Principala » cazania » Despre apa cea vie

Despre apa cea vie

Multe lucruri şi vrednice de luare aminte cuprinde Evanghelia ce s-a citit astăzi. Ea ne arată lămurit că lisus Hristos este Dumnezeu şi Om. Ne înfăţişeză iubirea Lui de oameni cea necuprinsă şi smerenia Lui cea nesfîrşită, cum şi credinţa vie şi râvna plină de căldură a samarinencei pentru întoarcerea la credință a celor de un neam cu ea. Ne învață de asemenea, despre închinarea cea adevărată, adusă lui Dumnezeu şi despre puterea pe care o avea cuvîntul Domnului lisus. Pentru aceasta, ascultați, cu toată luarea aminte, cele spuse de Sfînta Evanghelie de astăzi, care ne istoriseşte că:

„În vremea aceea a venit lisus în oraşul Samariei, numit Sihar, aproape de locul pe care lacov L-a dat lui Iosif, feciorul său”.

Vechii locuitori ai Samariei au fost israeliteni, dar, robindu-i pe ei împăratul asirienilor, i-a mutat pe toţi în Babilon şi în Midia, de unde a trimis în Samaria tot felul de neamuri. Fiindcă neamurile acestea se închinau la idoli, împăratul asirienilor a trimis în Samaria pe unul din preoţii robi, israelitean, ca să-i învețe credința iudeilor. Deşi cunoşteau de la acel preot pe adevăratul Dumnezeu, ei au continuat, totuşi, să se închine şi idolilor, cum ne spune dumnezeiasca Scriptură despre ei, zicînd: „Şi erau neamurile acestea temîndu-se de Domnul, dar slujeau şi idolilor celor ciopliți ai lor”(4 Regi 17,41). Întorcîndu-se iudeii din robie, numeau aceste neamuri samarineni, fiindcă locuiau în Samaria şi îi disprețuiau ca pe nişte păgîni şi de alt neam. Samarinenii, primind numai cele cinci cărţi ale lui Moise, se socoteau strănepoţi ai lui Avraam şi ai lui Iacov. Mîntuitorul, ca să arate că a venit în lume să mîntuiască nu numai pe israeliteni, ci şi pe celelalte neamuri, a venit într-o cetate a Samariei, care se numea Sihar.

„Şi era acolo fântâna lui Iacov. Deci lisus, ostenit fiind de călătorie, şedea astfel lîngă fântână şi era cam pe la al şaselea ceas”.

În Sihar era o fântână ce se numea a lui Iacov, zidită de acesta, pe locul cumpărat de el de la Emmor, stăpînitorul celor din Sihar. Ostenit fiind de călătorie, Domnul Iisus a şezut lîngă acestă fântână. Călătoria şi osteneala Mîntuitorului ne arată că lisus Hristos a fost om adevărat, deoarece, ca orice om, după o călătorie în arşiţa soarelui de amiază-zi, El a simțit osteneala şi a căutat loc de odihnă. Domnul cerului şi al pămîntului a umblat astfel pe jos în timpul cel mai călduros al zilei, şi, ostenind în călătorie, a răbdat totul pentru mîntuirea robilor săi, pe cînd noi nici o greutate nu vrem să suferim pentru ajutorul şi folosul fraților noştri. Pe când şedea şi se odihnea astfel lîngă fântână,

„Atunci a venit o femeie samarineancă să scoată apă. lisus i-a zis: dă-mi să beau!”

Oare, din întîmplare a venit femeia, în acel ceas, să scoată apă? Nu! Ci după voia şi rînduiala dumnezeiască, pentru că venind acolo a aflat mîntuirea, iar mîntuirea oamenilor nu se dobândeşte din întîmplare, ci cu ajutorul şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu. După cum, prin rînduiala dumnezeiască, Zaheu a aflat mîntuirea, suindu-se în dud, Matei şezînd la vamă, Natanail stînd sub smochin, Andrei şi Petru aruncînd mrejele în mare, tot aşa şi samarineanca, venind atunci să scoată apă din fântână, a aflat pe Mîntuitorul sufletului său.

