Principala » cazania » La început era Cuvântul

La început era Cuvântul

Evanghelia ce s-a citit astăzi cuprinde toată taina cea mare a naşterii celei fără de ani din Tatăl, a Fiului şi Cuvîntului lui Dumnezeu şi rînduiala cea dumnezeiască şi negrăită a întrupării lui lisus din Sfinta Fecioară. Deci, noi vom ruga pe Dătătorul de lumină, Dumnezeul cel fără de început şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, ca să ne trimită de sus luminarea Lui, pentru tîlcuirea cuvintelor evanghelice ce ne stau inainte, iar voi, prin luare aminte şi evlavie, să vă înălțaţi mintea la ascultarea învăţăturii credinței celei de suflet mîntuitoare.

„La început era Cuvîntul”.

Prin cuvintele „la început”, Evanghelistul Ioan a arătat începutul cel fără de început, adică pe Dumnezeu Tatăl, iar prin cuvîntul „era” arată că n-a fost niciodată vreme în care Fiul lui Dumnezeu să nu fi fost, ci că din veac El s-a născut din Tatăl şi că împreună cu Tatăl este din veac.

Precum nu s-a văzut vreodată raza de soare fără lumina soarelui, tot aşa nici Fiul n-a fost vreodată fără de Tatăl, ci împreună într-aceeaşi dată Tată și împreună într-aceeaşi dată Fiu, precum şi raza şi lumina sînt împreună în acelaşi timp rază şi împreună în acelaşi timp lumină. Iisus însuşi mărturiseşte despre Sine, zicînd: „Ca să cunoaşteţi şi să credeți că Tatăl este întru Mine şi Eu întru El” (Ioan 10:38). Şi pentru ce a numit evanghelistul pe Fiul lui Dumnezeu „Cuvînt” şi nu „Fiu”, zicînd: „La început era Cuvîntul”? L-a numit „Cuvînt” şi nu ,,Fiu», ca nu cumva, auzind cineva vorbindu-se de „Fiu” să se gândească ome neşte şi să creadă că aici se întîmplă tot aşa ca şi la naşterea fiilor oamenilor. Asemănare are Fiul lui Dumnezeu mai degrabă cu cuvîntul minții omeneşti. Din mintea noastră, fără de patimă şi fără mijlocirea vremii iese cuvîntul; din Dumnezeu şi Tatăl fără de patimă şi mai presus de vreme se naşte Fiul. Cuvîntul minţii, în gura noastră, se face grăitor; Fiul lui Dumnezeu, în pîntecele Fecioarei, trup s-a făcut. Cuvîntul grăitor se aude şi se scrie: Fiul lui Dumnezeu făcîndu-se om, s-a auzit, s-a văzut şi cunoscut s-a făcut. Pentru aceasta „Cuvînt” a numit evanghelistul pe Fiul, ca să arate naşterea cea adevărată din Tatăl, să binevestească despre ființa Fiului, să arate unirea cea mai presus de vreme a Fiului cu Tatăl şi să pregătească sufletele ascultătorilor pentru dumnezeiasca învăţătură a întrupării Fiului lui Dumnezeu. Deci, prin aceste cuvinte: „La început era Cuvîntul”, înțelepțitul de Dumnezeu evanghelist, învățîndu-ne pe noi aceste mîntuitoare învățături, continuă zicînd:

„Şi Cuvîntul era la Dumnezeu”.

Prin aceste cuvinte ne arată deosebirea feței Fiului de aceea a Tatălui, învățîndu-ne că altul este Tatăl şi altul este Fiul după ipostas, deşi sînt una după fiinţă şi fire. Să se ruşineze, dar, ereticii care tăgăduiesc cele trei fețe ale Preasfintei Treimi, spunînd că numai una este fața Dumnezeirii, care se arată uneori ca Tatăl, alte ori ca Fiul, şi alte ori ca Duhul Sfînt, pentru că zicînd evanghelistul „Cuvintul era la Dumnezeu”, a arătat lămurit cele două fețe: Pe a Fiului prin cuvintele: „Cuvîntul era” şi pe a Tatălui prin cuvintele: „era la Dumnezeu”. Şi pentru că pînă acum a amintit de două ori de „Cuvîntul”, fără ca să arate însă cine este acesta, a adăugat îndată:

„Şi Dumnezeu era Cuvîntul”,

ca să ne încredinţeze că „Cuvîntul”, despre Care el vorbeşte, este Dumnezeu. Cu aceste cuvinte el a pus în inimile credincioşilor temelia cea dintîi a dreptslăvitoarei credințe și a astupat gura cea hulitoare a ereticilor, care zic că Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu nu este Dumnezeu. Iar pentru ca să întipărească şi mai mult în cugetele noastre această cerească învățătură şi să sădească această dumnezeiască credinţă în adîncul sufletelor noastre, repetînd cuvîntul, evanghelistul zice iarăşi:

„Acesta era la început la Dumnezeu”.

