Principala » cateheză » Cum pot fi scoase sufletele din iad?

Cum pot fi scoase sufletele din iad?

Deoarece  se spune: 1) că Jertfa răscumpărării e pentru toţi: vii şi morţi, şi 2) că Dumnezeu are puterea să scoată sufletele din iad, nu omul (Rut 2, 20; III Regi 2, 6; Ps. 48, 16; Matei 12, 32; Rom. 14, 9; I Cor. 15, 19; I Tim. 2, 6; Evr. 9, 22; I Ioan 2, 2 şi Apoc. 1, 18). Puterea şi  iertarea  lui Dumnezeu, Care  împlineşte „orice” vom cere de  la El  (Marcu 11, 24; Ioan 14, 13), sunt fără margini,  iar bunătatea Lui e atât de mare, că numai El poate schimba osânda veşnică a omului.

Se  poate  şti  sigur  de  un  suflet că  va  fi  scos  de  la  chinuri  datorită  rugăciunilor Bisericii şi ale celor vii?

Nu.  Întâi,  pentru că  nu  se  cunoaşte  care  e  starea  în  care s-a  dus  un  suflet  de  aici. Al doilea, pentru că Biserica nu scoate cu de la sine putere un suflet de la chinuri, cum se laudă papa de  la Roma că  face  cu  sufletele din purgatoriu. Căci  asupra  sufletelor de  acolo  singur Dumnezeu  are  putere.  Biserica  se  roagă  numai  lui  Dumnezeu,  ca  El să  facă  aceasta  şi nădăjduieşte tare în mila şi atotputernicia Lui. Căci noi ştim că Dumnezeu ne cere să iubim pe semenii  noştri  şi  priveşte  cu  plăcere  la  această  iubire  a  noastră.  Şi  nu  e  faptă mai mare  de iubire  decât să  ne  rugăm  unii  pentru  alţii.  Rugăciunea  Bisericii găseşte  cu  atât  mai  mare ascultare  la Dumnezeu, cu cât  în rugăciunea ei se  împletesc glasurile Sfinţilor din cer cu ale credincioşilor  de  pe pământ  şi  însuşi  glasul Maicii Domnului.  «Biserica  e  într-o  nesfârşită rugăciune pentru mădularele sale: se roagă pentru noi  toţi Îngerii şi Apostolii şi Mucenicii şi Patriarhii  şi  cea mai  presus  de  toţi, Maica Domnului  nostru,  şi  această  sfântă  unire  e  viaţa Bisericii».  În  rugăciune  se  arată  dragostea  şi  creşte  dragostea  şi  unirea  tuturor  întreolaltă. Rugăciunea, după cum zice scriitorul creştin Homiakov, din care am citat şi mai înainte, este sângele Bisericii. Iar Cel  ce  întreţine  această  dragoste,  din  care  izvorăşte  rugăciunea  de  obşte  a  tuturor pentru fiecare şi a fiecăruia pentru  toţi, e Dumnezeu. Căci unde e  iubire, acolo e Dumnezeu. Dar dacă Dumnezeu  îndeamnă  la orice  rugăciune din  iubire şi El o  încălzeşte  (Rom. 8, 26),  desigur  ca El  ne dă  şi El  ne  încălzeşte  şi  rugăciunea  pentru  cei morţi. Şi  atunci nu va găsi această  rugăciune  ascultare  la  El? Căci  El  însuşi  a zis:  „Toate  câte  cereţi,  rugându-vă, să credeţi că  veţi  lua  şi  va  fi  vouă”  (Marcu 11, 24). Rugăciunea pentru morţi  este, aşadar, nu numai un semn şi o întărire a iubirii, ci şi o probă a credinţei. Căci tot Mântuitorul zice: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă credinciosului” (Marcu 9, 23).

