Principala » cazania » De ce nu rodește desăvârșit Cuvântului lui Dumnezeu în inimile noastre?

De ce nu rodește desăvârșit Cuvântului lui Dumnezeu în inimile noastre?

Domnul nostru Iisus Hristos a asemănat, în pilda care s-a citit în Sfînta Evanghelie de astăzi, propovăduirea învăţăturii Sale cu sămînţa pe care o seamănă plugarul. După cum plugarul, deschizînd mîna sa, aruncă sămînţa pe pămînt, tot aşa şi propovăduitorul Evangheliei, deschizînd gura sa, împrăştie învăţătura în urechile ascultătorilor. Sămînţa nu rodește, sau rodește, după felul pămîntului în care se seamănă. Dacă sămînţa va cădea pe drum, se va pierde cu totul, iar în pămînt pietroş îşi va arăta lăstarul, dar după puțin timp se va usca. În pămînt spinos, va răsări, dar va fi înăbuşită de spini. Numai în pămîntul cel bun semănîndu-se, va rodi însutit. Învăţătura lui Dumnezeu propovăduindu-se, nu se lipeşte de cei fără de minte şi de înţelegere, iar în cei care au inimile împietrite, ea nu rămîne multă vreme. Pe cei care sînt cuprinşi de multe griji şi pe cei iubitori de dezmierdări, învăţătura dumnezeiască îi îndeamnă la fapte bune, dar îndemnul rămîne pe loc. Numai în cei care au inimă bună rodeşte, din destul, roadele credinței şi ale faptelor bune. Roadele semintelor pămînteşti, hrănesc trupul. Roadele învăţăturii dumnezeieşti, mîntuiesc sufletul.

Ascultaţi deci, fraţi creştini, aceste de suflet mîntuitoare cuvinte ale Sfintei Evanghelii de astăzi, care ne spune că:

„Domnul a zis pilda aceasta: Ieşit-a semănătorul să semene sămînţa sa, şi cînd semăna el, o parte a căzut lîngă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mîncat-o” (Luca 8:5).

Pentru ca să nu zică Domnul Hristos: Eu am ieşit să semăn sămînţa Mea, şi astfel să se arate iubitor de slavă şi să dea prilej de tulburare fariseilor şi cărturarilor, care îi căutau pricină, a vorbit despre o persoană oarecare, zicând: „Ieşit-a semănătorul să semene sămînţa sa”. Dar semănătorul acesta este lisus, Care a venit pe pămînt să ne propovăduiască învăţăturile mîntuirii. Şi tot semănători mai sînt şi grăitorii de Dumnezeu apostoli, sfințiții arhierei şi dascăli şi orice propovăduitor al Evangheliei şi al dreptei credinte. Mîntuitorul nu a zis: Ieşit-a lucrătorul”, ci a zis: „Ieşit-a semănătorul”, ca să arate prin aceasta că, după cum plugar adevărat este nu cel ce are sămînţă şi nu o seamănă, ci cel ce are sămînţa şi o seamănă, tot aşa adevărat învățător este, nu cel ce are putere de a învăţa, dar nu învață, ci cel ce are darul învăţăturii şi învață cu adevărat şi pe alţii. Ceea ce se întîmplă cu sămînţa, care se seamănă, acelaşi lucru se întîmplă şi cu cuvîntul care se propovăduieşte. Plugarul a semănat sămînţa, dar o parte din sămînță a căzut în drum. De aceea şi cei care treceau pe drum au călcat-o şi păsările, care zburau pe deasupra drumului, au mîncat-o.

„Altă parte a căzut în loc pietros, şi dacă a răsărit s-a uscat, pentru că nu avea umezeală” (Luca 8:6).

Această parte de sămînță a căzut pe piatră şi a răsărit, dar, piatra neavînd umezeală, sămînța s-a uscat. Nu este vorba de o piatră goală şi uscată, căci pe o asemenea piatră nu răsare nici o sămînță, ci este vorba de pietriş cu nisip, care nu avea pămînt mult, după cum arată Sfinţii Evanghelişti Matei şi Marcu. Unde este pămînt puţin şi nu are adîncime, acolo sămînța încolțește, dar planta care răsare, neputînd să-şi ducă rădăcinile în jos, din cauza pietrelor care sînt în pămînt, creşte toată în sus şi, neavînd rădăcină după potriva ei şi nici umezeală ca să se hrănească dintr-însa, se păleşte, cînd răsare soarele şi se usucă.

„Altă parte a căzut în mijlocul spinilor şi spinii, crescînd deodată cu ea, au înăbuşit-o” (Luca 8:7).

