Principala » cazania » Puțin-credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?

Puțin-credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?

Cele istorisite în Evanghelia de astăzi, par simple povestiri, care arată ce s-a întîmplat cînd Domnul nostru Iisus Hristos, cu puterea Dumnezeirii Sale, a umblat pe mare, cum umblăm noi pe pămînt uscat. Însă ele cuprind învăţături minunate şi mîntuitoare pentru suflet. Dar, precum numai cei ce se pogoară în adîncul mării găsesc mărgăritarul cel de mare pret, tot aşa numai cei care cercetează adîncul cuvintelor lui Dumnezeu află învăţături mîntuitoare, cum ne spune proorocul David, zicînd: ,,Cei ce umblă cu corăbiile pe mare şi lucrează pe apele cele mari, aceia au văzut lucrurile Domnului şi minunile Lui întru adînc» iar în alt loc: ,,Fericiţi toţi cei ce nădăjduiesc întru El»?. Deci să ne pogorîm şi noi gîndurile în adîncul cuvintelor care s-au citit şi să ne ostenim, cercetînd adîncul rîurilor duhovniceşti, să scoatem mărgăritarul învăţăturilor de mare preţ şi să vedem lucrurile Domnului lisus şi minunile Lui; să cercetăm şi noi cuvintele Evangheliei de astăzi, pentru că ele sînt mărturiile Dumnezeirii Mîntuitorului Hristos. Sfînta Evanghelie de astăzi ne spune că:

„În vremea aceea a silit Iisus pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să meargă înaintea Lui, la celălalt ţărm, pînă ce El va da drumul mulţimii de oameni” (Matei 14:22)

Aceste cuvinte s-au mai citit şi s-au tîlcuit şi în Evanghelia duminicii trecute. Cel care a întocmit Evangheliile pentru fiecare duminică le-a repetat, ca să urmeze mai lămurit curgerea povestirii evanghelice, căci după minunea înmulţirii celor cinci pîini, Iisus, dorind să rămînă singur, pentru rugăciune, a silit pe ucenicii Săi să meargă înaintea Lui în oraşul Betsaida, pe celălalt țărm al apei, pînă ce El avea să libereze mulţimea poporului hrănit şi săturat de El, din cei cîțiva peşti şi cele cinci pîini.

„Și dînd drumul mulțimii de oameni, s-a suit în munte ca să se roage în singurătate, şi făcîndu-se seară, era acolo singur” (Matei 14:23)

Cînd Iisus Hristos, ca un om şi arhiereu, a adus lui Dumnezeu rugăciuni pentru noi, întîi a dat drumul poporului, apoi s-a dus în munte şi acolo, în singurătate, s-a rugat pînă seara tîrziu. Prin aceasta ne-a învățat că orice creştin, cînd vine vremea rugăciunii, se cuvine întîi să-şi lepede grijile cele lumeşti şi frămîntarea patimilor, apoi să-şi înalte mintea sa la muntele în care a binevoit Dumnezeu să locuiască, adică la cer, ca să aducă lui Dumnezeu rugăciunea sa, ca pe o tămîie curată. Pînă seara tîrziu a prelungit lisus lucrul rugăciunii, ca să învățăm că nu pripit şi grăbit, ci încet şi cu stăruinţă, este bine să stăm în vremea rugăciunii. Deci Domnul a stat la rugăciune pînă seara tîrziu, fiind singur, acolo în munte.

„În vremea aceasta, corabia era în mijlocul mării, învăluindu-se de valuri, căci vîntul era împotrivă” (Matei 14:24)

Pentru ce Iisus Hristos, Care scoate vînturile din adîncurile lor, stăpînind puterea mării şi potolind pornirea valurilor ei, n-a trimis un vînt care să le ajute ucenicilor Săi, nici n-a liniştit valurile mării, ca fără primejdie şi fără frică să călătorească, ci întîi i-a silit să intre în corabie, apoi a lăsat corabia să se învăluiască noaptea, în mijlocul mării, de pornirea vîntului potrivnic şi de loviturile valurilor? Domnul a făcut într-adins aceasta, ca să încerce credinţa lor şi să-i obişnuiască cu primejdiile ce aveau să întîmpine, cutreierînd lumea pentru propovăduirea Evangheliei, arătîndu-le totodată că El îi izbăveşte din orice primejdie şi din orice nevoie. A mai făcut aceasta ca să încălzească credinţa lor şi să sădească în inima lor îndrăzneala şi nădejdea în Dînsul. Vedem astfel cum, cîte puțin și treptat, îi întăreşte pe ucenici întocmai ca un Părinte şi Dascăl. Aşa s-a întîmplat mai întîi pe Marea Galileii, cînd corabia era primejduită de furtună şi de valurile care o acopereau. Atunci El era cu dînşii, dormind în corabie. De aceea, fără zăbavă i-a izbăvit pe ei din frică şi i-a scăpat din primejdie, căci s-a sculat atunci, a certat vînturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină». Iar acum, fiind departe de corabie, zăboveşte şi întîrzie într-adins ajutorul şi izbăvirea din primejdie şi din frică a ucenicilor Săi.