„Cuvîntul”, = cu alte cuvinte Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu, „Acesta era la început la Dumnezeu”, adică din veac şi împreună pururea vecuitor. „Era la Dumnezeu” nu cu chip supus, precum sînt cei zidiți, ci ca Cel ce are stăpînire peste toată zidirea.

„Era la Dumnezeu”, nu ca un sfînt sau ca un înger, care primeşte în dar, de la Dumnezeu, stăpînirea şi puterea, ci ca Fiu al lui Dumnezeu şi Dumnezeu după fire, avînd stăpînirea şi atot- puternicia ca şi Tatăl Său, după cum ni se arată prin cuvintele ce urmează:

„Toate printr-Însul s-au făcut şi fără de Dînsul nimic nu s-a făcut, ce s-a făcut”.

Iată, iubiți creştini, cît este de mare stăpînirea şi puterea Fiului lui Dumnezeu! „Toate”, adică cerul şi pămîntul şi marea; „Toate”, adică îngereştile orînduiri, cîte sînt mai presus de cer: scaunele, heruvimii şi serafimii; începătoriile, arhanghelii şi îngerii. „Toate” cîte sînt văzute şi nevăzute s-au făcut prin Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Dar auzind cuvintele „printr-Insul s-au făcut» să nu înțelegeți că Dumnezeu Tatăl a folosit pe Fiul Său, la facerea lumii, ca stăpînul pe slugă, sau ca meşterul pe ucenic. După cuvintele „Toate printr-Însul s-au făcut şi fără de Dînsul nimic nu s-a făcut”, evanghelistul a adăugat şi cuvintele: „ce s-a făcut”, ca să nu socotim cumva că şi Duhul cel Sfînt s-a făcut prin Fiul şi deci că Duhul Sfînt ar fi şi El făcut şi zidit, ca celelalte făpturi. Prea Sfîntul Duh este nezidit şi nefăcut. El este Dumnezeu după fire, purcezind din Tatăl şi împreună Ziditor cu Tatăl şi cu Fiul, după cum grăieşte psalmistul: „Cu Cuvîntul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui, toată puterea lor”. După ce, prin aceste cuvinte, dumnezeiescul evanghelist ne-a arătat pe Fiul şi Cuvintul lui Dumnezeu atotputernic şi Făcător al tuturor fapturilor, el ne înfăţişează mai departe chipul Dumnezeirii lui Hristos, spunînd:

„Întru Dînsul viața era, şi viaţa era lumina oamenilor”.

Ne arată deci că Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu, fiind dintru început Făcător de viaţă şi Izvor al vieţii şi Viața însăşi, este dătător de viață al tuturor celor vii. Moise, descriind zidirea trupului omenesc de către Dumnezeu, zice: „Şi a suflat Dumnezeu în fața lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul ființă vie” (Facere 2:7), adică omul s-a făcut viu şi însufleţit, ceea ce înseamnă că prin insuflarea lui Dumnezeu omul a luat suflet cuvîntător, dătător şi de cuvînt şi de viață. Această viață „era lumina oamenilor”, pentru că numai sufletul are partea cea cuvîntătoare, iar cuvîntul este lumina care povăţuieşte şi luminează pe om spre înțelegerea binelui şi a răului. Iată dar, cum viața este lumina oamenilor. Dar „Viața” mai este Însuşi Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu, Care a zis despre Sine:

„Eu sînt Învierea şi Viața” (Ioan 11:25), pentru că, înviind din morţi, a înviat firea cea căzută în păcat a oamenilor şi a dăruit omului viaţa cea veşnică. Dar acest Fiu al lui Dumnezeu este şi „lumina oamenilor”, după cum El însuşi zice: „Eu sînt lumina lumii” (Ioan 8:12), adeverind că este „lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume”. De aceea evanghelistul povesteşte, în continuare, cum lucrează lumina aceasta, zicînd:

„Și lumina în întuneric luminează şi întunericul pe dînsa nu o a cuprins-o”.

