Principala » Agenda » Prăznuirea Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia, în catedrala episcopală ,,Sf. Împ. Constantin și Elena” din or. Bălți.

Prăznuirea Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia, în catedrala episcopală ,,Sf. Împ. Constantin și Elena” din or. Bălți.

Preasfințitul Marchel, Episcop de Bălți și Fălești, a săvîrșit Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite și Taina Sfîntului Maslu, în catedrala  episcopală ,, Sf. Împ. Constantin și Elena” din or. Bălți, cu prilejul prăznuirii Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia.

Despre Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia:

  Pe vremea împărăției necredinciosului împărat Liciniu (308-324), fiind mare prigoană împotriva creștinilor și pe toți credincioșii silindu-i spre jertfirea idolilor, era în Sevastia, cetatea Armeniei, un voievod cu oaste, anume Agricolae, pierzător, sălbatic și isteț spre slujba idolească. Într-acel timp li se poruncea creștinilor, care se aflau în cetele ostășești, să aducă jertfă diavolilor. Și erau în ceata lui Agricolae, în părțile Capadociei, niște ostași, patruzeci la număr, care, de asemenea, slujeau într-o dregătorie ostășească și aveau dreapta credință în Hristos Dumnezeu, fiind bărbați tari și nebiruiți în războaie, iar în dumnezeieștile Scripturi foarte iscusiți.

Înștiințându-se voievodul despre trei dintre aceștia, Chirion, Candid și Domnos cât și despre însoțitorii lor cum că sunt creștini, i-au prins și i-au silit spre închinarea la idoli; că zicea către dânșii voievodul astfel: „Precum în războaie ați fost cu un suflet și cu un cuget și v-ați arătat vitejia voastră, tot așa și acum, cu un cuget și un suflet, să arătați supunerea voastră la împărăteștile legi și să jertfiți zeilor de voie, mai înainte până a nu vă sili cu muncile”.

La aceste cuvinte sfinții ostași, răspunzând tiranului, au zis: „Dacă pentru împăratul cel pământesc ne-am luptat în războaie și am biruit pe vrăjmași, precum singur mărturisești, ticălosule, cu atât mai vârtos ne vom nevoi pentru Împăratul cel fără de moarte și vom birui a ta răutate și al tău vicleșug”. Atunci a zis voievodul Agricolae: „Una din două stă înaintea voastră: ori zeilor să aduceți jertfă și să luați mai mari daruri, ori, nesupunându-vă, să fiți necinstiți și izgoniți din dregătoria ostășească. Gândiți-vă și alegeți ceea ce vi se pare vouă că este mai de folos”.

Sfinții ostași au zis: „Despre ceea ce ne este nouă de folos, se îngrijește Domnul”. Zis-a voievodul: „Nu grăiți multe, ci, lăsând vorbele cele mincinoase, pregătiți-vă să jertfiți de dimineață zeilor”. Acestea zicându-le Agricolae, a poruncit să-i ducă în temniță, unde, intrând sfinții, și-au plecat genunchii la rugăciune și ziceau către Dumnezeu: „Scoate-ne pe noi, Doamne, din ispită și din smintelile celor ce lucrează fărădelegea”. Iar după ce a înserat, au început a cânta psalmul acesta: Cel ce locuiește în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălășlui — zicând și cealaltă parte a psalmului aceluia, până la sfârșit. Iar după cântare se rugau și iarăși cântau după rugăciune. Deci astfel au petrecut fără somn, până la miezul nopții.

În cântare începea stihurile Sfântul Chirion, iar Sfinții Candid și Domnos, împreună cu ceilalți, cântând după Chirion, repetau acele stihuri. Iar la miezul nopții li s-a arătat Domnul, zicându-le: „Bun este începutul nevoinței voastre, dar cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui”. Acel glas al Domnului toți l-au auzit și s-au înspăimântat, apoi s-au bucurat și n-au dormit până a doua zi. Iar Agricolae voievodul adunând prietenii și sfetnicii săi, le-a poruncit să aducă din temniță înaintea sa pe sfinții patruzeci de ostași, către care a zis: „Acestea ce voi zice către voi, nu cu înșelăciune, nici cu vicleșug le voi zice, ci însuși adevărul voi grăi. Câți ostași are împăratul vostru, nu sunt asemenea vouă întru nimic, nici întru înțelepciune, nici întru tărie, nici întru frumusețe, nici așa de iubiți nu-mi sunt mie ca voi. Așadar, a mea dragoste să nu voiți a o întoarce spre ură, că în a voastră putere stă ca ori dragostea mea, ori ura să le aveți”.

