Principala » cazania » Care poruncă este mai mare?

Care poruncă este mai mare?

Evanghelia cuprinde temelia întregii credinţe creştine şi temeiul tuturor faptelor bune. De asemenea învățăturile pe care ni le împărtăşeşte sînt atît de lămurite, încît s-ar părea că nici nu mai au nevoie de tîlcuire. Şi totuşi, cuvintele Domnului se aseamănă cu pămîntul, care are deasupra lui iarbă, pomi, flori şi roade; dar cel care doreşte argintul, aurul sau pietrele scumpe, trebuie să sape adîne şi să cerceteze cu grijă adîncurile pămîntului. Cînd citim cuvintele Evangheliei, vedem pe deasupra lor harul lui Dumnezeu, frumuseţea duhovnicească și învăţătura sfîntă; dar cel care doreşte învăţături mai adînci, înţelesuri mai înalte şi dogme dumnezeieşti, acela trebuie să se coboare în taina cuvintelor şi să cerceteze întelesurile cele ascunse în slove. De aceea, deşi cuvintele Evangheliei de astăzi par lămurite, tîlcuirea lor ne va fi de cel mai mare folos, mai ales dacă ținem seama că ele au fost rostite de Domnul Iisus Hristos către farisei, către aceşti fruntași ai poporului iudeu, care urmăreau în toată clipa să-L prindă pe Domnul în cuvînt, ca să găsească motiv să-L piardă. Deci fariseii, auzind că El a astupat gura saducheilor, s-au adunat împreună,

„Şi unul dintre ei, învățător al Legii, ispitind pe lisus L-a întrebat: Învățătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” (Matei 22,35-36).

Învățător al Legii se numea pe atunci acela care tilcuia Legea. El se mai numea şi cărturar, aşa cum de de altfel îl numeşte Evanghelistul Marcu. Cînd fariseii au auzit cum a răspuns Iisus la întrebările saducheilor, cu privire la viaţa veşnică, în care ei nu credeau, s-au apropiat de Iisus Hristos şi unul dintre ei, care era învăţător al Legii, a început să-L ispitească pe lisus cu întrebarea: Învățătorule, care poruncă, din cele scrise în Lege, este mai mare? Fiindcă unii dintre iudei socoteau că tăierea-împrejur este cea mai mare poruncă din Lege, iar alții porunca despre ținerea sîmbetei, de aceea învățătorul acesta îl ispitea pe Iisus Hristos, ca să vadă dacă lisus învăța aceste porunci ale lui Dumnezeu, sau pe altele ale Sale. Iar dacă ar mărturisi că cea mai mare poruncă din Decalog este: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău nu cumva să adauge şi despre Sine: ,,să Mă iubeşti şi pe Mine”, şi astfel să se mărturisească pe Sine Fiu al lui Dumnezeu, ceea ce după omeneasca lor părere, ar fi constituit o blasfemie adusă lui Dumnezeu şi deci un puternic cap de acuzare împotriva Domnului Hristos. Dar, prea înțeleptul şi cunoscătorul de inimi,

„Iisus i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea mai mare şi cea dintîi poruncă” (Matei 22,37-38).

Cu inima dorim, cu sufletul gîndim şi cu cugetul cercetăm. Deci, cînd inima nu doreşte nimic altceva decît numai pe Dumnezeu şi în sufletul nostru nu intră nici un gînd din care să lipsească Dumnezeu, iar cugetul nostru nu primeşte nici o cercetare, care să nu aibă în ea credinţă şi ascultare față de Dumnezeu, atunci noi iubim pe Dumnezeu cu toată inima noastră, cu tot sufletul nostru şi cu tot cugetul nostru; atunci dragostea noastră față de Dumnezeu este dragoste desăvîrşită, care este cea mai mare poruncă, fiindcă din ea izvorăsc, ca dintr-un izvor bogat, toate celetalte fapte bune.

„Iar a doua, la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22,39).

Iar a doua şi asemenea cu cea dintii, spune Iisus, este dragostea către aproapele, fiindcă ea se naşte din dragostea faţă de Dumnezeu, de care este nedespărţită. Căci cel care iubeşte pe Dumnezeu, după cum hotărăşte porunca cea dintîi din Decalog, acela trebuie să iubească şi pe aproapele său. Cel care iubeşte pe cel care a născut, iubeşte şi pe cel care s-a născut dintr-însul; iar cel care nu iubeşte pe aproapele său, acela nu iubeşte nici pe Dumnezeu, după cum ne spune Sfîntul Apostol Ioan, zicînd: „Cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească”. Iată cum Domnul a măsurat dragostea faţă de Dumnezeu cu dragostea tuturor puterilor noastre, zicînd: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău; iar ca măsură a dragostei către aproapele, a socotit dragostea cu care ne iubim pe noi înşine, zicînd: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, adică să iubim pe aproapele nostru cît ne iubim pe noi înșine. Cîtă grijă purtăm şi cît ne sîrguim pentru noi înşine, tot atîta grijă să purtăm şi tot atîta să ne sîrguim şi pentru aproapele nostru, căci: ,

„În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi proorocii” (Matei 22,40).