Dar care este întunericul acesta? Păcatul se numeşte întuneric, fiindcă întunecă mintea omului şi-i răpeşte lumina cuvîntului dumnezeiesc. În acest întuneric al păcatului erau oamenii căzuți, înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu, după cum ne spune şi Apostolul Pavel, zicînd: „Pentru că erați odinioară în întuneric, iar acum lumină în Domnul” (Efeseni 5:8). Iar cînd a binevoit Dumnezeu să trimită pe Cel Unul-Născut Fiul Său în lume, „norodul cel ce şedea întru întuneric a văzut lumină mare” (Matei 4:16), lumina adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, lumina dreptei credințe, lumina faptelor nefăţarnice. Această lumină pînă astăzi luminează prin cuvintele Evangheliei, în întunericul inimilor noastre. „Şi întunericul pe dînsa nu o a cuprins-o”, adică, întrupîndu-se, Fiul lui Dumnezeu a luat asupra Sa neputințele noastre şi s-a făcut întru toate asemenea nouă, „ispitit întru toate, după asemănare, afară de păcat” (Evrei 4:15). Întunericul, adică păcatul, n-a cuprins şi n-a putut să se atingă de lumină, adică de Hristos, „Care n-a săvîrşit nici un păcat, nici s-a aflat vieleşug în gura Lui” (1 Petru 2:22). Deci, învățînd acestea despre Dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, evanghelistul aduce mai departe cuvîntul despre întruparea lui Hristos, astfel:

„Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui (era) loan”.

Evanghelistul l-a numit pe loan „om trimis de la Dumnezeu”. Mare este vrednicia aceasta de „om trimis de la Dumnezeu”! De aceea cuvîntul lui este vrednic de crezare şi învăţătura lui este adevărată, iar viața lui este sfîntă. Numele lui ne arată harul pe care l-a luat de la Dumnezeu, pentru că „Ioan”, aceasta înseamnă în limba evreească, adică „plin de har”. Dar pentru ce a fost trimis Ioan?

„Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toți să crează prin el”.

loan a venit din pustie în cetăţi şi în orașe ca să mărturisească despre Lumină, adică despre Fiul lui Dumnezeu. Dar ce trebuinţă avea Stăpînul şi Făcătorul tuturor de mărturia supusului Său? Iisus Hristos era Dumnezeu şi Om. Pentru aceasta, taina cea mare şi neînţeleasă a întrupării Lui avea trebuinţă de mărturie, nu numai cerească, ci şi pămîntească. Îngerii din cer, au mărturisit despre Dumnezeirea Lui, aducând Sfintei Fecioare bunele vestiri ale zămislirii; arătîndu-se şi vorbind cu Iosif; pogorîndu-se ca o oaste de mult număr asupra peşterii din Betleem; poruncind păstorilor; povățuind prin stea pe magi; slujind lui Iisus Hristos; şi binevestind mironosițelor Învierea Lui.

Dumnezeu Tatăl a mărturisit, din cer, despre Dumnezeirea Lui, la apa Iordanului, zicînd: „Acesta este Fiul Meu cel iubit”, ca şi în muntele Taborului cînd a strigat, cu glas luminat: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit. Pe Acesta să ascultaţi”. Au mărturisit pentru puterea Dumnezeirii Lui cele patru stihii: pămîntul, cutremurîndu-se şi deschizîndu-se; marea, ca şi cum ar fi fost uscată, cînd a umblat pe ea; aerul, prin oprirea vînturilor; focul, prin întunecarea soarelui. Pînă şi demonii au mărturisit despre Dumnezeirea lui Iisus, strigînd şi grăind: „Ce este nouă şi Ţie Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Cel prea înalt”? Era trebuinţă deci şi de mărturia oamenilor, fiindcă lisus era nu numai Dumnezeu, ci şi Om. De aceea au mărturisit despre Dînsul toți proorocii; au mărturisit bolnavii prin tămăduire, îndrăciții prin izbăvire şi morții prin învierea lor.

 Înainte-Mergătorul a mărturisit mai mult decît toți oamenii despre Hristos. Zămislindu-se din mamă bătrînă şi stearpă, s-a închinat lui Hristos, săltînd în pîntecele maicii sale; L-a arătat pe Iisus cu degetul, zicînd: „Iată Mielul lui Dumnezeu”; a botezat botezul pocăinței, al pregătirii credinței în Cel ce avea să vină după dînsul, adică în Hristos lisus; a propovăduit cum a văzut cerurile deschizîndu-se şi Duhul cel Sfînt pogorîndu-se peste lisus. A mărturisit şi prin cuvînt şi prin tot chipul, despre Dumnezeirea lui Iisus Hristos, pentru ca toți, prin mărturia lui, să creadă că Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Deci, acestea învățîndu-ne pe noi grăitorul de Dumnezeu evanghelist, ne arată apoi, mai departe, părerea ce o aveau unii despre loan, zicînd:

„Nu era el lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină”.

