Principala » numerotat » 10 aforisme ale Sfântului Grigorie Teologul:

10 aforisme ale Sfântului Grigorie Teologul:

1. Fiecare din noi este pictorul propriei vieţi. Sufletul nostru este ca o pânză; virtuţile sunt culorile; Iisus Hristos este modelul pe care trebuie să-L pictăm.
2. Cerul este, adesea, mai aproape de noi atunci când ne aplecăm, decât atunci când ne înălțăm.
3. Să nu uităm frica de Dumnezeu în bucurie ca să nu pierdem niciodată speranța la vreme de necaz.
4. Facem o mare greșeală pentru că dăm prezentul diavolului, iar lui Dumnezeu doar viitorul.
5. Prietenia nu subordonează, ci egalează. Ea înseamnă ridicarea unuia prin celălalt la Dumnezeu.
6. Cel mai aproape de Dumnezeu stă sufletul îndurerat. Uneori, durerea este mai benefică decât sănătatea.
7. Pe unii oameni îi vindeci cu cuvântul; pe alții numai cu pilda vieții tale.
8. Să ne gândim la furtună când încă cerul e senin.
9. Pocăinţa are doua feţe: ea priveşte la cele trecute şi la cele viitoare; la cele trecute ca să-ţi plângi păcatele făcute, iar la cele viitoare ca să nu le mai repeți.
10. Vorbești de rău pe alții, observând în ei păcate mărunte; nu ți-e teamă că ei vor începe să vorbească despre viciile tale cele mari?

În amintirea Bisericii Ortodoxe Sf. Grigore de Nazianz a rămas cu numele de „Teologul Treimii” și nu întâmplător. El și-a închinat întreaga viață nu numai luptei împotriva ereziilor, ci și contemplării Preasfintei Treimi, care a fost miezul vieții sufletului său. Toată activitatea literară a Sfântului Grigore este impregnată de o iubire extraordinară, profundă, pentru Sfânta Treime: „Trinitatea este gândul și podoaba mea”. Activitatea teologică a Sfântului Grigore a făcut posibilă rezolvarea problemei dogmatice trinitare care tulburaseră conștiința Bisericii timp de câteva secole. Împreună cu ceilalți părinți capadocieni, a fost elaborată o terminologie trinitară clară, șlefuită, datorită căreia s-a pus capăt incertitudinii și nedumeririi anterioare în domeniul înțelegerii dogmatice a tainei Sfintei Treimi. În doctrina sa despre Sfânta Treime, Sfântul Grigore împrumută și dezvoltă gândurile Sfântului Vasile cel Mare, pe care l-a numit „învățătorul său de dogme”. Cu toate acestea, el nu ezită să creeze termeni noi acolo unde acest lucru este necesar pentru o mai mare claritate și asimilare a învățăturii dogmatice. Sf. Grigore insistă constant asupra unității absolute a ființei Divine a celor Trei Persoane: „Nu am timp să mă gândesc la Unul — deoarece sunt iluminat de Cei Trei. Nu am timp să-i împart pe cei Trei, pe măsură ce mă urc la Unul. Când îmi apare Cel din Trei, îl privesc ca un întreg…». Troița, în înțelegerea Sfântului Grigore, este unirea celor Trei Ipostasuri, egale și consubstanțiale, unele cu altele, unite prin unirea Iubirii. El este de părerea că taina unității în Treime este revelată lumii pentru ca oamenii să învețe să trăiască în unitatea păcii și a iubirii. „Toți să fie una; precum Tu, Tată, ești în Mine și Eu în Tine, așa să fie și ei una în noi” (Ioan 17:21).
Deși este unul din cei care a sistematizat doctrina Treimii, Sfântul Grigore Teologul nu a fost doar un teoretician în domeniul teologiei trinitare. Pentru el Sfânta Treime a fost un obiect de admirație, de contemplare în rugăciune. „Treimea mea”, așa cum o numea adesea Sfântul Grigore într-un acces de dragoste înfocată. Lupta pentru curăția credinței, susținând consubstanțialitatea Sfintei Treimi, nu a făcut decât să întărească și să adâncească și mai mult în el atașamentul față de Treime, care a devenit parte a propriei sale vieți.