„Iar la a patra strajă a nopții a mers lisus la dînşii, umblînd pe mare” (Matei 14:25)

Vechii evrei împărțeau timpul nopții în trei părţi egale, şi la începutul fiecărei părţi se schimbau străjerii; de aceea numeau aceste părţi străji ale nopții, adică straja întîia, straja din mijloc şi straja dimineții. În vremea Domnului Iisus Hristos, evreii împărţeau ceasurile nopții în patru străji, după obiceiul grecilor şi romanilor. Domnul a lăsat pe ucenicii Săi cîteva străji în primejdie, ca să se înfricoşeze şi să-i învețe pe dînsii credinţa şi răbdarea; abia într-a patra strajă a nopții, adică după al noulea ceas al nopţii, ceea ce înseamnă după ora trei a dimineții, a venit la dînşii umblind pe apa mării, ca pe pămînt.

Apostolii ştiau că Moise a despicat Marea Roşie, făcînd din ea un perete de-a dreapta şi altul de-a stînga unui drum, pe pămîntul din fundul mării, pe care au mers israeliţii şi au trecut prin mijlocul mării. Ştiau că şi Iisus al lui Navi a întors înapoi curgerea rîului Iordan şi s-a arătat pămîntul uscat din adîncul lui, pe care au mers israeliţii şi au trecut Iordanul. Mari au fost aceste minuni, dar mintea ni se linişteşte oarecum, cînd auzim că oamenii aceia au trecut şi Marea Roşie şi rîul Iordanului, călcînd pe pămîntul care a fost golit de apă. Dar cineva, care să umble pe deasupra mării, ca pe uscat, era ceva cu totul de neînțeles. Oare, s-a închegat în ceasul acela marea şi s-a făcut vîrtoasă? Oare, a lipsit greutatea trupului Domnului Iisus Hristos? Oare, s-a sfiit marea de trupul cel dumnezeiesc şi l-a purtat împotriva legilor firii sale? Oare, numai tălpile picioarelor lui Iisus s-au atins de mare, iar greutatea trupului Lui a purtat-o în sus puterea Dumnezeirii? Într-adevăr, chipul minunii acesteia, ca și al altora, este de neînţeles. Pentru aceasta:

„Văzîndu-L pe El umblînd pe mare, ucenicii s-au înspăimîntat, zicînd că este nălucă şi de frică au strigat” (Matei 14:26)

Năluca este închipuirea deșartă sau asemănarea fără temei de adevăr a unui lucru adevărat şi cunoscut, pe care oamenii cu mintea tulburată, socotesc că îl văd, dar care în fapt nu există. Năluca este o închipuire produsă de spaima minţii, cînd simțurile, tulburîndu-se, lucrează fără rînduială. Toţi evreii ştiau, din istoria vrăjitorilor lui Faraon, că unele din aceste năluci se produceau cu ajutorul diavolului, spre vătămarea oamenilor. Pentru aceasta şi Apostolul Pavel scria către corinteni că însuşi Satana se preface uneori în înger al luminii’. Deci, văzîndu-L pe Iisus şi neputînd să-L cunoască, pe de o parte din cauza întunericului nopţii, iar pe de alta din cauza valurilor, care se înălțau şi acopereau fața Lui, ucenicii Mintuitorului s-au tulburat îndată cu duhul, de acea neobişnuită şi minunată vedere și au socotit că ceea ce se arată este nălucă, adică o plăsmuire a Satanei pentru vătămarea şi încercarea lor. De aceea înfricoşîndu-se, ci au strigat. Ce au zis cînd au strigat, nici unul din evanghelişti nu spune, dar ştiut este că, prin strigare, ei vor fi chemat pe Dumnezeu, după cum şi noi înşine, cînd ne temem, chemăm pe Dumnezeu în ajutor.