Se poate spune că credinţa  tare şi  iubirea stăruitoare a Bisericii se revarsă ca un val de putere peste pacătosul din  iad,  izbutind, când binevoieşte Dumnezeu să-Şi adauge şi mila Sa deosebită, ceea ce nu poate păcătosul prin sine însuşi: o reînnoire a puterilor sale amorţite.

Nu  se  poate  şti măcar  în  general  care păcătoşi  se  pot  folosi  de  rugăciunile Bisericii?

Am văzut că Sfântul Ioan Gură de Aur spune că rugăciunile ajută numai celor adormiţi în  credinţă.  La  Proscomidie  (la  Sfânta  Liturghie),  se  pomenesc  toţi  cei  adormiţi  «Întru nădejdea  învierii  şi  a  vieţii  de  veci».  Se  poate  spune  deci că  rugăciunile  folosesc  numai sufletelor acelora care au plecat de aici nu de tot moarte, ca mădulare ale Bisericii, ci având în ele  o  anumită  credinţă  ca rădăcină  a  virtuţilor  şi  oarecare  silinţe  de  a  o  dezvolta  în  virtuţi; celor ce au săvârşit, aşadar, unele fapte bune ca început al virtuţilor şi al slăbirii patimilor, dar nu au făcut binele aşa de statornic, sau aşa de mult  timp,  încât să fi ajuns  la deprinderi bune sau virtuţi care să cumpănească asupra patimilor. Cu alte cuvinte,  rugăciunile  folosesc celor ale căror puteri nu s-au  ruinat  slujind numai patimilor, ci au avut şi o oarecare obişnuinţă a binelui, cu care s-au dus de aici. Ele folosesc chiar şi celor ce n-au dus o viaţă de credinţă şi n-au  avut  fapte  bune,  dar  la  sfârşitul  vieţii  au găsit  puterea să  se  caiască,  însă  nu aşa  de cutremurător ca să li se prefacă fiinţa dintr-o dată şi întregime, ca a tâlharului de pe cruce, în care  caz s-ar  fi  dus  în  rai. Mitropolitul Nicolae  al  Crutitelor  spune:  «Domnul  nostru  Iisus Hristos este atât de milostiv că nu  lasă fără  iubirea Lui de oameni nici acele  suflete greşite, care stau înaintea Lui cu credinţă slabă şi numai cu începuturi de credinţă, sufletele care nu-şi întăresc  credinţa  şi  nici  nu  se  pocăiesc  în  timpul  vieţii  lor pământeşti.  Prin  rugăciunile Bisericii, prin puterea Jertfei celei nesângeroase, aduse pentru aceşti răposaţi, prin milosteniile date  pentru  ei,  li  se uşurează  soarta. Aceşti păcătoşi  nu  sunt  lipsiţi  de nădejdea  iertării  şi  a bunurilor veşnice».

Ce sunt mormintele şi cimitirele şi ce rost au ele pentru noi creştinii?

Mormintele  şi  cimitirele  sunt  locuri  de  odihnă  şi  linişte  în  care aşezăm  trupurile repausaţilor  noştri,  în aşteptarea  învierii  şi  a  Judecăţii  de  apoi. Deşi  plecaţi  dintre  noi,  cei repausaţi rămân astfel mai departe lângă noi, prin osemintele lor. Mormintele lor păstrează vie în sufletele noastre amintirea celor ce dorm în ele şi legatura nevazută cu ei. Totodată ele ţin treaz în noi gândul la moarte şi ne îndeamnă să ne pregătim pentru ea. «Privind mormintele — zice  Sf.  Ioan  Gură  de  Aur  -,  dacă  sufletul  dormitează,  tresare  îndată,  iar  de  este  treaz  şi vrednic,  se  face  şi mai  vrednic… Vederea mormintelor  îmboldeşte  pe  fiecare  dintre  noi să cugete, fără  voia  lui,  asupra  sfârşitului  nostru  propriu,  iar  cine  a  luat  la  sine  această încredinţare nu se va lăsa pe sine lesne în mrejele păcatului.

К записи есть 1 комментарий