Iisus cere de la samarineancă apa stricăcioasă, pentru ca în locul ei să-i dea apa cea nestricăcioasă a cunoaşterii lui Dumnezeu, arătîndu-ne prin aceasta că El însetează şi caută mîntuirea tuturor oamenilor.

A cerut apă, dar dacă a şi băut evanghelistul nu ne spune. Se vede însă că El dorea atît de mult să împărtăşească samarinencei învăţătura cea adevărată şi de suflet mîntuitoare, că nici să mănînce n-a voit, cînd i-au adus ucenicii bucate.

„Căci ucenicii Lui se duseseră în oraş, ca să cumpere hrană”.

Dar ce nevoie avea de hrană Acela care, altă dată, a săturat în pustie cinci mii de oameni cu cinci pîini? Domnul nostru Iisus Hristos, vrînd să arate tuturor că El era deopotrivă şi Dumnezeu desăvîrşit şi om adevărat, uneori, prin puterea dumnezeirii Sale, săvîrşea minuni slăvite şi uimitoare; iar alte ori făcea toate cele omeneşti, adică cumpăra hrană şi mînca împreună cu alții; sau, ostenit fiind, şedea la izvor şi însetînd, cerea să bea, aşa cum a cerut şi acum apă de la samarineancă.

„Femeia samarineancă i-a răspuns: cum ceri să bei, Tu care eşti iudeu, de la mine, care sînt femeie samarineancă? Pentru că nu se îngăduiesc iudeii cu samarinenii”.

După vorbă, samarineanca a cunoscut că Domnul este iudeu, după cum L-au cunoscut şi pe Petru, după vorbă cei din curtea arhiereului. De aceea s-a mirat cînd L-a auzit cerînd apă de la dînsa, fiindcă iudeii nu se îngăduiau şi nici nu petreceau laolaltă cu samarinenii. Într-adevăr, Legea oprea pe iudei de a avea legături cu neamurile păgîne (Ieremia 10,2-3; Ezdra 9,2). De aceea iudeii, socotind pe samarineni păgîni, închinători la idoli şi de neam străin, fugeau de dînşii. Legea îi oprea pe iudei de legături şi împreunare cu neamurile păgîne, pentru ca să nu învețe obiceiurile păgînilor şi să nu slujească zeilor lor, cum s-a întîmplat de multe ori, după cum ne spune psalmistul, zicind: „Că s-au amestecat cu neamurile şi au deprins lucrurile lor şi au slujit idolilor lor” (Psalmul 105,35-37). Dar Domnul Iisus Hristos, petrecînd cu păgînii, nu deprindea obiceiurile lor, ci învăţîndu-I lucrurile lui Dumnezeu, îi întorcea la credinţa cea adevărată. În felul acesta, El nu călca Legea, ci o împlinea. Pentru aceasta,

„lisus i-a răspuns şi i-a zis: dacă cunoşteai harul lui Dumnezeu şi cine este Cel care ţi-a zis: dǎ-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie”.

Care este harul lui Dumnezeu şi care este apa cea vie? Grăitorul de Dumnezeu, Apostolul Pavel, a numit har al lui Dumnezeu, întruparea şi venirea în lume a Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu, zicînd: „Arătatu-s-a harul lui Dumnezeu cel mîntuitor tuturor oamenilor” (Tit 2,11). Apă vie este aceea despre care vorbeşte Isaia, zicînd: „Scoate-ți apă cu veselie din izvoarele mîntuirii” (Isaia 12,3), iar Evanghelistul Ioan a arătat ce este această apă, cînd a scris despre Domnul şi Mîntuitorul nostru, că a zis: „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, riuri de apă vie vor curge din pîntecele lui” (Ioan 7,38-39), adăugând şi tîlcuirea acestei ape vii, prin cuvintele: „Şi aceasta a zis-o pentru Duhul pe care aveau să-l ia cei ce cred într-însul”. De ai fi cunoscut că Eu, Cel ce-ți zic ție: dă-Mi să beau, sînt Fiul lui Dumnezeu, Cel ce M-am întrupat pentru izbăvirea lumii, tu ai fi cerut de la Mine apa cea vie, adică harul cel dătător de viață al Prea Sfintului Duh şi Eu ţi l-aş fi dat. Auzind acestea,