A răspuns Sfântul Candid: „Numele tău, Agricolae, se potrivește cu obiceiul, pentru că ești înșelător și sălbatic”. Zis-a voievodul: „Au nu v-am spus că întru a voastră stăpânire este ori spre dragoste către voi, ori spre ură să mă porniți?” Iar Sfântul Candid a zis: „De vreme ce, precum singur grăiești, este întru a noastră stăpânire, de aceea vrem ca spre ură către noi să te pornim. Că și noi te urâm pe tine și numai de la Dumnezeul nostru căutăm milă și dragoste. Tu, cel sălbatic și fără de omenie, vrăjmașule al Dumnezeului nostru, să nu ne iubești pe noi, fiind în fărădelege și zavistnic și cuprins de întunericul rătăcirii, iar numele tău cel sălbatic fiind asemenea cu obiceiurile cele de fiară”.

De aceste cuvinte ale sfântului minunându-se voievodul și scrâșnind din dinți ca un leu, a poruncit să-i arunce pe sfinți în legături și în temniță. Iar Sfântul Chirion a zis către dânsul: „Nu ai de la împăratul stăpânire ca să ne muncești, ci numai ca să ne întrebi”. Temându-se, voievodul a poruncit ca, lăsându-i liberi, să-i bage în temniță și să nu-i pună în legături; însă a poruncit străjerului temniței ca să-i păzească cu grijă, căci aștepta venirea voievodului Lisie.

Deci, șezând sfinții în temniță, în toate zilele și nopțile învățau de la Sfântul Chirion, pentru că le zicea: „Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu ni s-a întâmplat aceasta, o, fraților, căci ne-am întovărășit întru cea vremelnică oaste. Pentru aceasta să ne sârguim a nu ne despărți în veci. Ci, precum am viețuit cu un suflet și cu un cuget, astfel și mucenicia s-o săvârșim împreună și, precum am plăcut împăratului celui muritor, astfel și Celui fără de moarte, Împăratului Hristos Dumnezeu, să ne sârguim a fi plăcuți”.

După ce au trecut șapte zile, sfinții fiind încă ținuți în temniță, Lisie voievodul a venit în țările acelea și în cetatea Sevastiei. Apoi, șezând la judecată împreună cu voievodul Agricolae, în ziua a opta a poruncit să-i aducă pe sfinții patruzeci de ostași. Sfinții mergând la judecata cea nedreaptă, Chirion fericitul îi sfătuia astfel pe frații săi: „Fraților, să nu ne temem. Au doar nu ne ajută Dumnezeu în războaie, când Îl chemăm pe El și biruim pe vrăjmași? Aduceți-vă aminte când am fost într-un război mare oarecând și toate cetele noastre s-au pus pe fugă, iar noi singuri, numai patruzeci, am rămas în mijlocul vrăjmașilor și ne-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi și, cu ajutorul Lui, pe unii i-am ucis, iar pe alții, rănindu-i, i-am izgonit. Și întru atâta mulțime de potrivnici și într-un atât de mare război, nici unul din noi n-a fost rănit. Iar acum numai trei s-au sculat asupra noastră: satana și voievozii Lisie și Agricolae. Mai bine-zis, numai vrăjmașul cel nevăzut ridică război asupra noastră. Oare unul singur va putea să biruiască patruzeci? Să nu fie.

Deci se cuvine nouă acum să facem ceea ce făceam totdeauna, adică să alergăm la Dumnezeu cu fierbinte rugăciune. Iar El, ajutându-ne, nici legăturile, nici muncile nu ne vor vătăma pe noi. Oare nu totdeauna o rânduială ca aceasta păzeam? Căci, când intram în război, cântam acest psalm: Dumnezeule, întru numele Tău mântuiește-mă și întru puterea Ta mă judecă! Dumnezeule, auzi rugăciunea mea, ia în urechi graiul gurii mele. Și acum același lucru să facem, că ne va auzi Dumnezeu și ne va ajuta!”.

