Principala » numerotat » 10 capete teologice și practice ale sf. Simeon Noul Teolog

10 capete teologice și practice ale sf. Simeon Noul Teolog

1. Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupește, căci e nevăzut. Dar pentru cei ce înțeleg duhovnicește este pretutindeni; căci e de față, fiind în toate și în afară de toate. El este în toate și aproape de cei ce se tem de El (Ps. LXXXIV, 10), dar mântuirea Lui e departe de cei păcătoși (Ps. CXVIII, 155).
2. Amintirea lui Hristos luminează mintea și alungă dracii. Lumina Sfintei Treimi, strălucind în inima curată, o desparte pe aceasta de lume și pe cel părtaș de ea îl face să se umple încă de aici, pe cât e cu putință credinciosului, de slava viitoare, ca pe unul ce se află sub lucrarea harului, deși este încă ascuns sub acoperământul trupului.
3. Dacă, după trecerea celor văzute, nu mai este nimic altceva decât numai Dumnezeu, Care este și va fi, fără îndoială, cei ce se împărtășesc cu îmbelșugare de harul Lui în lumea aceasta, chiar dacă sunt încă pe pământ, s-au unit în cea mai mare măsură cu veacul viitor, măcar că suspină încă împovărați de umbra și de greutatea lor.
4. Domnul nu fericește pe cei ce învață numai, ci pe cei ce s-au învrednicit mai întâi, prin lucrarea poruncilor, să vadă și privesc în ei înșiși lumina Duhului ce luminează și scânteiază. Căci datorită ei cunosc, prin vederea ei adevărată, prin cunoașterea și lucrarea ei, cele despre care vorbesc și așa învață pe alții. E de trebuință, așadar, ca cei ce vor să învețe pe alții să fie ridicați mai întâi ei înșiși, cum s-a spus, ca nu cumva, vorbind despre cele ce nu le cunosc, să piardă, prin rătăcire, pe cei ce se încred în ei și pe ei înșiși.
5. Cel ce nu se teme de Domnul nu crede că există Dumnezeu (Ps. XIII, 1). Dar cel ce crede că există se teme de El și păzește poruncile Lui. Iar cel ce zice că se teme de Dumnezeu, dar poruncile Lui nu le păzește, mincinos este (1 Ioan II, 4) și frica de Dumnezeu nu este într-însul. Căci unde este frica de Dumnezeu, e și păzirea poruncilor (Ps. CXI, 1, 4). Iar nefiind aceasta întru noi, și nici păzirea poruncilor, nu ne deosebim întru nimic de păgâni și de necredincioși.
6. Credința și frica de Dumnezeu și păzirea poruncilor Lui ne răsplătesc pe măsura curățirii noastre. Căci în măsura în care ne curățim, ne ridicăm de la frica de Dumnezeu la dragostea de El și, înaintând, ne mutăm, așa-zicând, de la frică la iubirea lui Dumnezeu. Și atunci auzim cuvântul Lui: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește pe ele, acela este cel ce Mă iubește” (Ioan XIV, 21). Și așa adăugăm nevoințe peste nevoințe pentru a ne arăta iubirea prin fapte. Iar întâmplându-se aceasta, El Însuși ne iubește, precum a făgăduit. Iar iubindu-ne, ne iubește și Tatăl Său la fel, venind înainte Duhul, Care împodobește casa noastră, ca prin întâlnirea ipostasurilor în noi, să ne facem locaș al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
7. Sălășluirea, întru curăție cunoscută și simțită, a Dumnezeirii celei în trei Ipostasuri în cei desăvârșiți nu e împlinirea dorinței, ci mai degrabă început și cauză a unei dorințe mai puternice. Căci din acel moment, ea nu mai lasă pe cel ce a primit-o să se potolească, ci, ținându-l aprins pururea ca de un foc, îl împinge să se ridice spre flacăra unei dorințe și mai dumnezeiești. Căci neputând mintea să afle o margine și un sfârșit al Celui dorit, nu poate pune nici dorinței și iubirii sale vreo margine, ci, silindu-se să atingă și să dobândească capătul fără sfârșit, poartă în sine pururea dorința nesfârșită și iubirea nesăturată.
8. Cel ce a ajuns la acest capăt nu socotește că a aflat începutul dorinței sau al iubirii lui Dumnezeu în sine, ci socotește că nu iubește încă pe Dumnezeu, întrucât n-a putut ajunge să cuprindă plinătatea iubirii. De aceea, socotindu-se pe sine cel din urmă dintre toți cei ce se tem de Dumnezeu, se socotește din tot sufletul nevrednic chiar și de mântuirea împreună cu ceilalți credincioși.
9. „Toate sunt cu putință celui ce crede” (Marcu IX, 23). Căci credința se socotește în loc de dreptate (Rom. IV, 9). „Că sfârșitul legii este Hristos” (Rom. X, 4). Iar credința în El îndreptează și desăvârșește pe cel ce crede. Căci credința în Hristos, socotindu-se în locul faptelor legii și fiind întărită și arătându-se prin poruncile Evangheliei, face pe cei credincioși părtași de viața cea veșnică în Hristos Însuși.
10. Credința este puterea care ne face să murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui și să credem că moartea aceasta este pricina vieții. Ea ne face să socotim sărăcia ca bogăție, neînsemnătatea și umilirea ca slavă și cinste adevărată; iar când nu avem nimic, să credem că stăpânim toate (2 Cor. VI, 10), mai bine-zis că am dobândit bogăția cunoștinței lui Hristos cea nepătrunsă (Efes. III, 8). Ea ne face să privim toate cele ce se văd ca țărână și fum.

Pentru continuarea lecturii, descărcați Filocalia, volumul VI.

К записи есть 1 комментарий