Mulți dintre cei care ştiau minunea zămislirii şi naşterii lui Ioan, minunîndu-se de viața lui îngerească, credeau că el este Mesia cel aşteptat. De aceea Evanghelistul smulge această părere din rădăcină, învăţînd cu mare glas: că lumina ce se aştepta, adică Hristos, nu era loan, ci el era trimis ca să mărturisească despre Hristos, Care

„Era Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume”.

Şi îngerii luminează pe oameni, cum au luminat pe Zaharia, tatăl Mergătorului-Înainte, pe Iosif, logodnicul Fecioarei şi pe mulți alții, care au fost luminați de îngeri. Şi oamenii luminează pe alţi oameni, precum a luminat Petru pe Corneliu (Fapte 10) şi ceilalți Apostoli pe toți cei ce au crezut. Şi îngerii şi oamenii, rînduiți să învețe pe oameni, îi luminează, luând luminile lor de la Dumnezeu, ca să le dea la alții; însă „Lumina cea adevărată”, adică Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu, neluînd de la nimeni, ci din Sine însuşi avînd lumina, luminează ca un Ziditor, semănînd în noi puterile prin care ne facem cuvîntători, înţelepţi şi cinstitori de Dumnezeu. Dacă Fiul lui Dumnezeu „luminează pe tot omul ce vine în lume” cum de au rămas neluminați atîția oameni? După cum soarele îşi întinde razele strălucitoare peste toți, dar nu toți se luminează, pentru că orbii rămîn neluminați, neputînd să vadă lumina, tot aşa şi Dumnezeu varsă peste toţi harul Său mîntuitor, dar nu toţi se fac binecinstitori, pentru că cei vicleni se întorc de la luminarea Lui. Și precum plugarul aruncă sămînţa în toate părțile țarinii, dar ea rodeşte numai acolo unde pămîntul este bun (pilda semănătorului), tot aşa şi Dumnezeu seamănă în orice om semințele cunoştinţei şi ale adevărului, dar numai aceia îşi dau roada lor, care au inima curată. Acestea ni le arată mai departe Sfîntul evanghelist, prin cuvintele:

„În lume era, şi lumea printr-Însul s-a făcut, şi lumea pe Dînsul nu L-a cunoscut. Intru ale Sale a venit, dar ai Săi pe Dînsul nu L-au primit”.

După cum lumina soarelui este peste toată faţa pămîntului, dar orbii nu o văd pe dînsa, tot aşa nu toată lumea L-a cunoscut pe Hristos. Iisus era în lume, din veac, ca Dumnezeu nemărginit şi ca Cel ce este pretutindenea.

Hristos, ca Dumnezeu, era în lume dintru început, pentru că printr-Însul s-a făcut lumea, în care a venit apoi ca om, cînd s-a întrupat din Sfînta Fecioară, s-a născut şi cu oamenii laolaltă a viețuit. Prin cuvintele „în lume era şi lumea printr-Însul s-a făcut”, se înţelege toată zidirea, după cum ne arată însăşi Sfînta Scriptură prin aceste cuvinte: „Că nu s-a lipsit atotputernică mîna Ta, care a şi zidit lumea din materie fără de chip”. Prin cuvintele „şi lumea pe Dînsul nu L-a cunoscut”, se înțeleg oamenii, însă nu toţi, pentru că şi mai înainte de a se întrupa Fiul lui Dumnezeu, drepții şi sfinţii bărbaţi au cunoscut taina întrupării Lui. De aceea Domnul nostru a zis despre Avraam: „Avraam, tatăl vostru, se veselea ca să vadă ziua Mea, şi a văzut şi s-a bucurat” (Ioan 8:56), iar despre David, a zis: „Dar cum David, cu duhul îl numeşte pe El Domn, zicînd: Zis-a Domnul Domnului meu, şezi de-a dreapta Mea?» Asemenea şi proorocii, de la Samuil, pe rînd, toți au vestit, cu mult înainte, întruparea Domnului. „Ai Săi” sînt socotiți toți oamenii, fiindcă toţi sînt zidirea lui Dumnezeu, dar mai mult iudeii se socotesc ai Săi, fiindcă din neamul lor este Hristos, după trup, şi fiindcă mulţi şi din iudei şi din alte neamuri L-au primit, crezînd întru numele Lui.

