui Hristos, fiind desăvîrşită şi privind ridicarea oamenilor spre desăvîrşirea credinței, a învățat lămurit şi despre unimea Dumnezeirii şi despre Treimea dumnezeieştilor ipostasuri. Drept aceea, Domnul zicea: „Am arătat numele Tău oamenilor”, adică am arătat la oameni, că Tu, după fire, eşti Tată al Fiului şi Purcezător al Sfîntului Duh. După ce a sfîrşit lisus rugăciunea pentru Sine, a început rugăciunea pentru ucenicii Săi, zicînd:

„Ai Tăi erau şi Mi i-ai dat Mie, şi cuvîntul Tău au păzit”.

Ucenicii pe care-i avea Mîntuitorul nu erau îngeri, ci oameni dintre oamenii care s-au născut în lume. „I-ai dat Mie”, a zis Iisus, fiindcă Tatăl i-a luminat pe dînşii ca să creadă în El, după cum Însuşi Iisus spune: „Nimeni nu poate veni la Mine, de nu-l va aduce pe el Tatăl, Care M-a trimis pe Mine…”. A zis: „ai Tăi erau”, pentru că toți oamenii sînt ai lui Dumnezeu, ca unii ce sînt zidirea Lui şi pentru că ucenicii erau mai aproape de Dumnezeu decît toți ceilalţi oameni, din pricina faptelor celor bune pe care le săvîrşeau. „Mi I-ai dat Mie”, adică i-ai făcut ucenici ai Mei, ca să-i învăţ tainele credinței, iar ei, după ce au auzit învăţătura Ta de la Mine, nici ca luda nu s-au lepădat de dînsa, nici ca fariseii nu au defăimat-o, ci primind-o, au păzit toate cele învățate.

„Acum au cunoscut că toate cîte Mi-ai dat Mie de la Tine sînt; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis”.

Ei au cunoscut, zice Domnul, că sînt Fiul Tău cel iubit, din toate cîte Mi-ai dat Mie, adică: domnia asupra tuturor stihiilor făpturii, stăpînirea asupra duhurilor necurate, puterea vindecării bolnavilor şi învierii morților, mărturiile Tale venite din cer la rîul lordanului şi în muntele Taborului, Duhul cel Sfînt care a venit şi a rămas peste Mine, cuvîntul învăţăturii Tale dumnezeieşti, toate cîte Mi-ai dat Mie, au crezut că Mi s-au dat de la Tine, Dumnezeu şi Tată. Ei au primit învățătura Ta şi au cunoscut şi au crezut cu adevărat că de la Tine am ieşit, adică din Tine, Tată, M-am născut şi am strălucit din Ființa Ta. S-au încredinţat că Tu M-ai trimis, cu alte cuvinte, că am luat trup cu bunăvoirea Ta şi, făcîndu-Mă om, M-am arătat în lume.

„Eu pentru aceştia Mă rog, nu pentru lume Mă rog, ci pentru aceştia pe care Mi i-ai dat Mie, căci ai Tăi sînt”.

lisus se roagă pentru ucenicii Săi şi repetă cuvintele: „I-ai dat Mie” şi „ai Tăi sînt”, arătînd că ucenicii Lui i s-au dat de Dumnezeu şi deci că ei erau prietenii lui Dumnezeu, pentru faptele lor bune. Prin aceasta se arată pe Sine că este unit cu Tatăl, iar pe ucenicii Săi că sînt vase alese. Prin cuvintele: „Nu pentru lume Mă rog”, la ce fel de lume s-a gîndit lisus? El este Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii; El este curățirea de păcate a toată lumea. El s-a rugat şi pentru cei care L-au răstignit, zicînd: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”. Cine este, aşadar, lumea aceasta pentru care Mîntuitorul nu se roagă? Într-adevăr, rugăciunea aceasta era numai pentru ucenicii Săi, care aveau mai multă trebuinţă decît alții de harul lui Dumnezeu şi de putere, pentru propovăduirea cea mare a Evangheliei în toata lumea. Domnul vrea să spună că în alte rînduri M-am rugat pentru toată lumea şi mai pe urmă Mă voi ruga iarăşi, dar acum numai pentru ucenicii Mei aceştia „nu pentru lume Mă rog”. Cum că El se ruga numai pentru apostolii Săi, ne-o arată înseşi cuvintele Domnului Hristos, rostite după ce s-a rugat mai întîi pentru apostoli: „Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede, prin cuvîntul lor, în Mine«. După ce a spus că se roagă pentru apostolii Săi, Mîntuitorul arată mai departe, de ce anume se roagă pentru ei.

„Şi toate ale Mele ale Tale sînt şi ale Tale sînt ale Mele, şi Mă preamăresc întru dînşii”.