„Femeia L-a întrebat: Doamne, nici nu ai cu ce să scoţi, iar puțul este adînc; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decît lacov, părintele nostru, care ne-a dat puţul acesta şi a băut dintr-însul el însuşi şi fiii lui şi turmele lui?”

Moise a numit apă vie apa aceea care izvorăşte din pămînt, cînd a zis despre Agar: „Şi a văzut izvor de apă vie”, iar despre fiii lui Isac: „Și au aflat acolo izvor de apă vie”. Din cuvintele samarinencei se vede că ea, zicînd apă vie, a înţeles apa din fântână; iar pe Iacov l-a numit părinte, atît pentru faptul că vechii locuitori al Samariei erau strănepoți ai lui Iacov, cît şi pentru că înşişi asirienii, care s-au sălăşluit în Samaria, cu vremea s-au socotit strănepoți ai lui Iacov, fiindcă erau de aceeași credinţă cu dînsul. Curățenia apei din fântâna lui Iacov o arată ea cînd zice că patriarhul lacov şi fiii lui au băut dintr-însa; iar cît de îndestulătoare era apa din fântână, o arată cînd zice că patriarhul Iacov a adăpat din această apă toate turmele lui. Vedem însă că cu samarineanca s-a întîmplat ca şi cu Nicodim, cînd a auzit pe Domnul zicîndu-i:  „Amin, amin, zic ție, de nu se va naşte cineva de sus, nu poate să vadă Împărăţia lui Dumnezeu”. Iisus grăia către dînsa despre harul Prea Sfîntului Duh, dar ea n-a înțeles, ci, socotind că El îi grăieşte despre o apă ca cea din fântână, a răspuns Domnului, zicînd: Doamne, nu ai găleată, ca să scoți apă dintr-o fântână atît de adîncă. De unde ai, atunci, apă izvoritoare, apă vie? Oare eşti Tu mai puternic şi mai iscusit decît părintele nostru Iacov, care a făcut şi ne-a dat nouă fântâna acesta, din care a băut el, fiii lui şi toate dobitoacele lui? Deci fiindcă ea n-a putut să priceapă înțelesul cuvintelor,

„lisus i-a răspuns şi i-a zis: oricine va bea din apa aceasta va înseta din nou; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac; căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă izvorîtoare întru viaţa cea veşnică”.

Zicînd lisus că cel ce va bea din apa aceasta a lui lacov va înseta iarăşi, iar cel ce va bea din apa care o dă El nu va înseta în veac, El a arătat că apa pe care o dă El este cu mult mai curată decît apa din fântâna lui Iacov, învățînd astfel că harurile Lui sînt cu mult mai înalte decît ale lui lacov şi lăsînd pe femeie să înţeleagă că El este mai mare decît Iacov. Dar apa, despre care vorbeşte Domnul nostru, este harul Prea Sfîntului Duh, cum am spus mai sus, şi cel ce se va învrednici de acest har niciodată nu va înseta de cunoştinţa dumnezeieştilor învăţături, căci el se face izvor al învăţăturii, care izvorăşte şi iese din gura Lui, adăpînd şi povăţuind spre viaţa cea veşnică pe toți cei ce ascultă. În acest chip au fost grăitorii de Dumnezeu Apostoli, care, luînd harul Prea Sfîntului Duh, s-au luminat cu toată cunoştinţa adevărului tainelor dumnezeieşti, după cum Însuşi lisus le-a făgăduit, zicînd: „iar cînd va veni Acela, Duhul adevărului, vă va povățui pe voi spre tot adevărul”. Astfel s-au făcut ei izvoare ale dumnezeieştilor învăţături, adăpînd toată lumea însetată de cunoaşterea lui Dumnezeu şi povățuind pe oameni pe calea mîntuirii. Şi auzind samarineanca răspunsul Mîntuitorului, nici nu s-a mirat, nici nu s-a arătat neîncrezătoare, ci,

„Atunci femeia i-a spus: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez şi nici să mai vin aici să scot”.