„Iar cîți L-au primit pe Dînsul, le-a dat lor putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred în numele Lui”.

Cuvîntul „cîți” ne spune că ori israeliteni, ori elini, ori barbari, ori robi, ori slobozi, oameni din orice neam, de orice vîrstă şi din orice dregătorie şi stare, care L-au primit pe Hristos, ca pe un Dumnezeu, şi au crezut că El este Mîntuitorul lumii „le-a dat lor putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu”. Omul, după păcatul lui Adam, a ajuns păcătos şi vrăjmaş al lui Dumnezeu şi numai moartea Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu a împăcat pe om cu Dumnezeu, căci sîngele şi apa, care au ieşit din coasta Mîntuitorului Hristos, au sfințit pe om şi l-au făcut fiu al lui Dumnezeu. Cei ce au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos, dar n-au primit sfântul Botez, nu sînt fii ai lui Dumnezeu.

Pentru credinţa lor în Hristos au puterea şi dreptul să se facă fii ai lui Dumnezeu numai atunci cînd, spălîndu-se prin dumnezeescul Botez de păcatul strămoşesc, se vor învrednici să se unească cu lisus Hristos, căci „cîți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat”. Iar pentru ca să nu socotim cumva că prin cuvintul „fii” s-ar putea înțelege o naştere trupească, evanghelistul adaugă:

„Care nu din sînge, nici din voie trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-a născut”.

Aceşti fii (creștinii) nu s-au născut deci trupeşte, cum se nasc oamenii din oameni, ci s-au născut de la Dumnezeu prin credinţă şi prin harul dumnezeiescului Botez. Naşterea acestor fii nu este trupească şi omenească, ci duhovnicească şi dumnezeiască. Cînd Petru a crezut, a auzit de la Domnul: „Fericit eşti Simone, fiul lui lona, că trupul şi sîngele nu ți-au descoperit ție, ci Tatăl Meu eel din ceruri” (Matei 16:17). Pentru aceasta ne învaţă Sfînta Evanghelie, în continuare, zicînd: ,,Şi Cuvîntul trup s-a făcut şi s-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr«. „Cuvîntul trup s-a făcut”, adică Cel Unul-Născut Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu s-a întrupat, iar cei ce au crezut într-Însul s-au învrednicit să se facă fii ai lui Dumnezeu. „Cuvintul trup s-a făcut” ne arată că nu numai cu sufletul omenesc, ci şi cu trupul s-a unit Fiul lui Dumnezeu, smerindu-se nemăsurat. De obicei Sfînta Scriptură înțelege prin trup pe om, cînd zice: „Către Tine tot trupul va veni”, sau „Să binecuvinteze tot trupul numele cel sfint al Lui”, sau „Va vedea tot trupul mîntuirea lui Dumnezeu”. Aceste graiuri arată că prin trup se înțelege întreg omul: cu sufletul şi trupul. Deci, „Cuvintul trup s-a făcut”, căci rămînînd neschimbat s-a unit cu firea cea omenească; fiind Dumnezeu desăvîrşit, s-a făcut şi om desăvîrşit, avînd cele două firi, atît pe cea dumnezeiască, cît şi pe cea omenească, într-un singur ipostas (persoană), neschimbate şi neamestecate, întrucît nici Dumnezeirea nu s-a prefăcut în omenire şi nici omenirea în Dumnezeire. Acest înțeles curat îl arată, cînd zice: „Şi cuvîntul trup s-a făcut şi s-a sălăşluit între noi”. Deci altul este cel ce s-a sălăşluit, adică Dumnezeirea, şi altul este sălaşul, adică firea cea omenească. Dar, ce să înțelegem prin cuvintele: „Plin de har şi de adevăr”? Ceea ce a înțeles însuşi evanghelistul cînd a mărturisit:

„Şi am văzut slava Lui, slavă ca Unuia-Născut din Tatăl”.