Dacă vom cerceta cele zece porunci ale Legii care s-a dat lui Moise în muntele Sinai, vom vedea că cele patru porunci de la început vorbesc despre dragostea către Dumnezeu, iar celelalte şase despre dragostea către aproapele. Dacă vom citi cu luare aminte propovăduirile proorocilor, le găsim pline de mustrări contra celor care se lepădau de slujirea și de închinarea către adevăratul Dumnezeu şi aduceau jertfe idolilor; pline de ameninţări contra celor care fac nedreptate şi fac rău aproapelui şi pline de sfaturi şi îndemnuri la binefaceri în folosul aproapelui. Deci pentru aceasta a zis Iisus Hristos că în aceste două porunci: către Dumnezeu şi către aproapele se cuprind şi se întăresc toate poruncile Legii lui Dumnezeu şi toate propovăduirile sfinților prooroci. După ce a răspuns acestea fariseului învățător de Lege, împrejurul Său încă,

„Fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat lisus, zicînd: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Ei i-au răspuns: al lui David” (Matei 22,41-42).

După ce Iisus a răspuns la întrebările fariseului învăţător de Lege, a întrebat pe fariseii adunaţi în jurul Său ce cred ei despre Hristos, cel propovăduit de prooroci, al cui Fiu îl socotesc pe El, vrînd în acest chip să-i înduplece să creadă că El este Hristos cel proorocit şi deci Fiul lui Dumnezeu. Dar fariseii au răspuns îndată că ei socotesc pe Hristos că este fiul lui David, adică numai om, nu şi Dumnezeu.

„El i-a întrebat: Cum atunci David, de Duh insuflat, îl numeşte pe El Domn, cînd zice: zis-a Domnul Domnului meu: şezi de-a dreapta Mea, pînă ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale? Deci, dacă David îl numeşte pe El Domn, cum este fiu al lui?” (Matei 22,43-45).

Dumnezeiescul prooroc David, fiind luminat de Prea Sfîntul Duh, a proorocit despre cele ce vor fi după înălţarea lui Hristos, grăind: „Zis-a Domnul”, adică Dumnezeu-Tatăl, ,,Domnului Meu”, adică Fiului Său, Iisus Hristos: ,,şezi de-a dreapta Mea, pînă ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. Deci Mîntuitorul ne-a spus această proorocire ca o dovadă a Dumnezeirii şi omenirii Sale, spre îndreptarea rătăcitelor socoteli ale fariseilor, care credeau că Hristos, Cel prezis de sfinții prooroci, este numai om. Prin cuvintele: ,,Zis-a Domnul, Domnului meu”, proorocul David a arătat că Hristos, Cel ce avea să se întrupeze, nu era numai Fiu al lui Dumnezeu, ci şi Domn şi Stăpîn al lui David, adică Hristos era şi Dumnezeu. David a arătat însă că Hristos este şi om prin ceea ce a zis: „Şezi de-a dreapta Mea”, căci ca Dumnezeu, Hristos era din veac una cu Dumnezeu, Tatăl Său, şi împreună cu El stînd pe scaunul slavei dumnezeieşti; dar, ca om, după înălţarea Lui la ceruri a şezut de-a dreata Tatălui întru slava cea mai înaltă, cu Trupul Său proslăvit. Prin cuvintele ,,pînă ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale” se înţelege veşnicia, pentru că Tatăl n-a spus Fiului Său, că numai pînă la o vreme îi va supune pe vrăjmaşii Lui, adică pe stăpînii şi ţiitorii întunericului veacului acestuia, diavolii, ci i-a spus că din veci şi pînă în veci. Iar mai pe urmă I-a supus şi moartea, pentru că moartea Domnului nu numai că a izbăvit neamul omenesc din robia diavolilor, ci l-a şi mutat din moarte la viață. După ce a spus cele proorocite de David, Iisus Hristos a întrebat pe farisei: Dacă David numeşte pe Hristos, Domn al său, cum atunci mai este El fiu al lui? Cu aceasta lisus n-a zis că El nu este Fiul lui David, fiindcă El a luat trup din Sfînta Fecioară, care se trăgea din neamul lui David; ei a îndreptat părerea cea greșită a fariseilor care ziceau că El este numai fiu al lui David, nu şi Domnul lui David care este părintele Domnului Iisus după trup, dar care este rob al lui Iisus, după Dumnezeire. Din aceste cuvinte proorocite de David, Iisus a silit pe farisei să-L mărturisească Dumnezeu şi Om, căci dintre ei,

„Nimeni nu putea să-I răspundă o vorbă şi nici nu mai cuteza vreunul, din ziua aceea, să-L mai întrebe pe El ceva” (Matei 22,46).

Prin cuvintele proorocului David, Iisus a astupat gurile fariseilor şi i-a pus în situaţia de a nu mai putea să dea nici un răspuns. Au tăcut cu desăvîrşire, fiindcă nu aveau ce să mai răspundă. Dar nu numai că au tăcut atunci, ci, văzînd că nu cîştigă nimic din asemenea întrebări şi că, dimpotrivă, mai mult se păgubesc, fiindcă poporul auzind răspunsurile lui Iisus credea într-însul. din ziua aceea n-au mai îndrăznit să-L mai întrebe ceva. Prin tăcerea lor, fariseii au recunoscut că lisus Hristos nu este numai un om, din neamul lui David, ci că este şi Dumnezeu, născut din Dumnezeu-Tatăl, aşa cum și noi mărturisim, ca fii ai Sfintei Biserici Ortodoxe. Amin!

К записи есть 1 комментарий