Atunci cântau sfinții psalmul acela, până ce au fost duși la judecată. La priveliștea aceea se adunase tot poporul cetății. Iar când au stat înaintea lui Lisie și a lui Agricolae, Lisie voievodul căutând spre dânșii, a zis: „Mai mari dregătorii socotesc că poftesc bărbații aceștia”. Și a zis către sfinți: „Vrednicii mai mari și mai multe daruri decât alții veți lua de la mine, numai de vă veți supune legilor împărătești, ca să aduceți jertfă zeilor. Vi se dă voie de alegere ca, ori închinându-vă zeilor, să luați mai mari daruri și cinstiri, ori, de vă veți lepăda a face aceasta, îndată vă veți lipsi de dregătoria ostășească și la munci veți fi dați”.

Răspuns-a Sfântul Candid: „Nu numai cinstea ostășească, ci și trupurile noastre să se ia de la noi, că nimic mai scump nu este nouă, nimic mai cinstit, decât Hristos, Dumnezeul nostru”. Atunci a poruncit voievodul ca să bată cu pietre pe sfinți peste gură. Iar Sfântul Candid a zis: „O, boierule al întunericului și învățătorule a toată fărădelegea, începe să faci acestea și vei vedea răsplătirea”. Iar voievodul, scrâșnind din dinți, a zis către sfinți: „O, răi slujitori! Pentru ce nu faceți mai degrabă cele ce se poruncește vouă?”.

Iar slujitorii idolești, luând pietre, când voiau să arunce asupra sfinților, ei aruncau unul asupra altuia și unii pe alții se ucideau. Iar sfinții mucenici, văzând aceea, se întăreau întru Domnul și se făceau mai cu îndrăzneală.

Atunci voievodul, pornindu-se spre mânie, a apucat o piatră și a aruncat asupra unuia din sfinți; iar piatră aceea a lovit pe voievod în obraz și i-a sfărâmat gura. Atunci Sfântul Chirion a zis: Cei ce se luptă cu noi au slăbit și au căzut. Cu adevărat sabia lor a intrat în inimile lor și arcele lor se vor sfărâma.

Voievodul a zis: „Așa mă jur pe zei, cum că o vrăjitorie s-a arătat întru dânșii”. Iar Sfântul Domnos a zis: „Astfel mă jur pe Hristos, cum că Dumnezeu a biruit, făcând ca fețele voastre cele fără de rușine, care grăiau asupra Fiului Său nedreptate, să le acopere de rușine. Au nu te rușinezi, nebunule și diavole, plin de întunericul cel mai de jos. Străinule de tot adevărul, semănătorule de sminteli, Agricolae, tu ești cap al diavolului, iar boierul cel dimpreună cu tine este coadă a mâniei și amândoi sunteți slugi ale satanei. Dacă la începutul muncilor ce ni le-ați adus nu v-ați încredințat de puterea lui Dumnezeu care este cu noi, apoi începeți alte munci”.

Slujitorii tiranului au zis către sfinți: „O, cei mai fără de minte vrăjmași ai zeilor noștri și străini de mila lor, pentru ce nu le aduceți jertfe?” Sfântul Chirion răspunse: „Noi cinstim pe Unul Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Fiul Său și pe Sfântul Duh și ne sârguim a săvîrși cu îndrăzneală alergarea nevoinței noastre, ca după ce vom birui înșelăciunea voastră, să primim cununile vieții celei fără de moarte”.

Apoi voievodul a poruncit să-i ducă iarăși în temniță ca să se gândească ce le va mai face. Deci, fiind închiși sfinții în temniță, au început a cânta: Către Tine, Cel ce locuiești în cer, am ridicat ochii noștri și, precum sunt ochii slugilor la mâinile stăpânilor lor, așa și ochii noștri sunt către Domnul, Dumnezeul nostru, până ce se va milostivi spre noi. După rugăciune, în ceasul al șaselea din noapte, s-a auzit către dânșii glasul Domnului, Care li s-a arătat, zicându-le: „Cel ce crede în Mine, de va și muri, viu va fi. Îndrăzniți și nu vă temeți de muncile cele de puțină vreme, că degrabă vor trece; răbdați puțin, pătimiți după lege ca să primiți cununi”.

