Principala » apologie » De ce ţinem duminica şi nu sâmbăta

De ce ţinem duminica şi nu sâmbăta

Odată cu Învierea Domnului, „în prima zi a săptămânii ” (Marcu 16:12), creştinii (adică cei care au crezut şi cred şi azi că Hristos a înviat din morţi şi El este Dumnezeul şi Mântuitorul nostru) au abandonat ţinerea sâmbetei (şabatul) şi au început să ţină ca zi de odihnă exclusiv duminica. Această idee este acceptată de toţi creştinii, indiferent de confesiune, cu excepţia „Adventiştilor de ziua a şaptea” , care o dată cu apariţia lor în sec. 19 insistă pe ţinerea sâmbetei, aşa cum este prevăzut în porunca a IV-a din Decalog.

Adventiştii spun că această poruncă din Decalog rămâne valabilă, spunând că primii creştini au ţinut sâmbăta până la începutul secolului IV, când împăratul Constantin cel Mare a decretat duminica ca zi de odihnă la 7 martie 321. Este adevărat că a existat un astfel de „decret imperial”, dar el nu are nimic cu teologia creştină. Faptul că abia în 321 Imperiul a acceptat această zi ca zi de odihnă nu înseamnă nici pe departe că ea până atunci nu a fost ţinută de creştini. Convertirea la creştinism a lui Constantin l-a făcut să asigure prin lege ceea ce creştinii la care a aderat şi el ţineau încă de la început.

În general trebuie renunţat la orice mit (gen Dan Brown ş.a.) precum că Împăratul Constantin cel Mare (306-337) ar fi avut o contribuţie inovatoare în Biserică şi că ar fi iniţiat nişte reforme ieşite din comun, inclusiv la nivel de doctrină creştină. Orice istoric sincer şi echidistant din punct de vedere confesional va recunoaşte că lucrurile stau altfel şi chiar dacă cineva este tentat să creadă unor astfel de ipoteze, aceştia trebuie să înţeleagă că organizarea deosebită a Bisericii în epoca lui Constantin se datorează libertăţii religioase care i-a permis acesteia să-şi spună cuvântul (spre deosebire de epoca persecuţiilor când nu avea nici un drept) şi în nici un caz amestecului direct al împăraţilor, pe care Biserica înseşi uneori în excomunica fie pentru erezie, fie pentru comportament imoral. Revenind la sărbătorirea duminicii, constatăm că după Învierea lui Hristos nici un creştin nu a mai ţinut sâmbăta. Nu există nici un text biblic care să arate că sâmbăta a mai fost ţinută după aceasta, existând argumente doar pentru ziua duminicii.

Mai jos am să prezint principalele texte biblice despre abolirea (fie şi neoficială) a sâmbetei şi ţinerea duminicii. Din textul de la Ieşire 20:10 şi mai ales Deuteronom 5:15 constatăm că această zi a fost instituită de Dumnezeu, ca evreii să-şi amintească de ieşirea din robia egipteană. Până la Moise nu există nici o poruncă cu privire la şabat, iar faptul că Dumnezeu, după crearea lumii, „S-a odihnit în ziua a şaptea” (cf. Facere 2:2), nu înseamnă că aceea a fost anume sâmbăta. Oricum, putem admite că acea zi era sâmbăta, că nici acest lucru nu schimbă prea mult datele problemei, căci în Noul Testament, odată cu „recrearea lumii” prin întruparea, dar mai ales învierea lui Hristos, multe s-au schimbat sau cel puţin au fost îndreptăţite să se schimbe, din moment ce însăşi Legea s-a schimbat (cf. Evrei 7:12 ş.a.).

În Noul Testament, Mântuitorul Hristos „dezlega sâmbăta” (Ioan 5:18) şi se considera pe sine „Domn al sâmbetei” (Matei 12:8), făcând intenţionat cele mai multe minuni în ziua sâmbetei (vezi toate cele 4 Evanghelii). Domnul Hristos insuflă o atitudine similară şi celor care-l ascultau, spunându-le că „sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă” (Marcu 2:27). Toate acestea marcau sfârşitul „legii sâmbetei” şi instituirea unei doi zile de odihnă pentru creştini, diferită de cea ţinută de Moise, Iosua şi toţi evreii de până atunci. Iată ce spune Sf. Pavel în acest sens: „Căci dacă Iosua le-ar fi adus odihnă, Dumnezeu n-ar mai fi vorbit, după acestea, de o altă zi de odihnă. Drept aceea, s-a lăsat altă sărbătoare de odihnă poporului lui Dumnezeu” (Evrei 4:8-9). Oare ce înseamnă aceste cuvinte dacă nu abolirea sâmbetei şi instituirea unei alte zile de odihnă, în condiţiile în care multe ale prescripţii ale Legii Vechi nu mai erau obligatorii pentru creştini (cf. Fapte cap. 15 ş.a.)? După Învierea Sa din morţi în zi de duminică (cf. Ioan 20:1), Hristos S-a arătat în seara aceleiaşi zile ucenicilor Săi (cf. Ioan 20:19), când nu era Toma cu ei, apoi a doua oară exact peste o săptămână (expresia „după opt zile” are de fapt sensul „în a opta zi”, adică tot duminica), când era „şi Toma împreună cu ei” (cf. Ioan 20:26). Prin aceasta Hristos nu doar că sfinţeşte ziua duminicii, ci marchează şi intervalul unei noi săptămâni (ciclu de 7 zile), aşa cum era să fie ţinută ea mai departe de către creştini. Din Noul Testament ştim că Duhul Sfânt s-a pogorât peste Apostoli în zi de duminică (Fapte 2:1) şi tot atunci s-au botezat primii creştini şi s-a făcut frângerea pâinii (Fapte, cap.2). Mai târziu, în toată Biserica „frângerea pâinii” (Euharistia / Liturghia) era făcută duminica (Fapte 20:7) şi tot duminica se făceau colectele pentru săraci (cf. I Corintheni 16:2), acestea fiind probabil făcute înainte sau după Liturghie, odată cu Agapele (mesele frăţeşti ale dragostei). Tot în zi de duminică Dumnezeu i-a descoperit Evanghelistului Ioan Apocalipsa (Apoc. 1:10). Din toate aceste texte se vede clar că Hristos, ucenicii Săi şi în general primii creştini şi cei de după ei ţineau exclusiv ziua duminicii, şi nu avem nici un text precum că aceştia ar fi ţinut sâmbăta. Mai mult decât atât, Sf. Pavel le cere creştinilor să nu-i bage în seamă pe cei care-i judecă „cu privire la sâmbătă” (Col. 2:16), arătând abolirea acesteia. De multe ori „Adventiştii de ziua a şaptea” aduc textul de la Fapte – cap.13 în sprijinul ideii că apostolii ar fi ţinut sâmbăta şi chiar ar fi mers în fiecare sâmbătă la sinagogă pentru a-şi onora obligaţiile religioase iudaice. Dacă însă analizăm mai atent acel capitol precum şi toate celelalte, vedem că apostolii mergeau sâmbăta la sinagogă şi chiar la templu doar pentru că acolo se aduna multă lume şi acesta era un bun prilej pentru propovăduirea Evangheliei şi nimic mai mult (cf. Fapte 5:20-21). Deci acest argument al adventiştilor nu ţine, iar altele nici nu există.

