Principala » cazania » „De însetează cineva, să vină la Mine și să bea” (Ioan 7:37).

„De însetează cineva, să vină la Mine și să bea” (Ioan 7:37).

Sărbătorim astăzi duminica Pogorîrii Sfîntului Duh, cînd s-a împlinit făgăduinţa Domnului Iisus Hristos dată Sfinților Apostoli. I se mai zice şi duminica Cincizecimii, fiindcă în ziua a cincizecea după Învierea lui Hristos s-a pogorît Sfîntul Duh în chip de limbi de foc peste ucenicii Domnului, care, umplîndu-se de harul Sfîntului Duh, au început a grăi în felurite limbi măririle lui Dumnezeu. Această pogorîre a Sfîntului Duh a făgăduit-o Domnul Iisus sfinților Săi ucenici, zicînd: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mîngîietor vă va da vouă, ca să fie pururea cu voi”. „Iar Mîngîietorul, Duhul cel Sfînt, pe care îl va trimite Tatăl, întru numele Meu, Acela vă va învăța pe voi toate şi vă va aduce aminte de toate cele ce v-am grăit vouă”.

Într-adevăr, cînd s-a pogorît Duhul Sfînt, El a făcut prea înțelepți pe sfinții ucenici, umplîndu-i de lumină, de putere, de rîvnă şi de toate harurile dumnezeieşti. Abia după aceea ucenicii Domnului au ieşit în toată lumea, săvîrşind minuni, întorcînd pe păgîni de la închinarea idolilor, semănînd pretutindenea dogmele credinţei şi aducînd împărați, înţelepţi şi puternici la credinţa cea adevărată a lui Hristos. Evanghelia ce s-a citit astăzi povesteşte despre harurile ce le-au primit, prin pogorîrea Sfîntului Duh, cei ce au crezut în Hristos, dar şi despre dezbinarea celor care, ascultînd învăţătura Domnului, despre harurile Sfîntului Duh, s-au umplut de şi mai multă ură împotriva Lui. Sfînta Evanghelie începe astfel:

„Iar în ziua cea din urmă, ziua cea mare a praznicului, lisus a stat între ei şi a strigat cu glas puternic: de însetează cineva să vină la Mine şi să bea”.

Cînd a rostit Mîntuitorul cuvintele acestea, iudeii prăznuiau sărbătoarea facerii corturilor, aşa cum ne spune acelaşi sfînt evanghelist Ioan: „Şi era aproape sărbătoarea iudeilor, înfigerea corturilor” (Ioan 7:2). Ziua cea din urmă a sărbătorii aceştia era ziua a opta, fiindcă opt zile sărbătoreau iudeii această sărbătoare. Căci spune Scriptura: „Din ziua a cincisprezecea a lunii a şaptea, începe sărbătoarea corturilor; şapte zile se sărbătoreşte, în cinstea Domnu- lui. În ziua întîi, va fi adunare sfîntă; nici o muncă să nu faceţi. Şapte zile să aduceți jertfă Domnului şi în ziua a opta va fi adunare sfîntă” (Levitic23:34-36) . Sfîntul evanghelist a numit mare ziua cea de pe urmă a sărbătorii, fiindcă şi Legea o numea sfîntă. Deci în această a opta zi de pe urmă a sărbătorii înfigerii corturilor a stătut lisus în biserică, grăind cu mare glas: „De însetează cineva să vină la Mine şi să bea”. Prin aceste cuvinte Domnul a arătat că, precum cel ce însetează merge cu grabă la izvorul apei, tot aşa se cade ca şi cel ce vine la credință să meargă cu grabă la biserica Domnului. Şi după cum cel ce însetează, ajungând la izvor, bea apă şi-şi răcoreşte trupul, tot aşa şi cel ce a crezut, cînd se va apropia de biserică, izvorul credinței, să bea din apele credinţei Sfintei Evanghelii şi să-şi veselească sufletul. Acestea zicînd Mîntuitorul, a arătat îndată şi harurile pe care le primesc cei ce cred în El, zicînd:

„Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, rîuri de apă vie vor curge din pîntecele lui”.