Cu o mângâiere ca aceasta de la Domnul nostru Iisus Hristos fiind întăriți sfinții, au petrecut acea noapte veselindu-se cu duhul. Iar după ce s-a făcut ziuă, din porunca tiranului au fost aduși din temniță înaintea lui. Și ei au grăit către acei necurați judecători: „Fă-ne orice voiești, că noi suntem creștini și nu voim să ne închinăm idolilor”. Sfinții, grăind acestea, au văzut pe diavol lingă Agricolae, ținând în dreapta o sabie iar în stânga un șarpe și îi grăia la ureche: „Al meu ești, îmbărbătează-te”.

Atunci voievodul, împreună cu Lisie, au poruncit ca pe toți sfinții patruzeci de mucenici să-i ducă legați la iezer; că era un iezer lângă cetatea Sevastiei, care avea apă multă. Răbdând vitejește cele de aici și bucurându-se de cele nădăjduite, sfinții mucenici grăiau unul către altul: „Nu de haine ne dezbrăcăm, ci pe omul cel vechi lepădăm; aspră este iarna, dar dulce este Raiul; iute este gerul, dar plăcută este desfătarea. Pentru Raiul pe care l-am pierdut să nu mai răbdăm astăzi pe noi haina cea stricăcioasă. Să defăimăm gheața care ne topește și să urâm trupul.

Să socotim chinurile ca pe niște desfătări și să alergăm spre lacul cel înghețat întocmai ca spre o apă plăcută. Să nu ne înfricoșăm de vremea aceasta de iarnă ca să fugim de înfricoșătorul foc al gheenei. Să ardă piciorul, ca să dănțuiască în veci; iar mâna să se rupă, ca să se înalțe către Domnul. Să nu ne fie milă de firea cea muritoare, ci să alegem mai bine moartea ca să ne încununăm cu cununi de biruință de la Hristos, Dumnezeul și Mântuitorul sufletelor noastre”.

Când pătimeau acestea sfinții mucenici, era iarnă, fiind un ger cumplit și vânt mare. Deci i-a băgat dezbrăcați în mijlocul iezerului, pe când se pleca ziua spre seară; și împrejur au pus ostași și pe străjerul temniței ca să străjuiască pe mucenici. Și era în marginea iezerului un feredeu (baie), făcut înadins pentru că dacă vreunul din mucenici, slăbind de ger, ar voi a se pleca la închinarea la idoli, să iasă din apă și să se încălzească într-acel feredeu cald.

Sosind ceasul întâi din noapte și gerul întărindu-se mai cumplit, trupurile sfinților înghețau de ger. Atunci unul dintr-înșii, neputând să rabde, s-a despărțit din acea sfântă ceată și a alergat la feredeu. Dar când și-a atins piciorul de pragul feredeului, abia simțind căldura, îndată a căzut mort. Iar sfinții, dacă au văzut pe acel fugar plecând de la dânșii, au strigat către Dumnezeu într-un glas: „Au doară în râuri Te vei mânia, Doamne? Au doar în râuri este mânia Ta, sau în mare pornirea Ta? Pentru că cel ce a căzut de la noi ca apa s-a vărsat și toate oasele i s-au risipit, iar noi nu ne vom depărta de la Tine, căci ne vei învia și numele Tău vom chema, pe Tine, pe Care Te laudă toată făptura, balaurii și toate adâncurile, focul, grindina, zăpada, gheața și duhul cel de vifor; Cel ce umbli pe mare ca pe uscat și valurile cele sălbatice le alini, prin amenințarea mâinii Tale.

Acum Același ești, Doamne, Cel ce ai ascultat rugăciunile lui Iacob, când fugea de certarea lui Isav, fratele său; Cel ce ai ajutat lui Iosif și l-ai izbăvit din primejdie; Cel ce ai auzit pe Moise care a dat semne și minuni în Egipt împotriva lui Faraon și a poporului său și a despărțit marea și pe poporul Tău l-a scos în pustie; Cel ce ai ascultat pe Sfinții Tăi Apostoli, ascultă-ne și pe noi, Doamne, ca să nu ne înece viforul apei, nici să ne înghită adâncul, că am sărăcit foarte. Ajută-ne, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, că am stat în adâncul apei și ni s-au udat picioarele în sângele nostru; ușurează-ne de sarcină și alinează iuțimea văzduhului, Doamne, Dumnezeul nostru, că spre Tine nădăjduim, ca să nu ne rușinăm și să cunoască toți că ne-am mântuit, strigând către Tine”.