(Traducere din «Dezvăluirea doctrinei Sfintei Treimi în lucrările Sfântului Grigorie Teologul», autor episcopul Ilarion Alfeev)
*
După ce părăsise cu multă dezamăgire eparhia de Sasima și se retrăsese «la liniște» în Nazianz, Sfântul Grigore Teologul este din nou rugat de prietenul său, Sfântul Vasile cel Mare, să renunțe la liniștea mult dorită și să se antreneze în lupta de salvare a Ortodoxiei. Era perioada în care în Constantinopol nu exista nicio biserică ortodoxă, toate fiind ocupate de arieni. În orașul marelui Constantin exista o singură comunitate de ortodocși care se aduna într-o bisericuță numită numită «Anastasia» (Sfânta Înviere) și care ducea mare lipsă de un bun pastor care să-i povățuiacă și să-i apere de ereticii arieni. Sf. Grigore, conștient de responsabilitatea ce o avea ca episcop în fața lui Dumnezeu, renunță la viața tihnită de monah și acceptă să preia acestă comunitate în grija sa arhipăstorească. Aici, în modesta biserică a Sfintei Învieri din Constantinopol, Sfântul Grigorie a rostit celebrele sale cinci „Omilii Teologice”, care au pus bazele învățăturii dogmatice despre Sfânta Treime. Aici, va fi găsit de împăratul ortodox Teodosie cel Mare, când acesta va prelua imperiul și îl va ridica pe Grigore în scaunul de Patriarh al Constantinopolului.
*
În anii 80 ai secolului al IV-lea, Sf. Grigore Teologul scrie una din lucrările sale critice, poemul „Despre mine și despre episcopi”, în care scoate în evidență și mustră lucruri mai puțin plăcute ce pătrunsese în sânul Bisericii odată cu creștea ei rapidă. Înflorirea exterioară nu l-a putut înșela pe păstorul cu experiență bogată, profund preocupat de starea interioară a Bisericii. Sf. Grigore știa bine că printre episcopii proaspăt hirotoniți se aflau mulți foști arieni, precum și destui carieriști, care din interes îmbrăcase o înfățișare nouă pentru a se potrivi circumstanțelor vremii. În plus, aflându-se în inima imperiului, la Constantinopol, Sf. Grigore a înțeles că înființarea de noi eparhii atrage și riscul ca aceste catedre episcopale sa fie ocupate nu doar de cei mai buni candidați, deoarece era imposibil să se pregătească un număr suficient de clerici demni într-un timp atât de scurt. Despre cei nedemni ce râvneau cu orice preț să ocupe un scaun de episcop, Grigore Teologul scria: «Voi vă înghesuiți în jurul Prestolului dumnezeiesc (Sfânta Masă) împingându-vă și dându-vă coate unul altuia <…> căci este mai bine să fii tu însuți la conducere decât să te supui altuia <…> dar (credincioșii) cei ce văd acestea, se îngrozesc și fug de voi. Și acesta este singurul beneficiu din depravarea voastră!”.
Viziunea Sf. Grigore asupra clerului din timpul său, pare a fi destul de pesimistă. Unii comentatori sunt de părerea că autorul exagerează, că este prea subiectiv în aprecierile sale. Scos din tronul de patriarh al Constantinopolului de tovarășii săi episcopi, Sf. Grigore a simțit pe propria-i piele efectele invidiei, urei și a geloziei ce vine de la confrați. Cu toate acestea, în cele descrise de sine, Sf. Grigore vede nu atât tragedia sa personală, cât o reflectare a situației generale de criză care se dezvolta în Biserica Răsăriteană la sfârșitul secolului al IV-lea. El avea în fața ochilor o stare de înrobire treptată a Bisericii de către lume, o secularizare masivă a ierarhiei și a clerului. Imaginea episcopului ca păstor și părinte spiritual ce se bucură de o autoritate incontestabilă în ochii turmei sale, a fost treptat înlocuită de imaginea episcopului ca demnitar de stat, mai mult antrenat în ceremonii religioase și activități lumești, un ascultător supus autorităților civile nu numai în chestiuni bisericești-administrative, ci și în chestiuni dogmatice. Sf. Grigore era conștient că în astfel de circumstanțe granița dintre Biserică și lume, dintre „împărăția duhului” și „împărăția lui Cezar” se va șterge rapid.
Avea impresia că oricine este ridicat la rangul de episcop, doar pentru a ocupa posturile vacante, fără dovadă unei vieți îmbunătățite, fără pregătire, va căuta mai mult să stea bine și să fie împăcat cu cei mari și puternici ai lumii acesteia, de cât cu propria conștiință și cu Dumnezeu.