„Dar Iisus îndată a grăit lor, zicînd: îndrăzniți! Eu sînt, nu vă temeţi !” (Matei 14:27)

Luaţi îndrăzneală, căci ceea ce vedeți nu este nălucă: „Eu sînt, nu vă temeţi!». De îndată ce ucenicii au cunoscut după glas pe Acela pe care n-au putut să-L cunoască din vedere, arătîndu-le prin aceasta că în cele ale credinţei auzul este mai puternic decît ochii, cu glasul Său cel dumnezeiesc Iisus a potolit îndată frica sufletului lor, a liniştit tulburarea duhului lor şi curaj mare s-a ridicat în inima lor.

,,Atunci Petru răspunzînd, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine, pe apă. Iar El i-a zis: Vino! Şi pogorîndu-se Petru din corabie, a mers pe valuri şi a venit către Iisus (Matei 14:28-29)

Petru, auzind glasul Domnului Iisus şi voind să-şi arate dragostea lui către Iisus Hristos, mai mult decît ceilalți ucenici, a zis: ,,Doamne, dacă eşti Tu», fiindcă încă se mai îndoia că Iisus era acela pe care-L vedea şi-L auzea, dar avînd credinţă în Hristos, îl ruga, zicând: Porunceşte-mi să vin la Tine», crezînd că prin porunca lui lisus va putea şi el să umble pe valuri şi va putea să-şi arate astfel şi dragostea lui. „Porunceşte-mi să vin la Tine», zice, fiindcă dorea să-L întîmpine, mai întîi el, pe Hristos, înainte ca Acesta să intre în corabie, şi apropiindu-se de El să I se închine. Astfel se manifestă dragostea: cea dintii aleargă, cea dintii iese în întîmpinare şi cea dintîi apucă spre cel iubit. De aceea şi lisus i-a poruncit să vină, iar Petru, ieşind din corabie şi umblind pe valuri, a venit către Iisus Hristos. Și astfel vedem umblînd pe apa mării, ca pe uscat, pe Stăpînul mării şi pe ucenicul Său, din puterea poruncii Domnului său.

„Dar văzînd vîntul tare, s-a înfricoşat şi începînd a se afunda, a strigat, grăind: Doamne, mîntuieşte-mă!” (Matei 14:30)

Duhul este rivnitor, iar trupul neputincios. Rivna duhului lui Petru a gonit din inima lui toată frica. De aceea a ieşit cu îndrăzneală din corabie, a călcat pe deasupra apei și a umblat pe valuri, dar cînd a simțit vîntul suflînd tare, şi s-a văzut pe sine afundîndu-se în apă, atunci neputinţa trupului a biruit rîvna duhului şi pentru aceasta s-a înfricoşat. Așa este firea omenească! De multe ori săvîrşeşte lucrurile cele mai mari, dar de cele mici se teme şi se îndoieşte. Umblă Petru pe mare şi nu se teme, iar de vînt se teme. În felul acesta a pătimit proorocul Ilie, care a săvîrşit atîtea minunate lucruri, iar mai pe urmă s-a temut de ameninţările Izabelei. Astfel a pătimit Moise, care a omorît pe egiptean, dar pe urmă s-a temut de cuvintele evreului. Astfel pătimesc şi unii binecredincioşi creştini, care cu mare rîvnă, netemîndu-se nici de ispite şi nici de primejdii, merg pe calea faptelor bune întru întîmpinarea lui Iisus; apoi, întîmpinînd o oarecare ispită sau primejdie, se îndoiesc, se tem şi se întorc înapoi în păcat. Petru însă a dat o pildă sfintă pentru astfel de împrejurări. El s-a temut, s-a îndoit, dar nu s-a întors înapoi şi nici nu s-a deznădăjduit, ci a strigat cu glas mare: ,,Doamne, mîntuieşte-mă!» De aceea, a dobîndit izbăvirea din valuri, căci:

„Îndată lisus, întînzîndu-i mîna, l-a apucat pe dînsul şi i-a zis: puţin-credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14:31)

Grabnic şi milostiv în ajutorare, lisus, îndată i-a întins mîna şi l-a apucat pe Petru, iar el, din nou, fără frică şi fără îndoială, a stătut deasupra apei şi umbla pe valuri. Din aceasta învățăm că şi noi, cînd vom cădea în ispite, de vom alerga către Dumnezeu şi vom striga, ca şi Petru:,,Doamne, mîntuieşte-ne!», Iubitorul de oameni Iisus Hristos va intinde şi către noi mîna Sa sprijinitoare şi ajutătoare și ne va mîntui de toată întîmplarea cea primejdioasă. După aceea se cuvine însă să umblăm şi noi, iarăşi, cu bărbăţie şi cu mărinimie de suflet pe calea faptelor bune. Dar pentru ce Domnul n-a certat vîntul, ca altă dată, ci a mustrat pe Petru? Ca să arate că nu vîntul, ci împuținarea credinţei şi îndoiala il înfricoşau pe Petru şi-l afundau. Cît timp a crezut cu căldură, frica era departe de dînsul şi apa se întărea sub picioarele lui, iar cînd s-a împuținat credinţa şi s-a îndoit, atunci şi frica l-a biruit şi apa pe care o călca s-a înmuiat. Domnul n-a zis lui Petru, necredinciosule, ci puțin-credinciosule, căci într-adevăr Petru nu s-a arătat necredincios, ci numai s-a îndoit, căci de s-ar fi arătat cu totul necredincios, nu ar fi strigat: ,,Doamne, mîntuieşte-mă!»