Dar în ceasul al treilea din noapte i-a strălucit o lumină ca soarele, atât de caldă, ca în vremea secerișului și a izgonit gerul, iar gheața a topit-o și a încălzit apa. Iar ostașii cei ce străjuiau se cuprinseseră de somn, numai străjerul temniței nu dormea. El, auzind pe sfinți rugându-se lui Dumnezeu, cugeta în sine cum cel ce scăpase la feredeu s-a topit îndată ca ceară de căldură, iar ceilalți, petrecând în ger atât de mare, sunt încă vii.

Și, căutând către dânșii, a văzut o lumină strălucindu-i; și, ridicând ochii în sus, voia să vadă de unde vine spre dânșii acea lumină. Atunci a văzut pogorându-se din cer, spre capetele sfinților, niște cununi prealuminoase, treizeci și nouă la număr; și cugeta, zicând în sine: „Nu sunt patruzeci de oameni care pătimesc? Pentru ce nu este cununa a patruzecea, ci numai treizeci și nouă?”

Înțelegând că acela care a fugit la feredeu este lepădat din ceata sfinților și pentru aceasta cununile nu sunt în număr deplin de patruzeci, a deșteptat pe străjeri și, dezbrăcându-se de hainele sale, a sărit în iezer, înaintea ochilor acelora, strigând și zicând cu mare glas: „Și eu sunt creștin!”. Apoi, stând în mijlocul sfinților mucenici, a zis: „Doamne, Dumnezeule, cred în Tine, precum și aceștia au crezut, numără-mă în ceata lor și mă învrednicește să pătimesc pentru Tine, împreună cu acești robi ai Tăi, ca făcându-mă iscusit, să mă găsesc vrednic de Tine!” Și s-a făcut desăvârșit numărul de patruzeci al sfinților mucenici, căci străjerul temniței a împlinit locul celui căzut. Iar numele lui era Aglaie.

Astfel, împlinindu-se numărul cetei mucenicilor, diavolul, văzându-se biruit și rușinat, s-a prefăcut în asemănare de om și, tânguindu-se, striga în auzul tuturor: „Vai mie, sunt biruit de bărbații aceștia și acum sunt la toți de râs și de ocară, că n-am avut prieteni și slugi de un suflet ca să nu fi fost biruit! Deci ce îmi rămâne mai mult, decât numai să întorc inima boierilor mei și să ardă trupurile sfinților și să le arunce în râu ca nici moaștele lor să nu rămână?”

Iar Sfântul Chirion a strigat, zicând: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu, Care faci minuni! Căci pe cel ce era asupra noastră, ca pe noi l-ai făcut, Stăpâne, și micșorarea zecimii a patra ai împlinit-o, iar pe satana l-ai rușinat”. Deci au început cu toții a cânta psalmul acesta: Mântuiește-mă Doamne, că a lipsit cel cuvios.

A doua zi au mers necurații tirani la iezer și, văzând pe sfinții mucenici în apă fiind vii, neînghețați de frig și de ger, s-au mirat și meșteșug vrăjitoresc îl socoteau pe acela, deoarece și apa în iezer o simțeau că este caldă. După aceea, văzând și pe străjerul temniței stând în apă între mucenici, mai mult s-au mirat și au întrebat despre dânsul pe ostași: „Din ce pricină a făcut așa?” Iar ostașii au răspuns: „Noi am fost cuprinși de somn greu, iar el, toată noaptea nedormind, fără de veste ne-a deșteptat și am văzut o lumină mare, unde stăteau mucenicii; iar el, degrabă dezbrăcându-se și aruncându-și hainele sale, a sărit la dânșii, strigând așa: „Și eu sunt creștin!”.