În continuare, pentru a-i convinge pe adventişti că duminica n-a fost instituită de Constantin cel Mare în anul 321, ci era ţinută şi de creştinii din sec. I-III, voi aduce mai multe argumente istorice de până la anul 313 care vorbesc despre ţinerea duminicii în această perioadă. Mă voi referi doar la scrierile autentice, lăsând la o parte pe cele apocrife! Mă voi axa pe documente oficiale necontestate de istoricii protestanţi.

– Pe lângă argumentele biblice deja aduse, amintesc că primele menţiuni nebiblice foarte clare despre ţinerea duminicii le avem deja spre sfârşitul sec. I, în Didahia, cap. 14. Acest izvor este recunoscut ca unul din sec. I şi este studiat de foarte mulţi critici eterodocşi din lume, recunoscându-i-se autenticitatea.

– O altă mărturie despre ţinerea duminicii (κυριακὴ ημέρα), spre sfârşitul sec. I – încep. sec. II, o avem de la Ignatie al Antiohiei, ucenicul Apostolului Petru şi a lui Ioan Evanghelistul. Vezi Epistola către Magnezieni 9:1;

– La începutul sec. II, Pliniu cel Tânăr scrie împăratului Traian (Epistola X:96,7) despre faptul că creştinii îşi făceau Liturghia solemnă în „ziua soarelui”. Această expresie va fi împrumutată de acum înainte şi de scriitorii creştini, cu explicaţii simbolico-teologice (aşa cum vom vedea mai jos).

– Următoarea mărturie clară o avem la Iustin Martirul şi Filosoful (sec. II). Acesta este primul scriitor creştin, care vorbeşte de „dies solis” ca zi de sărbătoare a creştinilor (Apologia I către împăratul păgân Marcu Aureliu). Scriitorii creştini începând cu sec. II arată foarte clar, că „Soarele” este Hristos (cf. Maleahi 4:2). Despre această legătură „soare – Hristos, Soarele dreptăţii” vor scrie mai amânunţit la începutul sec. III Meliton de Sardes (Despre botez, 4) şi Origen (Tâlcuiri la Levitic, 9.10).

– La încep sec. II, Epistola lui Barnaba (care o vreme a fost chiar inclusă în canonul biblic – !) vorbeşte despre duminică care despre „ziua a opta”, făcându-se trimitere la profeţia lui Iezechil (43:27). Este o mărturie foarte importantă, mai ales dacă citim textul de la Iezechil: „Iar după sfârşitul acestor zile, în ziua a opta şi mai departe, preoţii vor înălţa, pe jertfelnic, arderile de tot ale voastre şi jertfele de împăcare şi Eu Mă voi milostivi spre voi”, zice Domnul Dumnezeu.” Într-un fel, Barnaba arată că de acum înainte „ziua a opta” – duminica, va fi ziua de aducere a jertfelor lui Dumnezeu. Aşa cum am văzut în mărturiile de mai sus, chiar aşa se întâmpla…

– Pentru prima dată în istorie, despre duminică ca zi în care nu trebuie să se lucreze vorbeşte scriitorul creştin Tertulian (moare aprox. 230), vezi „De oratione”, 23. În general însă, scrierile creştine pun accent pe lucrarea duhovnicească în zi de duminică şi mai puţin pe odihna fizică, aşa cum s-a orânduit în Decalog pentru şabat.

– Sinodul de la Elvira (aprox. 306 – exact în toiul celor mai mari persecuţii) stabileşte prin Canonul 21 să fie excomunicaţi cei care 3 duminici la rând lipsesc de la Liturghie.

– Scrierile apocrife din primele 3 secole aduc şi ele numeroase mărturii despre ţinerea duminicii, dar pentru a nu-mi pune „cărbuni pe cap”, le-am lăsat la o parte. Repet încă odată, nici un izvor creştin sau păgân din primele trei secole nu aminteşte despre ţinerea sâmbetei de către creştini.

К записи есть 1 комментарий