Partea aceasta de sămînţă a căzut pe pămînt mărăcinos şi crescînd mărăcinii împreună cu lăstarii seminţei, au înăbuşit-o. După cum în pămîntul mărăcinos pot răsări şi seminţele cele bune, alături de mărăcinii sălbatici, care le vor înăbuşi, dacă nu vor fi scoşi afară din vreme, tot aşa şi în firea omului, după păcatul strămoșesc, răsar şi odrăslesc faptele bune ale mîntuirii, împreună cu lăstarii păcatului, vătămători de suflet. Dacă nu se va dezrădăcina păcatul, cum se smulg mărăcinii din ogor, ci va creşte împreună cu faptele bune, răutatea păcatului va înăbuşi lăstarii odrăsliţi ai faptelor bune şi va nimici orice lăstar de sămînţă bună.

„Iar altă parte a căzut în pămîntul cel bun şi crescînd, a făcut rod însutit” (Luca 8:8).

O parte din sămînță a căzut pe pămînt bun, care avea şi umezeală, şi îngrăşăminte, şi săpătură adîncă, şi celelalte cîte sînt de trebuinţă spre hrana şi creşterea lăstarilor odrăsliţi şi spre o rodire din destul. În acest fel de pămînt, sămînta, nu numai că a răsărit ci a şi făcut rod însutit. Nu trebuie să se îndoiască nimeni că o sămînță poate să rodească o sută de seminţe. Aceasta este cu putinţă numai într-un pămînt bun, adică bine pregătit şi bine lucrat. Dacă vom socoti însă cîte fapte bune rodeşte cuvîntul lui Dumnezeu, cînd cade în inima omului bun, vom vedea într-adevăr rodul cel însutit. Auzind această pildă şi nepricepînd înţelesul ei,

„Ucenicii Lui l-au întrebat: Ce este pilda aceasta? Atunci El le-a răspuns: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Impărăţiei lui Dumnezeu, dar celorlalți în pilde, ca văzînd, să nu vadă, şi auzind, să nu înţeleagă” (Luca 8:9-10).

Întrebarea ucenicilor este lesne de înţeles, dar răspunsul lui Iisus nu are legătură cu această întrebare, ci cu o altă întrebare, pe care o vom găsi în Evanghelia după Matei’, şi care ne spune că apropiindu-se ucenicii Lui, au zis către Dînsul: ,,Pentru ce le vorbeşti lor în pilde”? Au fost deci două întrebări, din care Evanghelistul Matei a scris-o pe cea dintii, iar Evanghelistul Luca pe cea de a doua. Deci Iisus, la întrebarea cea dintii: ,,Pentru ce le grăieşti lor în pilde?”, a răspuns: Le grăiesc în pilde, pentru că vouă, celor ce credeţi în Mine, v-a dat Dumnezeu harul cunoaşterii tainelor, iar celor care n-au crezut, nu le-a dat acest har. Grăiesc în pilde, pentru că aceştia, văzînd minunile cu ochii lor trupeşti, nu le văd şi cu ochii sufletului, şi auzind cu urechile trupeşti învățăturile Mele, spuse lămurit şi nu în pilde, nu le aud şi cu urechile cele sufleteşti şi nici nu le înteleg. Pentru aceasta grăiesc în pilde către ceilalți, ,,căci văzînd nu văd, şi auzind nu aud şi nici nu înţeleg”, pentru că s-a învîrtoșat inima poporului acestuia; urechile lor au asurzit şi ochii şi i-au închis, ca să nu vadă cu ochii şi să nu audă cu urechile şi să nu priceapă cu inima, şi să nu se întoarcă şi să-i vindec. Dar ferice de ochii voştri că văd, şi de urechile voastre, că aud”. Şi aşa răspunzînd Domnul, la cea dintîi întrebare scrisă de Sfîntul Evanghelist Matei, cum am arătat, răspunde apoi şi la cea de a doua întrebare scrisă de Evanghelistul Luca, adică: ,,Ce este pilda aceasta”?

,,lar pilda este aceasta: sămînţa este cuvîntul lui Dumnezeu. Cei de lîngă cale sînt cei care aud, dar vine diavolul şi ia cuvîntul din inima lor, ca nu cumva, crezînd, să se mîntuiască” (Luca 8:11-12).