Femeia iarăşi a cugetat lucruri pămînteşti, socotind că apa Mîntuitorului este stricăcioasă şi pămîntească, iar nu nestricăcioasă şi cerească. Pentru aceasta a zis: „Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez şi nici să mai viu aici să scot”. Fiindcă mintea ei nu putuse să prindă înţelesul cel înalt al cuvintelor Domnului în legătură cu apa cea vie.

„lisus i-a zis: mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici”.

Ca un adînc cunoscător de inimi, Mîntuitorul caută s-o aducă la credință prin alt mijloc. Ştiind că femeia va răspunde că nu are bărbat, ea va vedea totuşi că El cunoaşte cele ascunse şi-şi va da seama cu cine stă de vorbă.

„lar femeia răspunzînd, a zis: n-am bărbat. Iisus i-a grăit: bine ai zis, n-am bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi acum, pe care îl ai, nu este bărbatul tău. Aceasta adevărat ai spus”.

Samarineanca socotind pe Iisus un om de rînd, a crezut că poate să-şi ascundă de dînsul greşelile ei, răspunzînd că n-are bărbat, deşi avea. Iisus Hristos îi arată minciuna ei şi păcatele ei, zicînd: drept ai răspuns că nu ai bărbat, pentru că cinci bărbaţi ai schimbat, iar acesta pe care îl ai acum nu-ți este bărbat, căci l-ai luat călcînd Legea. Auzind samarineanca acestea, a înțeles că lisus este prooroc. Şi atunci,

„Femeia a zis lui lisus: Doamne, văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe muntele acesta, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul cuvenit pentru închinare”.

Doi munţi erau în partea de răsărit a Ierihonului: Garizin şi Ebal. Deasupra muntelui Garizin, iudeii citeau binecuvîntările, iar deasupra muntelui Ebal, citeau blestemurile, după cum le poruncea Legea lor, zicînd: „Şi vei da, zice Dumnezeu, binecuvîntarea pe muntele Garizin şi blestemul pe muntele Ebal” (Deut.11,29). De aici, luînd îndemn, samarinenii se închinau în muntele binecuvîntării, iar iudeii ziceau că locul de închinare este Ierusalimul, după cum zicea Legea: „Păzeşte-te să nu aduci arderile cele de tot ale tale în orice loc s-ar întîmpla, ci numai în locul acela pe care îl va alege Domnul Dumnezeul tău, într-una din cetățile Sale, acolo vei face toate cite poruncesc Eu ție astăzi” (Deut12,13-14). Samarineanca cunoscînd că Iisus Hristos este iudeu şi prooroc, îi arată deosebirea dintre iudei şi samarineni în privința locului de închinare, spunînd: Părinţii noştri, adică vechii samarineni, s-au închinat, s-au rugat şi au adus jertfele lor în muntele acesta, iar voi, iudeii, ziceţi că locul de închinare este Ierusalimul. Acestea zicînd ea, aştepta răspunsul Domnului, ca să ştie care este locul cel adevărat şi potrivit pentru închinare.

„Dar lisus i-a spus: femeie, crede-Mă, că vine vremea cînd nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui”.

Vremea de care vorbeşte Mîntuitorul este vremea venirii Lui în lume, cînd toți cei ce cred într-Însul, fie din Ierusalim, fie din Samaria, fie de ori unde, se pot închina în orice loc, şi în orice loc se pot ruga şi pot aduce lui Dumnezeu jertfele cele fără de sînge. Şi fiindcă, prin acest răspuns, Domnul a vorbit despre locul cel de închinare, El vorbeşte mai departe şi despre Acela căruia trebuie să i se închine:

„Voi vă închinați la ceea ce nu ştiţi; noi ne închinăm la ceea ce ştim, căci mîntuirea este de la iudei”.