Văzînd minunile Domnului, mulţi credeau că Hristos este prooroc şi sfînt. Unii ziceau că El este Ioan Botezătorul, alții Ilie, iar alţii Ieremia sau unul din prooroci, dar nu credeau că El este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce s-a născut din Fecioara Maria, precum a arătat despre Dînsul dumnezeiasca Scriptură, zicînd: „Pentru aceasta Domnul meu vă va da un semn: iată, Fecioara va lua în pîntece şi va naşte Fiu şi vor chema numele lui Emmanuil, care se tîlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu”. De aceea zicea Mîntuitorul: „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura«, adică cel ce crede în Mine, nu după cum voieşte şi gîndeşte el, ci precum a zis Scriptura, care a arătat că Eu sînt Fiul lui Dumnezeu. Care sînt rîurile de apă vie, care curg din pîntecele, adică din inima celui care crede în Hristos? Apă vie este învățătura credinței din Sfinta Evanghelie, care înviază sufletele omorîte de necredinţă şi rourează cugetele uscate de patimi. Prin rîuri de apă vie se înțeleg învățăturile dogmelor ale purtătorilor de Duh Apostoli, care, pescari fiind şi neînvățați, cu atîta duhovnicească înţelepciune grăiau, încît nici cei mai înţelepţi şi mai învățați nu puteau să stea împotriva puterii cuvintelor lor. Atît de mult şi îndestulat era izvorul propovăduirii lor, încît pe toată lumea au adăpat. Evanghelistul Ioan tîlcuieşte aceste cuvinte, zicînd:

„Iar aceasta a zis despre Duhul, pe care aveau să-L primească cei ce cred într-Însul, căci încă nu era peste ei Duh Sfînt, căci lisus încă nu se preamărise”

Prin aceste cuvinte se arată că râurile de apă vie, ce vor curge din inima celor ce vor crede în Domnul, sînt Duhul cel Sfînt, pe care-L vor primi, în ziua Cincizecimii, cei ce vor crede într-Însul. Duhul Sfînt le-a dat lor izvoarele cele făcătoare de viață ale duhovniceştii înţelepciuni. Prin Sfîntul Duh, cei ce au crezut, s-au făcut rîuri de dumnezeieşti învățături ale credinţei în Hristos şi izvoare ale propovăduirii dreptei credințe. Duhul Sfînt a fost totdeauna din veac împreună cu Tatăl şi cu Fiul. Precum soarele n-a existat niciodată fără rază şi fără lumină, tot aşa niciodată Tatăl nu a fost fără Fiul şi fără Duhul Sfînt.

Pentru ce zice, dar, evanghelistul: „că încă nu era peste ei Duh Sfînt”? A zis aceasta fiindcă Duhul Sfînt nu s-a descoperit niciodată atît de mult şi nici n-a dat oamenilor atîtea haruri cîte a dat apostolilor în duminica Cincizecimii, după cum citim în Faptele Sfinţilor Apostoli: „Cînd a sosit ziua Cincizecimii, ei erau toţi adunați laolaltă. Şi din cer, fără de veste, a venit un vuiet ca de vijelie care trece, şi a umplut toată casa unde şedeau ei; şi li s-au arătat, împărţite, nişte limbi ca de foc şi deasupra fiecăruia din ei s-a oprit cîte una; şi s-au umplut toţi de Duhul Sfînt şi au început să vorbească în alte limbi, precum Duhul le dădea ca să vorbească”. După aceasta, Sfinţii Apostoli s-au arătat făcători de minuni, puternici la suflet şi slăviți de toată lumea, căci primiseră harul Prea Sfîntului Duh. Despre această primire a harului Sfîntului Duh, zice evanghelistul: „că încă nu era peste ei Duh Sfînt”, căci încă nu era dată oamenilor primirea harului Sfîntului Duh, fiindcă lisus încă nu se preamărise şi trupul Lui nu luase slava pentru care s-a rugat, în vremea Patimilor Sale, zicînd: „Şi acum, Mă preamăreşte Tu, Părinte, la Tine însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea”. A luat această slavă după Patima şi Învierea Sa. Mai înainte de Patimă şi de Înviere, trupul lui Hristos nu era nestricăcios şi nici nemuritor; după Patimă şi după înviere însă s-a făcut nestricăcios, s-a făcut nemuritor şi „a şezut de-a dreapta Scaunului măririi în ceruri”.