Cînd a văzut Evanghelistul Ioan slava lui Iisus Hristos şi a cunoscut că slava Lui nu era ca slava sfinților, ci, fără îndoială, o „slavă ca Unuia-Născut din Tatăl”? Ne-o spune Sfîntul Apostol Petru, atunci cînd zice: „Că nu urmînd basmelor celor meşteşugite, am spus vouă puterea şi venirea Domnului nostru lisus Hristos, ci singur văzător fiind slavei aceleia. Că au luat de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, grai ca acesta venind către Dînsul de la Slava cea cu mare cuviinţă: ,,Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am bine- voit. Şi acest glas noi l-am auzit din cer pogorîndu-se, fiind cu Dînsul în muntele cel sfînt. (2Petru 1:16-18). Deci atunci, de faţă fiind, a văzut şi Evanghelistul Ioan slava Lui, cînd Domnul s-a schimbat la față în muntele Taborului, cînd faţa Lui a strălucit ca soarele, cînd hainele Lui s-au făcut albe ca lumina, cînd Moise şi Ilie au stat înaintea Lui, cu toată smerenia, şi cînd Tatăl din cer a mărturisit: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit”.

A mai văzut slava Lui cînd a văzut stihiile supuindu-I-se, demonii izgonindu-se, îngerii slujindu-I, bolnavii tămăduindu-se şi morţii sculîndu-se.

În vremea Patimilor, cînd a stat lîngă crucea Domnului, el a văzut slava Lui, cînd soarele s-a întunecat, catapeteasma Templului s-a rupt, pămîntul s-a cutremurat, mormînturile s-au deschis şi morţii au înviat.

A văzut evanghelistul Ioan slava lui Hristos cînd a venit la mormînt, mai înainte decît Petru. Iar cînd L-a văzut pe lisus înviat din morţi şi pe Toma pipăindu-I mîinile şi coasta, a cunoscut că această slavă nu era o slavă omenească, ci slava Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu.

Pentru aceasta, El a şi mărturisit din toată inima zicînd: „Şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tată”. Deşi era de ajuns această mărturie, el nu se mulţumeşte numai cu ea, ci aduce şi mărturia lui Ioan Botezătorul, zicînd: „Ioan mărturisea despre Dînsul şi striga zicînd: Acesta era despre Care am grăit: Cel care vine după mine, mai înaintea mea a fost; pentru că mai întîi decît mine era”. Hristos, ca Dumnezeu, este şi mai înainte şi mai întîi decît loan, iar ca om este după dînsul, fiindcă s-a năs- cut cu şase luni în urma lui. Cu adevărat minunată este mărturia Înainte-Mergătorului şi este la fel cu a evanghelistului, adeverind că Hristos este Dumnezeu şi Om. Şi aducînd evanghelistul aceste două mărturii: pe a sa şi pe a Sfîntului Ioan Botezătorul, se întoarce iarăşi la menirea Cuvîntului, zicînd:

„Și din plinătatea Lui noi toți am luat şi har peste har”.

Iisus Hristos avea plinătatea harului şi adevărului, şi din plinătatea aceasta, adică din izvorul cel prea desăvîrşit şi pururea curgător al dumnezeieştilor haruri, noi toţi, cei ce am crezut într-Însul, am luat dumnezeieştile haruri. Pe lîngă aceasta am luat „şi har peste har”, adică peste harul pe care l-am pierdut prin păcatul strămoșesc, am luat harul Mîntuitorului, care ne-a adus nouă din nou înfierea, primind harul Evangheliei, al Legii celei noi, în locul vechii Legi. Şi iată cum evanghelistul ne arată şi pricina pentru care harul Evangheliei întrece harul Legii vechi:

„Pentru că Legea s-a dat prin Moise, iar harul şi adevărul au venit prin lisus Hristos”.

Şi legea lui Moise a fost har, fiindcă şi pe aceasta Dumnezeu a dat-o oamenilor, din a Sa iubire, pentru povăţuirea faptelor bune şi pentru pregătirea primirii Evangheliei. Ea a fost însă un har vremelnic. Evanghelia este har desăvârșit fiindcă a dat-o Mîntuitorul lumii, din a Sa multă milă. Ea este însă un har adevărat şi veşnic. Este har Legea lui Moise, dar nu desăvîrşit, neputînd să mîntuiască pe cei ce vin la dînsa. Este har Evanghelia, însă un har cu totul desăvîrşit, care mîntuieşte pe cei ce cred, aşa cum ne-o spune Însuşi Domnul, cînd zice: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mîntui”. De aceea în locul harului vremelnic, care nu putea să mîntuiască, şi care s-a dat prin om, am primit Evanghelia, harul cel adevărat, cel desăvîrşit şi mîntuitor, care ni s-a dăruit nouă prin Însuşi Stăpînul tuturor şi Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin!

К записи есть 1 комментарий