Deşi Tu Mi-ai dat Mie pe ucenicii Mei, ei sînt însă ai Tăi, pentru că toate ale Mele ale Tale sînt, precum şi ale Tale sînt ale mele. Aceste cuvinte îl arată pe lisus că este de o fiinţă şi de o fire cu Tatăl. De vreme ce El zice: Toate ale Mele ale Tale sînt şi ale Tale sînt ale Mele, ne arată lămurit că şi ființa, şi firea, şi voia, şi sfatul, şi stăpînirea, şi împărăţia, şi puterea, şi înţelepciunea, şi bunătatea, şi dreptatea, şi toate celelalte care sînt dumnezeieşti sînt de obşte şi la Tatăl şi la Fiul şi la Sfîntul Duh, afară de deosebirile ipostaselor şi fețelor, pentru că Tatăl naşte pe Fiul din veci şi purcede pe Sfîntul Duh din veci, dar nu se naşte, nici se purcede. Fiul se naşte din Tatăl din veci, dar nu naşte, nici purcede. Aşijderea Sfîntul Duh purcede din Tatăl din veci, însă nu naşte, nici purcede. Deci, cînd auzi, creştine, „Toate ale Mele ale Tale sînt şi ale Tale sînt ale Mele”, să le înțelegi pe toate, afară de deosebirile fețelor. Adăugînd Mintuitorul cuvintele: „şi Mă preamăreşte întru dînşii”, arată a patra pricină pentru care se roagă pentru ucenicii Săi. Mă rog, zice El, pentru dînşii, întîi, fiindcă cuvîntul Tău au păzit; al doilea, fiindcă au crezut că de la Tine am ieşit şi că Tu M-ai trimis; al treilea, fiindcă ai Tăi sînt; şi al patrulea, ca să Mă preamăreşti întru dînşii. Dar cum poate fi preamărit lisus în ucenicii Săi? Prin credinţa lor, pentru că au crezut că El este Fiul lui Dumnezeu; prin faptele cele bune ale lor, pentru că au lăsat toate şi au mers după El; prin propovăduirea lor apostolică, prin care vor să întindă în toată lumea lumina cea mîntuitoare a cunoştinţei de Dumnezeu. El a mai adăugat şi o altă cauză a rugăciunii Lui, zicînd:

„Mult nu mai sînt în lume, dar aceştia sînt în lume, şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i întru numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum sîntem şi Noi”.

Mă rog, zice lisus, pentru ucenicii Mei, fiindcă Eu nu mai sînt în lume; ca un om Mă duc din lumea aceasta şi vin la Tine, iar ei rămîn în vîltoarea acestei lumi lipsiţi de călăuzirea Mea, trupească. Părinte Sfinte, păzeşte-i pe dînşii întru numele Tău, adică prin ajutorul şi puterea Ta. Pe aceştia, pe care Mi i-ai dat Mie, adică pe ucenici, Părinte Sfinte, păzeşte-i, ca să fie una precum sîntem şi Noi; precum Noi sîntem una după fiinţă şi după fire, Eu ca un Fiu şi Dumnezeu, iar Tu ca Tată şi Dumnezeu, aşa şi aceştia să fie una în credinţă şi dragoste. După cum Noi sîntem una după voinţă şi după sfat, tot aşa şi ei să fie una în mărturisirea credinței, una şi aceeaşi să creadă şi să învețe, trăind în unire şi dragoste. Rugăciunea aceasta a fost auzită şi împlinită, pentru ucenicii lui Hristos. Sfîntul Apostol Pavel învăța pe efeseni, zicînd: „Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un singur trup şi un singur duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre”.

„Cînd eram cu ei în lume, Eu îi păzeam întru numele Tău pe cei ce Mi i-ai dat; şi astfel i-am păzit că n-a pierit nici unul dintre ei, fără numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura”.

Adică, zice lisus, trăiam împreună cu ucenicii Mei în lume şi, prin ajutorul Tău, Eu îi păzeam pe dînşii în credinţă şi unire. Pe toți ucenicii Mei i-am păzit; nici unul dintr-înşii nu s-a lepădat de credinţă, nici n-a călcat poruncile dumnezeieşti, nici n-a pierit, fără numai cel vrednic de pierzare, adică Iuda. Deci numai cel vrednic de pierzare, împlinindu-se Scriptura, s-a făcut vînzător al lui Hristos. Prin cuvintele: „ca să se împlinească Scriptura” se înțelege că Scriptura s-a împlinit atunci cînd Iuda, din lăcomia de bani şi din propria-i voinţă, nesilit de altceva, a trădat şi a vîndut pe Hristos.

„lar acum, vin la Tine şi acestea le rostesc în lume, ca să aibă bucuria Mea deplină în ei”.

Iar acum, vin către Tine, zice lisus, fiindcă se apropia vremea în care era să meargă, ca om, din lumea aceasta şi să se mute la cer. El, ca Dumnezeu adevărat, putea, ca şi Tatăl Lui, să păzească pe ucenicii Săi și nici nu avea trebuinţă să ceară acestea de la Tatăl Lui. Deoarece însă ucenicii Săi, care erau de faţă şi-L ascultau, se întristau de despărțirea Lui cea trupească, El a cerut acestea, adăugînd că grăieşte acestea, ca ucenicii să aibă bucuria Sa deplină întru ei, acea bucurie despre care le-a vorbit altădată, zicîndu-le: „Bucuria Mea să rămînă întru voi, ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:11), adică bucuria pe care au avut-o apostolii din viețuirea lor împreună cu lisus şi din învăţătura şi minunile Lui şi bucuria pe care au avut-o după ce au cunoscut şi au crezut că El este Fiul lui Dumnezeu celui viu. De aceea s-a rugat lisus pentru ucenicii Săi, ca să aibă această bucurie desăvîrşită şi să audă ei că şi după plecarea Sa din lumea aceasta vor fi păziţi şi apărați de Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru lisus Hristos. Amin!

К записи есть 1 комментарий