Iisus Hristos îi socoteşte pe samarineni că nu ştiau cărui Dumnezeu se închină, fiindcă, pe lîngă închinarea pe care o aduceau adevăratului Dumnezeu, se închinau şi idolilor. Iudeii însă se închinau Dumnezeului celui necuprins şi fără de margini, şi numai Lui îi slujeau. Să nu vă mirați, fraților, dacă Hristos, Cel ce este închinat şi slăvit de toată zidirea ca Dumnezeu adevărat, se socoteşte şi pe Sine împreună cu iudeii, cînd zice: „Noi ne închinăm la ceea ce știm”, fiindcă El vorbeşte ca un iudeu, în fața samarinencei: vorbeşte ca un om, nu ca Dumnezeu. Căci ca un om se închina lui Dumnezeu Tatăl şi se ruga pentru noi. El a arătat că mîntuirea este din iudei, deoarece El a ieşit din neamul iudeilor, pentru că Maica Lui, Sfînta Fecioară şi Născătoare de Dum- nezeu Maria, din care s-a născut, se trăgea din neamul lui David. Deci, vorbind Domnul despre locul de închinare şi despre Acela căruia I se cuvine închinarea, El învață pe samarineancă şi despre chipul în care trebuie adusă de oameni închinarea lui Dumnezeu, spunînd:

„Dar va veni vremea şi acum este, cînd adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; căci şi Tatăl astfel de închinători voieşte”.

Cînd zice că „va veni vremea”, arată că va veni o vreme cînd se vor strica orînduielile închinării din Ierusalim (a.70) şi din Samaria şi se va întinde propovăduirea credinţei creştine în toată lumea; iar cînd zice „şi acum este” arată vremea de față, în care El vorbeşte, şi învaţă că aceasta este vremea potrivită, cînd adevăraţii închinători se vor închina Tatălui cu duhul şi cu adevărul. Iar adevăraţii închinători sînt cei ce cred în Hristos, căci numai ei se închină lui Dumnezeu „cu duhul”, adică prin înălţarea minții şi a sufletului către Dumnezeu, „şi cu adevărul”, adică nu prin închipuiri înşelătoare şi jertfe de dobitoace, ci prin împlinirea în viața cea de-a toate zilele a poruncilor celor dumnezeieşti şi împărtăşirea Tainelor celor adevărate.

Dar pentru ce Dumnezeu caută acest fel de închinare şi acest fel de închinători? Răspunsul la această întrebare ni-l dă Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru lisus Hristos, căci zice:

„Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr”.

Dumnezeu este nematerial, fără de trup, nevăzut cum este şi sufletul omului. Sufletul primeşte învăţăturile credinţei şi, după dreaptă socotință, slăveşte pe Dumnezeu; mintea cercetează puterea lui Dumnezeu cea peste toate, bunătatea, iubirea de oameni, dreptatea; laudă mărirea Lui cea nemărginită şi îi aduce slujbă asemenea sfinţilor îngeri, care îi slujesc şi duhovniceşte îl slavoslovesc. Ca să nu socotească cineva că Dumnezeu caută numai slujbă duhovnicească, lisus a adăugat, zicînd: „şi în adevăr”, ca să ne învețe că numai slujba duhovnicească împreunată cu faptele bune face pe oameni desăvîrşiţi şi adevăraţi închinători ai Dumnezeirii Lui, după cuvîntul Scripturii: „Toate poruncile Tale sînt adevăruri”, sau „Legea Ta este adevărul”. Deci închinători şi slujitori adevăraţi ai lui Dumnezeu sînt aceia care slujesc lui Dumnezeu pe faţă şi prin fapte bune. Auzind aceste cuvinte, samarineanca şi cunoscînd că ele sînt cuvinte cu adevărat dumnezeieşti, şi-a adus aminte de credinţa în venirea Mîntuitorului şi

„Femeia a grăit către El: ştiu că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos. Cînd va veni Acesta, ne va spune nouă toate”.