„Şi intrînd ei în corabie, a stat vîntul” (Matei 14:32)

Iar după ce lisus şi Petru au intrat în corabie, a încetat îndată vîntul. Văzînd noi că după intrarea Domnului în corabie a încetat vîntul, îndreptînd corabia şi împingîndu-o spre ţărmul la care apostolii se sileau să ajungă, se cade să înțelegem că în sufletul în care va intra Domnul lisus încetează orice frămîntare a patimilor şi-l îndreptează, îl face să se apropie de patria cerească, pe care toți credincioşii o doresc. Domnul a intrat astfel în corabie,

,,Iar cei ce erau în corabie, venind, s-au închinat Lui, zicînd: cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Matei 14:33)

Cînd Domnul Iisus Hristos, cu alt prilej, a certat vinturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină, de ce atunci, cei care au văzut minunea, numai s-au minunat ei au zis: ,,Ce fel de om este Acesta, că şi vînturile şi marea ascultă de El», dar n-au mărturisit că lisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, iar cei care au văzut minunea care s-a citit în Evanghelia de astăzi, venind la lisus, I s-au închinat ca Fiului lui Dumnezeu şi cu glas mare au mărturisit că, într-adevăr, Fiu al lui Dumnezeu este? Pentru că minunea aceasta covîrşeşte pe accea. Vîntul şi marea, firește, după tulburare se potolesc şi se liniştesc, dar umblarea pe valurile mării a celor doi, a lui Iisus şi a lui Petru, este lucru mai presus de înţelegerea omului. Deci, din această minunată întîmplare, au cunoscut ucenicii că Iisus Hristos este Acela, despre care proorocul David a zis: ,,Fost-a calea Ta prin mare şi cărările Tale prin apele cele mari şi urmele Tale nu s-au cunoscut», adică au cunoscut că lisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. De aceea, cuprinși de spaimă şi de cutremur, ucenicii din corabie s-au închinat Domnului Hristos şi cu evlavie au înţeles şi au mărturisit că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. După aceasta, Iisus împreună cu ucenicii Săi,

„Trecînd marea, au venit în pămîntul Ghenezaretului” (Matei 14:34)

Cuvintele acestea, cu care se încheie Sfînta Evanghelie pe care ați auzit-o astăzi, s-ar părea că ne arată pe sfinții evanghelişti neuniți între ei. Într-adevăr Evanghelistul Matei zice ,,că au venit în pămîntul Genizaretului», iar Evanghelistul Marcu spune că ,,lisus a zorit pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să meargă înaintea Lui de cealaltă parte, spre Betsaida». Evanghelistul Ioan, de altă parte, scrie: ,,Şi îndată corabia a ajuns la ţărmul la care ei se duceau». În spusele lor însă nu există nici o nepotrivire. Corabia, cînd a intrat Iisus într-însa şi a încetat vîntul, a ajuns îndată la țărm. La care ţărm? La acela la care se sileau să ajungă, cum zice Evanghelistul Ioan, şi care era Betsaida, cum zice Evanghelistul Marcu. Dar ajungînd acolo, după ce au trecut marea ,,au venit în pămîntul Genizaretului», cum povesteşte Evanghelistul Matei.

Aşa cum ai călătorit cu sfinţii Tăi ucenici în corabic, pe marea învăluită de vint şi valuri, şi i-ai scăpat de la înec şi moarte, tot aşa, Doamne lisuse Hristoase, călătoreşte şi cu noi, cei ce ne rugăm Ţie, pe valurile înviforate ale acestei vieţi şi ne scapă sufletele noastre din învăluirea vîntului celui potrivnic al ispitelor. Auzi glasul nostru cînd Te chemăm, ca şi Petru, în ajutor: ,,Doamne, mîntuieşte-ne!» că Tie se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

К записи есть 1 комментарий