Deci tîlcuirea pildei este aceasta: sămînţa este cuvîntul lui Dumnezeu, iar calea arată pe oamenii care merg pe ea şi-l aud. Păsări ale cerului sînt duhurile cele rele din văzduh, adică diavolii. Dar cine sînt cei care aud cuvîntul lui Dumnezeu pe drum? Aceştia sînt oamenii fără cucernicie, care nu sînt cu luare aminte și astfel nu înţeleg cele ce li se spune, după cum grăieşte Însuşi Domnul, prin Evanghelistul Matei, zicînd: ,,Oricine aude cuvîntul împărăției şi nu-l întelege, vine cel viclean şi răpeşte ce s-a semănat în inima lui; aceasta este sămînţa semănată lîngă cale”. La acest fel de oameni, diavolul îndrăzneşte şi vine, risipind şi ştergînd din inima lor cuvîntul dumnezeiese auzit, dar pe care ei nu l-au înţeles, ca să nu-şi mai aducă aminte de el, şi întelegîndu-l, să creadă, iar crezînd, să se mîntuiască. lisus Hristos, lămurind apostolilor pilda aceasta, a spus mai departe:

„Cei din loc pietros sînt aceia care, auzind cuvîntul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină. Ei cred pînă la o vreme, iar în ceasul ispitei se leapădă” (Luca 8:13).

Precum sămînţa, care cade pe loc pietros, răsare însă se usucă, fiindcă nu are putinţa să-şi întărească rădăcina din pricina uscăciunii şi asprimii pietrei, tot aşa şi cuvîntul lui Dumnezeu face să răsară de multe ori, în inimile oamenilor împietriți, lăstarul credinţei însă, din cauza lenevirii şi trîndăviei lor, cuvîntul lui Dumnezeu nu prinde rădăcină şi nici nu se întăreşte în inima lor. Pentru aceasta, în vreme de pace şi de linişte, cînd nu au nici o ispită, stau credincioşi; în vreme de ispită însă, adică atunci cînd se întîmplă să se asculte învăţături mincinoase, sau vin prigoane, sau alte întîmplări primejdioase, atunci se leapădă de credinţă. Aceasta s-a întîmplat şi în vremurile cele vechi, dar se mai întîmplă şi în zile noastre. Sămînţa, spune Mîntuitorul,

,,Cea căzută între spini, aceştia sînt cei ce aud cuvîntul, dar umblînd sub povara grijilor, a bogăţiei şi a plăcerilor vieţii, se înăbuşesc şi nu rodesc desăvîrşit” (Luca 8:14).

Deci sămînţa care a căzut între spini, este cuvîntul lui Dumnezeu pe care-l aud cei cuprinşi de multe griji, cei iubitori de bogăţie şi iubitori de plăcerile acestei vieţi. Puterea şi lucrarea cuvîntului dumnezeiesc este omorîtă de grijile lumeşti, de amăgirea bogăției, de dulcețile trupului, după cum mărăcinii înăbuşă şi omoară lăstarul seminţei. Dar grija acestei lumi şi înşelăciunea avuţiei, spune Sfîntul Evanghelist Matei, înăbuşă cuvîntul şi-l fac neroditor”. Ştiut este că nu orice grijă vatămă sufletul omului, ci numai grija deşertăciunilor lumeşti; nu bogăţia, ci înşelăciunea bogăției; nu dulceața cea duhovnicească şi sfîntă, care este fiica bună şi credincioasă a faptelor bune, ci dulceața trupească cea înşelătoare, care este mama păcatului. De aceea, Iisus şi-a terminat tîlcuirea acestei pilde cu arătarea rodirii sămînței în pămîntul cel bun, spunînd:

,,Iar cea de pe pămînt bun, aceştia sînt cei ce, cu inima curată şi bună, aud cuvîntul, îl păstrează şi fac rod întru răbdare” (Luca 8:15).

Iată care este pămîntul cel roditor. Sînt acei oameni care au inimă bună şi curată, şi ascultînd cuvîntul lui Dumnezeu, îl păstrează, aducîndu-şi aminte totdeauna de el şi în orice ispită s-ar găsi vreodată, ei nu-şi pierd cumpătul, ci întru răbdare, dau roadele faptelor bune. Domnul nostru Iisus Hristos,

„După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă” (Luca 8:8).

Toti avem urechi trupeşti, dar nu toţi avem în acelaşi timp şi urechi sufleteşti. Prin urechile trupeşti auzim cum aud şi dobitoacele cele necuvîntătoare, dar prin cele sufleteşti înţelegem ca nişte făpturi cuvîntătoare, gîndindu-ne la cele ce ni se vorbesc. Iar Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne vorbeşte aci nouă despre urechile cele sufleteşti, prin care, cel care aude cuvîntul lui Dumnezeu şi înțelege voia Lui cea sfîntă şi o săvîrşeşte, se mîntuieşte. Să rugăm aşadar pe Bunul Dumnezeu să ne învrednicească pe noi toţi de darul celor mai curaţi ochi sufleteşti şi al celor mai bune urechi duhovniceşti, ca să putem înţelege totdeauna cuvîntul Său din Sfînta Evanghelie şi să-l putem păstra în inimile noastre toată viaţa ca pe o sămînță minunată de îmbelşugate fapte bune şi bine plăcute lui Dumnezeu, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea: Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin

К записи есть 1 комментарий