Fiindcă samarinenii primeau cele cinci cărţi ale lui Moise, ei ştiau cele scrise de Moise în Deuteronom, unde spune: „Prooroc dintre frații tăi, ca mine, va ridica ție Domnul Dumnezeul tău, pe Acela să-L ascultaţi, întru toate”. De aceea şi samarinenii aşteptau venirea lui Mesia, crezînd că Acesta îi va învăța pe ei toate cele cu privire la credinţa şi slujirea lui Dumnezeu. Şi cu toate că Domnul grăia acum despre lucruri dumnezeieşti totuşi samarineanca nu L-a cunoscut. De aceea a zis: Cînd va veni Acela, adică Mesia, care se cheamă Hristos, Acela va arăta nouă toate cîte se cuvin lui Dumnezeu. Atunci,

„lisus i-a răspuns: Eu sînt, Cel ce vorbesc cu tine!”.

De mare har s-a învrednicit samarineanca! Către nici un alt om n-a vorbit atît de deschis Domnul nostru despre Sine. Către nici un alt om n-a zis: Eu sînt Mesia, Care se cheamă Hristos! Însă samarineanca s-a învrednicit mai mult decît alţii, pentru rîvna şi osîrdia pe care o vedea Domnul în inima ei. Ea s-a învrednicit să fie întîiul apostol al propovăduirii numelui Domnului Iisus, printre samarineni.

„Şi în vremea aceasta au venit ucenicii Lui şi se mirau că vorbea cu o femeie; însă nici unul nu I-a zis: ce o întrebi? sau ce vorbeşti cu ea?”

Cînd vorbea lisus, au venit ucenicii Lui şi s-au mirat că vorbea cu o astfel de femeie, adică cu o samarineancă, fiindcă samarinenii erau urîți de iudei, cum ne-a spus mai înainte evanghelistul, zicînd: „Că nu se îngăduiesc iudeii cu samarinenii«. Nici unul însă din ucenici n-a întrebat pe Domnul ce a vorbit cu ea, avînd ei cuviincioasă evlavie faţă de Învăţătorul lor, şi învăţîndu-ne şi pe noi să fugim de iscodirea cea nefolositoare.

„Atunci femeia şi-a lăsat urciorul, s-a dus în oraş şi a zis oamenilor: veniți de vedeți un om, care mi-a spus toate cîte am făcut! Nu cumva acesta este Hristos”?

Samarineanca a venit la fântâna ca să scoată apă stricăcioasă, dar, după ce a băut apa cea vie, îndată şi-a lăsat vasul ei acolo, ca şi Sfinţii Apostoli mrejile, şi a alergat în oraş, vestind şi chemînd pe cei de un neam cu ea, să vină şi să vadă un Om, care i-a arătat ei toate cîte a făcut. Din smerenie nu a zis către ei: Veniţi să vedeţi un prooroc, sau un cunoscător de inimi; ci, veniți de vedeţi un Om, care mi-a spus mie toate cîte am făcut, adică şi cele mai ascunse ale mele. Deşi ea a crezut că acesta este Hristos, n-a zis însă către samarineni cu hotărîre, că acesta este Hristos, ci aflîndu-se oarecum în îndoială a zis: „Nu cumva acesta este Hristos?” Aceasta a zis-o aşa, ca să stîrnească şi mai mult dorința lor şi, venind la lisus şi auzind învăţătura Lui, să creadă, precum a crezut şi ea.

„Şi au ieşit din oraş şi veneau către El. In timpul acesta, ucenicii Lui îl rugau, zicînd: Învățǎtorule, mănîncă”.

Samarinenii, auzind vestirile samarinencei, au plecat din cetate către Iisus Hristos. Pînă să ajungă ei unde şedea Hristos, ucenicii Lui, ştiind că era flămînd, îl rugau să mănînce din bucatele ce au cumpărat.