Atunci tiranii, umplându-se de mânie, au poruncit ca, legându-i, să-i târască la mal; și, ducându-i de acolo la locul cel de muncă, au hotărât să li se sfărâme gleznele cu ciocane. Făcându-se acea cumplită muncă, maica unui tânăr de treizeci de ani, anume Meliton, dintre sfinții mucenici care pătimeau, venind acolo, îi întărea cu cuvinte de îmbărbătare pe sfinți, spre vitejeasca răbdare. Căci, temându-se că nu cumva fiul ei, ca un tânăr ce era, să se înfricoșeze și să slăbească în munci, cu dinadinsul spre dânsul întinzându-și mâinile, îl învăța grăind: „Fiul meu cel preadulce, mai rabdă încă puțin ca să fii desăvârșit. Nu te teme, fiule. Iată Hristos stă înainte, ajutându-ți!”.

Iar sfinții mucenici, fiind sfărâmați și acum sufletele lor dându-le Domnului, grăiau: „Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit din cursă vânătorilor; cursa s-a sfărâmat și noi ne-am izbăvit. Ajutorul nostru este întru numele Domnului, Cel ce a făcut cerul și pământul!” Și zicând toți „Amin”, și-au dat lui Dumnezeu sfintele lor suflete. Iar Sfântul Meliton, fiul acela care era îndemnat de maică-sa, încă mai răsufla.

Deci tiranii au poruncit slujitorilor ca, punând în care trupurile sfinților, să le ducă spre ardere; iar pe tânărul acela l-au lăsat abia răsuflând, având nădejde că va fi încă viu. Însă maică-sa, văzând pe fiul ei singur, lăsându-și slăbiciunea femeiască și având tărie bărbătească, a luat pe fiul său pe umeri și fără de temere mergea după car. Iar Mucenicul Meliton, care era dus de maică sa, bucurându-se, și-a dat sufletul său în brațele lui Hristos. Iar maică sa, ajungând carele, a pus trupul fiului său mort peste trupurile sfinților.

După ce i-au dus la locul cel de ardere, aproape fiind de râu, ostașii au adus o mulțime de vreascuri și de lemne și au făcut un stog foarte mare și, punând pe dânsele muceniceștile trupuri, le-au aprins. Iar după ce a ars stogul acela, au rămas oasele sfinților. Și au zis între dânșii tiranii: „De vom lăsa așa oasele acestea, le vor lua creștinii și vor umple toată lumea cu dânsele, împărțindu-le spre pomenirea lor. Deci să le aruncăm în râu ca nici praful lor să nu rămână!” Atunci au aruncat rămășițele de la moaștele sfinților în râu, spre pierderea desăvârșită a pomenirii mucenicilor.

Iar Domnul, Cel ce păzește toate oasele plăcuților Săi, n-a lăsat să piară în apă nici o părticică din ele, ci pe toate le-a păzit întregi. După trei zile s-au arătat sfinții, fericitului Petru, episcopul acelei cetăți, zicându-i: „Vino noaptea și ne scoate pe noi din râu!” Iar el, luând clerul său și bărbați cucernici, a mers la malul râului, noaptea fiind foarte întunecoasă. Și iată că deodată s-au luminat oasele sfinților în apă ca stelele; și oriunde se află cea mai mică părticică, locul acela strălucea ca de o lumină. Deci, adunând episcopul din apă toate oasele sfinților, până la unul, le-a pus într-un loc cinstit.

Astfel, cei ce au pătimit pentru Hristos și s-au încununat de El, ca niște lumini strălucesc în lume. Ei în Dumnezeu au crezut și pe Hristos L-au mărturisit, iar de Duhul Sfânt nu s-au lepădat și s-au preamărit de către Preasfânta și Făcătoarea de viață Treime, lăsând pomenirea vieții lor, spre mântuirea tuturor celor ce cred în Tatăl, Fiul și Sfântul Duh.

Iar numele acestor patruzeci de Sfinți Mucenici sunt acestea: „Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton și Aglaie”.

Sfinții patruzeci de Mucenici au fost prinși și au pătimit pentru Hristos, mai înainte de patru calende ale lui martie, adică în douăzeci și șase zile ale lunii februarie. Și și-au dat sufletele lor Domnului în al șaptelea idiș al lui martie, adică în ziua a noua a lunii martie, stăpânind Liciniu în Răsărit. Dar mai ales împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, cinstea și închinăciunea ca și Tatălui și Sfântului Duh, în veci. Amin.

Icoana Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia:

К записи есть 1 комментарий