Procesul de secularizare a clerului și de „naționalizare” a Bisericii, început din vremea lui Constantin cel Mare, va duce în epoca lui Iustinian cel Mare (sec. VI) la proclamarea oficială a idealului așa-zisei „simfonii” între stat și Biserică — o „simfonie” în care Biserica își va pierde de fapt independența și va fi complet supusă autorității statului. În epoca iconoclastă (sec. VII-VIII), ierarhia bizantină, din cauza oportunismului său, avea să-și piardă atât de mult autoritatea în ochii turmei, încât credincioșii de rând își vor îndrepta privirile și vor căuta călăuzire spirituală nu la reprezentanții „Bisericii oficiale”, ci la monahi, care în multe cazuri se vor dovedi a fi principalii apărători ai credinței ortodoxe împotriva împăraților eretici și a episcopilor lor docili. Grigore Teologul nu s-a putut abține să nu vadă în ce abis alunecă reprezentanții conducerii de vârf a Bisericii atunci când urmează orbește legilor „lumii acesteia” și uită de Evanghelie și bunul simț. De aceea, în poemul său „Despre mine și despre episcopi”, el vorbește despre pedeapsa ce va veni asupra slujitorilor nedemni ai Altarului la Judecata de Apoi, le amintește acestora despre potopul biblic și despre soarta Sodomei, ca prototipuri ale Zilei Judecății. Denunțurile Sfântului Grigore asupra clerului nedemn sună ca un avertisment profetic pentru toate generațiile viitoare. În secolul al XI-lea, Simeon Noul Teolog, în mod clar influențat de Grigore de Nazianz, s-a adresat episcopilor și preoților din timpul său cu mustrări similare.
Timpul trece, dar problema încă rămâne nerezolvată. Atâta vreme cât în Biserică există arhipăstori nevrednici de chemarea lor, cuvântul Sfântului Grigore își păstrează actualitatea.
(Traducere din «Viața și învățătura Sf. Grigore Teologul», autor episcopul Ilarion Alfeev)
Sf. Grigore Teologul s-a născut în anul 330 în orașul Nazianz din Cappadocia. Tatăl său era episcop de Nazianz, iar mama sa, Sfânta Nona, se trăgea dintr-o familie creștină aristocrată. A primit o educaţie aleasă în cele mai cunoscute școli ale timpului, Cezareea Palestinei, Alexandria și
Atena. După regula timpului, se botează la maturitate, la vârsta de 30 de ani. Iar pentru că era predispus spre viață monahală, se retrage într-o mănăstire. La renunțat la viața liniștită la rugămintea insistentă a prietenului său, Sf. Vasile cel Mare, care l-a hirotonit episcop pentru orașul Sasima din mitropolia Cezareii Capadociei. La scurt timp, Sf. Grigore renunță la catedra de episcop și se reîntoarce la Nazianz, unde îl ajută pe tatăl său în treburile eparhiei de Nazianz. Între anii 379 și 381 a ocupat scaunul de Arhiepiscop al Constantinopolului, dar a demisionat în timpul celui de-al doilea Conciliu Ecumenic, cedând în fața presiunilor din partea episcopilor egipteni și răsăriteni. Moare la 25 ianuarie 389, în Nazianz.
În anul 950 rămășițele lui pământești au fost mutate la Constantinopol și așezate în biserica Sfinților Apostoli. În anul 1204, cînd Constantinopolul a fost devastat de cruciați, moaștele Sf. Grigore au fost duse la Roma. Conform hotărîrii papei Ioan Pavel al II-lea din 26 noiembrie 2004, racla cu moastele Sfântului Grigore sunt reîntoarse la Constantinopol, împreună cu cele ale Sf. Ioan Gură de Aur. Pentru activitatea sa de predicator și scriitor bisericesc și-a căpătat numele de mare cuvântător de Dumnezeu. Sf. Grigore face parte din pleiada Părinților Capadocieni (numiți și neoniceeni) care au dat o explicație completă învățăturii despre Sfânta Treime și în special despre Sfântul Duh.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Dumnezeu să ne binecuvânteze cu pace și sănătate.
Via manastirea.sfantulierarhluca.3

К записи есть 1 комментарий