Principala » Noutaţi » Duminica lăsatului sec de brînză (a izgonirii lui Adam din Rai), comemorată la Catedrala episcopală ,, Sf. Împ. Constantin si Elena”, or. Bălți.

Duminica lăsatului sec de brînză (a izgonirii lui Adam din Rai), comemorată la Catedrala episcopală ,, Sf. Împ. Constantin si Elena”, or. Bălți.

Iubiţi  credincioşi!

Astăzi, cu ajutorul Domnului, am urcat a patra treaptă a Triodului pe care, păşind, intrăm în Sfântul şi Marele Post. Astfel, în seara aceasta, lăsăm sec de brînză, de aici şi denumirea acestei duminici. Dar ea se mai numeşte, ştim cu toţii, a izgonirii lui Adam din Rai.

Avem, aşadar, trei noţiuni: izgonire, Adam, Rai, cuvinte asupra cărora vom zăbovi în cele ce urmează.

1. Izgonire.

Vom pune mai întâi o întrebare: Cine l-a izgonit pe Adam din Rai? Veţi zice, Dumnezeu. Nu! Să nu vă miraţi de acest răspuns. Atunci cine, dacă nu Dumnezeu? Adam însuşi s-a izgonit! O foarte scurtă analiză ne va lămuri. Propriu-zis, pe Adam l-au izgonit din Rai trei mari păcate, rod al întrebuinţării neînţelepte a libertăţii dăruite lui de Dumnezeu: mândria, neascultarea şi lăcomia.

Lăsându-se amăgit de diavolul-şarpe, omul s-a mândrit crezând că va fi asemenea lui Dumnezeu şi fără ascultare, de aceea s-a lăcomit să accepte repede oferta Evei. În acest sens grăieşte Sfântul Ioan Gura de Aur: „Pe Adam lăcomia pântecelui l-a scos din Rai!”.

2. Adam.

Trebuie să recunoaştem că de fiecare dată când recitim istoria căderii şi izgonirii lui Adam, ne gândim exclusiv la el, ca personaj biblic. Oare numai despre el sa fie vorba? Nicidecum! În primul rând trebuie să ştim că Adam este prototipul fiecăruia dintre noi, aşa încât ne dăm seama că noi repetăm, sub o formă sau alta, istoria căderii lui.

Nu doar el a căzut şi a fost izgonit, ci fiecare dintre noi am căzut şi nu zicem am fost izgoniţi, ci ne-am izgonit singuri, afară din împărăţia sfinţeniei, dreptăţii, adevărului. Suntem legaţi de strămoşul nostru nu numai prin rudenia descendenţei, ci şi prin moştenirea păcatului său, numit îndeobşte „păcatul strămoşesc”.

Sfântul Apostol Pavel scrie limpede: „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani, 5, 12).

Iar acest păcat, se ştie, este şters prin Taina Sfântului Botez. Evident, urmările acestui păcat n-ar avea putere, dacă n-am repeta greşelile strămoşului nostru. Dar cine ar putea spune că nu repetă, zilnic poate, cele trei mari păcate adamice, pomenite mai sus: mândria, neascultarea şi lăcomia?

Iar odată cu acestea pe toate câte ni le ştie Dumnezeu! În Canonul Sfântului Andrei Criteanul, una din stihirile care se citeşte luni seara, în prima săptămână a Postului Mare, glăsuieşte astfel: „Râvnind neascultării lui Adam celui întâi zidit, m-am cunoscut pe mine dezbrăcat de Dumnezeu şi de împărăţia cea vecuitoare şi de desfătare pentru păcatele mele…” (Cântarea I, stihira 4).

Sfântul Andrei a exprimat poetic, aşadar, acest adevăr al strânsei noastre legături cu păcatul adamic. Pe de altă parte, când pronunţăm cuvântul „Adam”, trebuie să ne gândim şi la Noul Adam, Iisus Hristos, Care ne-a oferit mijloacele prin care putem redobândi Raiul pierdut.

Dacă Vechiul Adam a fost calea de izgonire, Adam cel Nou este Calea de intrare. Tot Sfântul Apostol Pavel ne asigură asupra acestui adevăr: „Căci de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia…” (I Cor., 15, 21-22).

3. Rai.

Raiul pierdut nu trebuie înţeles numai ca loc geografic, plin cu pomi fructiferi, udat de patru râuri limpezi, grădină a bunăstării şi fericirii. Prin „Rai” înţelegem în primul rând locul apropierii maxime de Dumnezeu, locul fericirii de a vieţui cu El, a-I simţi prezenţa, a vorbi cu El. Locul în care te simţi în maximă siguranţă, în care răul nu te poate ajunge.

De aceea, izgonit din Rai, Adam a trăit durerea sfâşietoare a ruperii de Dumnezeu, o dată cu dorul după ocrotitoarea apropiere de El. După Adam, toate generaţiile retrăiesc această nostalgie a paradisului, cum genial s-a exprimat teologul nostru Nichifor Crainic. În excepţionala carte „Nostalgia paradisului”, Crainic arată cât de potrivit este cuvântul „nostalgie” pentru a exprima dorul după comuniunea cu Dumnezeu.

Iată ce spune: „Căci nostalgia este alcătuită din două cuvinte greceşti: nostos, care înseamnă întoarcere, în sens de întoarcere acasă sau întoarcere în patrie şi algos, care înseamnă durere, în sensul unei copleşitoare afecţiuni subiective, căreia nu i se poate rezista. Nostalgia este astfel durerea de a nu mai fi în locul unde ai fost odinioară, pe care amintirea îl păstrează mereu prezent, ca pe un cuib al fericirii pierdute”.

Acestei limpezi şi convingătoare etimologii, Nichifor Crainic îi adaugă următoarea explicaţie: „Nostalgia paradisului este dorul de patria cerească a spiritului nemuritor. Iar idea paradisului, adică a unui loc care a fost sau care va fi al fericirii veşnice, e universal omenească. Fie în forma anteistorică privind începutul lumii, fie ca formă post istorică privind sfârşitul ei, fie ca amândouă deodată, această idee e comună tuturor credinţelor religioase şi tuturor neamurilor pământului. Pretundenitatea ei, în care se realizează un miraculos acord unanim al sufletului omenesc, peste toate timpurile şi peste toate locurile globului terestru, ne vorbeşte, ca însăşi universalitatea credinţei în Dumnezeu, de un destin originar şi de un destin final al omenirii”.

Pentru mai multe fotografii accesați aici:

https://drive.google.com/drive/folders/1—hqeOm3n_nWOInvi2P78aR9LXXI8CQG

К записи есть 1 комментарий