Principala » Din notele Ierarhului » Crucile de la marginea drumului

Crucile de la marginea drumului

Chiar dacă atît de des ne ciocnim de fenomenul morții, oricum nu ne putem obișnui cu el. De fiecare dată, dînsul apare și reapare în accepția noastră acoperit de taină, învăluit de mistere. Omenirea nicicând n-a avut un răspuns unic în privința trecerii omului dintr-o stare a vieţii în alta. Probabil, această diversitate de concepții, opinii a și dus la apariția mulțimilor de tîlcuri, unele din ele fiind de-a dreptul înșelătoare.
În temeiul unor „învățături» care prea puțin au cu adevărata înțelegere a noțiunii de veşnicie, sufletului i se atribuie calități trupești. Iată de ce în Antichitate la îngropare se puneau alături de trupul răposatului și unele obiecte necesare pămînteanului viu. Pe măsura depășirii acestor superstiții, oamenii au început să ofere prioritate altor opinii, care, deși se deosebesc mult de cele din Antichitate, poartă totuși în sine o doză considerabilă de eroare.
Printre acestea din urmă, un loc deosebit îl ocupă crucile de pe marginea drumului, lacurilor și în alte părți — triste, tragice mărturii că pe acele locuri și-a găsit sfîrşitul cineva dintre oameni. Despărțirea de cei dragi — stare grea și durută povară a realității vieții, l-a silit în toate timpurile pe om să-i minimalizeze consecințele . Suferința provocată de pierderea celor scumpi întotdeauna l-a mobilizat pe pămîntean la multe lucruri. Nedorind să se smerească cu realitatea crudă, omul e capabil de orice în schimbul unor împăcări sufletești. O asemenea stare morală aruncă omul în extremităţi. Şi iată tocmai aici e bine să cunoaştem învăţătura lui Hristos cu privire la trecerea omului în veşnicie.
Aşadar, la trecerea pămînteanului pe celălalt tărîm, trupul se întoarce în pămînt, de unde a fost luat (Fac. 3.19), iar sufletul se întoarce la Dumnezeu — Creatorul său. În temeiul vechii credințe creştineşti, locul înmormântării cadavrului – mormîntul se încununează cu simbolul creștinătății – Sfînta Cruce, ce este întotdeauna și arma de biruinţă asupra tuturor metehnelor păgubitoare de suflet. Pe parcursul vieții pămîntești, trupul omului mai este și casa sufletului. În temeiul aceleeași Învățături, trupul omului îngropat – acest boț de lut, această humă (1 Tes. 4.14) — va fi rechemat din nou la viață în momentul învierii de obște (1 Tes. 4.16). Iată prin ce se justifică atenția mărită, acordată, în baza învăţăturii lui Hristos, mormîntului, unde prosopul de oseminte ce cîndva purta chipul cuiva dintre pămînteni se însemnează cu Sf. Cruce. Aici, la căpătîiul lui, se și oficiază slujba de pomenire pentru odihna sufletului.
Învățătura Creştinească nu prevede însemnarea cu Sf. Cruce a locului decedării omului, a acelei porțiuni de pămînt unde s-a sfîrşit viața lui în această lume. E de mai mare valoare locul începerii vieţii pămîntești a omului, dar nici pentru acesta Hristos în Învățătura Sa nu prevede nimic deosebit, astfel dînd prioritate mormîntului.
Este bine şi de folos să urmăm şi să respectăm şi noi aceste prevederi sfinte, în caz contrar, semănînd la nimereală crucile pe marginea drumului, în cîmp, păduri etc., contribuim, chiar şi inconștient, la denaturarea Învățăturii Creștinești și la profanarea Sfintei Cruci.
Una din cele zece Porunci Dumnezeieşti tocmai ne fereste de acest lucru, îndemnîndu-ne: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deșert” (Ieşirea 20.7). Cît priveşte locul decedării celor care ne-au fost și ne rămîn dragi, apoi să se ştie: e suficient să-l însemnăm cu flori timp de 40 de zile. De asemenea trebuie să știm că cel răposat nu are nevoie decât de cruce la mormânt și de rugăciune către Dumnezeu pentru odihna sufletului lui cu drepții.
Episcopul Marchel, Frumoasa, duruta noastră comoară, p. 29-31.

К записи есть 1 комментарий