„El atunci le-a grăit: am de mîncat o mîncare, pe care voi nu o ştiţi; iar ucenicii se întrebau între dînşii: nu cumva i-a adus cineva să mănînce?”.

Neînţelegînd ucenicii înțelesul cuvintelor Domnului şi crezînd că El vorbeşte de hrana trupească, ziceau unul către altul: Nu cumva i-a adus cineva hrană să mănînce?

„Însă lisus a grăit către ei: mîncarea mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvîrşesc lucrul Lui”.

Domnul îi lămureşte pe ucenici că hrana Lui este voia lui Dumnezu Tatăl şi săvîrşirea lucrului Lui, adică mîn- tuirea oamenilor. Hrană a numit El voia lui Dumnezeu, fiindcă ea hrăneşte sufletul celui ce o împlineşte. Dar tu, creştine, auzind că Hristos a fost trimis de Tatăl şi că El face voia şi săvîrşeşte lucrul Lui, să nu socoteşti că face acestea ca Dumnezeu aparte; căci El, ca Dumnezeu adevărat şi de o fiinţă cu Tatăl, nu a fost trimis de El, ci una şi aceeaşi voie şi lucrare are cu Dumnezeu Tatăl, pentru că toate cîte are Tatăl are şi Fiul, după cum El însuşi a spus, zicînd: „Toate cîte are Tatăl ale Mele sînt”. Tu să înțelegi cuvintele „se trimite de Tatăl”, gîndindu-te la Domnul Hristos ca om, fiindcă cu bunăvoia lui Dumnezeu Tatăl s-a întrupat şi s-a făcut om. Drept aceea, Iisus Hristos, ca om, face voia lui Dumnezeu şi săvîrşeşte lucrul mîntuirii noastre. Acest lucru îl lămureşte Mîntuitorul însuşi, vorbind cu ucenicii Săi:

„Nu ziceţi voi că mai sînt patru luni şi vine secerişul? Iată, vă zic vouă: ridicați ochii voştri şi priviţi holdele că sînt de acum albe pentru seceriș”.

Mîntuitorul, aratînd ucenicilor că mîncarea Lui este împlinirea voii şi săvîrşirea lucrului lui Dumnezeu, adică întoarcerea oamenilor de la starea de păcat şi răutate la starea de curăţie şi de sfințenie, a folosit această pildă a secerişului grîului, zicîndu-le: au nu ziceţi voi că după patru luni vine secerişul grîului? Iată, vă poruncesc vouă să vă înălțați ochii sufletului vostru de la acest seceriş pămîntesc spre secerişul cel duhovnicesc, adică spre întoarcerea oamenilor la Dumnezeu. Înălţaţi ochii minții şi vedeți că holdele sînt albe, că oamenii, cu alte cuvinte, sînt gata de a fi aduşi din holdele cele duhovniceşti în hambarul credinței. A zis că holdele sînt albe, în loc de gata, fiindcă şi spicele grîului care se coace şi este gata de seceriş se văd albe.

„Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roadă pentru viaţa de veci, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce secerǎ”.

Patriarhii şi proorocii Vechiului Testament au semănat cele dintii semințe ale cunoştinţei lui Dumnezeu, iar Apostolii, lucrînd sămînța semănată de patriarhi şi de prooroci, prin propovăduirea Evangheliei, au secerat spicele credinţei de la cei care au crezut în lisus Hristos. Deci împreună şi deopotrivă se bucură şi patriarhii şi proorocii, care au semănat şi Apostolii, care au secerat.

„Căci aici se adevereşte cuvîntul care zice că unul este semănătorul şi altul secerătorul”.

În cazul de față, zice Mîntuitorul, se potriveşte zicala adevărată: „că unul este cel ce seamănă şi altul cel ce secerǎ”, pentru că patriarhii şi proorocii au semănat mai înainte în inimile oamenilor semințele credinţei în Dumnezeu, învățînd dogmele despre adevăratul Dumnezeu şi despre întruparea Mea; iar voi secerați roada învăţăturii lor, care s-a desăvîrşit prin propovăduirea Evangheliei, aducînd în Împărăţia cerurilor pe cei ce au crezut.

„Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce n-aţi muncit voi; alții s-au ostenit şi voi ați intrat în osteneala lor”.

Ştiind Domnul nostru Iisus Hristos că neamul lui Israel era mai pregătit pentru primirea Evangheliei decît alte neamuri, trimiţînd pe Apostolii Săi la propovăduire, le-a zis: „Mergeţi mai virtos către oile cele pierdute ale casei lui Israel”. La pregătirea evreilor s-au ostenit, Moise, Isus al lui Navi, Isaia, leremia, și toţi proorocii. Ei au semănat în sufletele lor cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi nădejdea venirii în lume a Mîntuitorului Iisus Hristos. Cărțile lor au fost sămînţa care a pregătit inimile evreilor pentru primirea credinței în Hristos. Apostolii au intrat în osteneala proorocilor şi au secerat spicele credinţei celor mîntuiți. Pe ce-şi întemeiau propovăduirea şi de unde au vestit iudeilor pe Hristos evangheliştii şi toţi ceilalți apostoli? Din învățăturile cărților proorocilor dovedeau, în adunări, că Hristos este Mesia cel aşteptat, Care trebuia să pătimească şi să învieze din morți. Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos îşi întemeia învăţătura Lui pe învăţăturile proorocilor, zicînd: „Că de ați crede lui Moise, aţi crede şi Mie”.

Povestind sfîntul evanghelist această convorbire a Mîntuitorului cu ucenicii Săi, se întoarce iarăşi la femeia samarineancă şi la propovăduirea ei în mijlocul celor de un neam cu ea, din Sihar, spunînd:

„Şi mulți dintre samarinenii din acel oraş au crezut într-Însul pentru cuvîntul femeii, care mărturisea: „Mi-a spus toate cîte am făcut!” Deci, după ce au venit la El, samarinenii L-au rugat ca să rămînă la ei. Și a rămas acolo două zile”.

La rugămintea stăruitoare a samarinenilor, Mîntuitorul primeşte, cu desăvîrşita Sa iubire de oameni, şi rămîne în cetatea Sihar două zile.

„Şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvîntul Lui, iar femeii îi ziceau: nu mai credem din pricina vorbelor tale, ci fiindcă noi înşine L-am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mîntuitorul lumii”.

Din cuvintele: „fiindcă noi înşine L-am auzit”, spuse de samarineni, se vede că Domnul nostru, în cele două zile petrecute acolo, a învăţat pe toți cîți veneau la El. Învățătura Lui a rodit mult mai mult decît propovăduirea samarinencei, pentru că au crezut mult mai mulți. Ei înşişi ziceau către dînsa: noi credem lui Iisus Hristos nu ca mai înainte, pentru cuvintele tale, ci pentru că am auzit noi înşine învățătura Lui şi acum cunoaştem că Acesta este într-adevăr Hristos, Mesia cel aşteptat, Mîntuitorul lumii. Ei cunoşteau acestea din cărțile lui Moise, pe care le citeau şi le cinsteau. Vedeau într-însele scrise şi aceste cuvinte: „Răsări-va o stea din Iacov” sau: „Prooroc dintre frații tăi, ca mine, va ridica ție Domnul Dumnezeul tău, pe Acela să-L ascultați întru toate”.

Din aceste ziceri grăia şi samarineanca: „Ştiu că va veni Mesia, care se cheamă Hristos”. Dar, învăţătura cea dumnezeiască a lui Iisus Hristos, intrînd în inimile samarinenilor, i-a făcut pe dînşii să creadă cum că El este Acela pentru care s-au proorocit acestea.

Aşa ne ajută şi nouă, Doamne Iisuse Hristoase, ca să credem şi să Te mărturisim în toată viaţa noastră pe Tine, Mîntuitorul nostru. Amin!

К записи есть 1 комментарий