Principala » Articole » De ce sf. Antonie este supranumit „cel Mare”?

De ce sf. Antonie este supranumit „cel Mare”?

Acesta era de neam egiptean, din satul Come, de langa vestita cetate Heracleopolis, din Egiptul de Sus. S-a nascut catre 250, invatand de la parinti si de la mosii sai credinta in Hristos, si a trait pe vremea lui Diocletian si Maximian, ajungand pana in zilele binecredinciosului imparat Constantin si a feciorilor lui. Si vazand el viata cea patimasa a tinerilor ce invatau carte, in vremea lui, n-a voit a merge la scoli si stia numai limba lui. Dar parintii lui, oameni cu stare fiind ei, se ingrijeau de cresterea fiului lor si de sora lui, dupa luminile intelepciunii crestinesti, fiind el foarte istet la minte si priceput. Deci, n-avea douazeci de ani cand parintii lui au raposat amandoi, lasandu-l pe Antonie mostenitor al unor averi mari.

Si intrand el odata in biserica, a auzit din Evanghelie cuvintele spuse de Domnul tanarului bogat: “Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer; dupa aceea, vino si urmeaza-Ma” (Matei 19, 21). A fost ca si cand numai pentru dansul s-a facut citirea aceasta si, intorcandu-se acasa, a impartit saracilor averile sale, neoprindu-si pentru sine si pentru sora lui, decat cele de trebuinta. Incredinta apoi pe sora lui unor credincioase fecioare, iar el se facu pustnic. Deci, la inceput, se povatuia dupa viata pustnicilor din apropiere de satul lui, culegand de la toti, ca o albina din flori, toata fapta buna, avandu-si chilia si el tot langa sat, intarindu-se in viata de pustie, in rugaciune, in nemancare, in iubirea de oameni. Si asa se silea a urma lui Hristos, uramand tuturor. Si era iubit de toti din sat.

Dar, tanar fiind, Antonie a inceput lupta cu trupul sau si a aprins vrajmasul intru el ispita dulcetilor desfranarii. Si, aratand el atunci si mai multa sarguinta, s-a mutat mai departe, locuind in niste morminte dintr-un cimitir paganesc. Si a slobozit vrajmasul asupra lui tot felul de naluciri, pofte si navaliri de fiare inspaimantatoare, aproape de deznadajduire. Si abia dupa multa vreme, a inceput a-i trimite lui Domnul raze de usurare. “Unde erai, Doamne, cand ma luptam?” “Eram langa tine si te ajutam, “ i—a raspuns Domnul. Si rugandu-se a simtit intarire. Si era ca de 35 de ani.

Deci, simtind el atunci nevoie de liniste si de singuratate, s-a suit la munte, intr-o cetatuie parasita, in care, inchizandu-se, cineva ii aducea lui paine uscata de doua ori pe an. Si a petrecut asa, in rugaciune si pustnicie, douazeci de ani. Si a iesit Antonie de acolo, invatat de Dumnezeu. Si a inceput a veni lumea la el. Si s-a umplut pustia de colibe de monahi. Si el le vorbea ca un dascal, din Scripturi, si din singura lui iscusinta. Si le zicea: “Nimic din lume sa nu cinstiti mai mult decat dragostea lui Hristos. Ostenelile de aici se vand cu prêt vesnic: ca putin dai si insutit primesti. Oricat ar fi de greu, sa nu ne intristam ca si cum am pieri, sa indraznim si sa ne bucuram ca niste mantuiti, ca Dumnezeu e cu noi.” Si altele asemenea.

Si venind vremea prigoanelor lui Maximian a coborat de mai multe ori si fericitul Antonie cu ucenicii lui, la Alexandria, voind a marturisi si ei credinta si a intari pe cei ce patimeau pentru Hristos, dar Dumnezeu a randuit pe el sa fie crutat, Sfantul imparat Constantin dand pace crestinilor. Si stand el in singuratate cu ucenicii, a inceput Dumnezeu a lucra vindecari minunate prin el. Deci, vazandu-se el risipit peste masura de multimea de oameni, de bolnavi si de monahi, s-a mutat in si mai adanca singuratate, intr-un munte inalt. Si descoperiri I se aratau lui, cu darul lui Hristos. Iar din cand in cand se pogora la muntele cel de jos si se intalnea cu monahii si cu oamenii din lume, care-l cautau. Si multi se lepadau de lume si se faceau monahi.

Deci, a ajuns vestea despre el la imparatie si Constantin Augustul si feciorii lui doreau un cuvant de la el. Iar el, raspunzandu-le, ii ruga sa fie iubitori de oameni, de dreptate si de cei saraci. Si tuturor le spunea: “Paziti predania parintilor si credinta cea dreapta in Domnul Hristos!”

Cu 15 ani inainte de sfarsitul sau, fericitul Antonie a luat cu sine, in munte, pe doi din ucenicii sai, Macarie si Plotin. Si-I povatuia, zicand: “Nu pierdeti pustnicia si pomeniti invatatura si sfatuirile mele!” Si a randuit sa dea Sfantului Atanasie din Alexandria haina sa, si cojocul sau fericitului episcop Serapion, iar mormantul sau nimeni sa nu-l stie.

Deci, traind el o suta cinci ani, s-a mutat catre Domnul. Si viata lui a scris-o Sfantul Atanasie cel Mare, ca unul ce cunostea pe Sfantul Antonie de aproape. Si a ajuns acest minunat om al lui Dumnezeu, Antonie, a fi socotit in toata lumea ca Patriarhul si Dascalul cel adevarat al pustniciei crestinesti. Dumnezeului nostru, slava! Amin.

Tot sfântul Antonie cel Mare este autorul primei cărți din Filocalie, volumul I: Învățături despre viața morală a oamenilor și despre buna purtare, în 170 de capitole.

К записи есть 1 комментарий