Se cădea deci ca să se ridice lisus, întîi ca om, la înălţimea slavei Dumnezeirii, cea mai presus de început, şi apoi să trimită apostolilor Săi pe Prea Sfîntul Duh, precum le-a spus, zicînd: „De folos este vouă ca Eu să Mă duc. Căci dacă nu Mă duc, Mîngîietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă duc, voi trimite la voi pe Mîngîietorul” (Ioan 16:7). Pentru aceasta, deci şi evanghelistul a zis că „încă nu era peste ei Duh Sfînt”, fiincă lisus încă nu se preamărise. Ce ziceau însă cei ce-L ascultau pe Hristos?

„Deci mulți din norod auzind cuvintele acestea ziceau: cu adevărat acesta este proorocul. Alţii ziceau: Acesta este Hristos. Insă alții ziceau: oare, din Galileea va să vină Hristos? N-a zis, oare, Scriptura că Hristos va să vină din urmaşii lui David şi din Betleem, oraşul lui David?”

Mulți oameni din popor auzind pe Domnul grăind: ,,De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea”, au crezut că El este proorocul despre care a proorocit Moise, zicînd: „Prooroc din mijlocul tău şi din frații tăi, ca mine îți va ridica Domnul Dumnezeul tău; de Acela să ascultaţi” (Deut.18:15). De aceea ziceau unii către alţii că „Acesta este cu adevărat proorocul”, adică Hristos, iar alții neştiind Scripturile, îl credeau numai prooroc.

Unii dintre ascultători, ştiind că lisus Hristos este galileean, nu credeau că El este Hristosul pe care-L aşteptau. Pentru aceasta se întrebau, zicînd: „oare, din Galileea va să vină Hristos”? Sfînta Scriptură arată că din urmaşii lui David şi din oraşul Betleem, oraşul lui David, va să vină Hristos, zicînd: „Şi tu, Betleeme, casa Efratului, mic eşti între miile lui luda; dar din tine va ieşi Povățuitor peste Israel” (Miheea 5:1). Acestea sînt cele ce s-au proorocit despre neamul şi despre patria lui Iisus Hristos, şi acestea s-au împlinit, căci într- adevăr, lisus Hristos se trăgea din neamul iudeilor şi din urmaşii lui David, născut fiind de pururea Fecioara Maria în oraşul Betleem, precum ne arată Matei — evanghelistul, scriind: „După ce s-a născut lisus în Betleemul Iudeii”. Dar pentru că Hristos a fost crescut în oraşul Nazaret, din Galileea, precum mărturiseşte Evanghelistul Luca, zicînd: „Şi a venit în Nazaret, unde fusese crescut”, cei ce nu cunoşteau cum stau lucrurile cu privire la neamul Lui, îl socoteau că este galileean.

„Şi astfel în popor s-a făcut dezbinare pentru El”.

Dacă s-ar fi îndeletnicit cu cititul Sfintelor Scripturi nu s-ar fi întîmplat nicidecum dezbinarea între dînşii, pentru că ar fi cunoscut că Proorocul şi Hristos cel vestit de Sfintele Scripturi este Unul şi Acelaşi, ar fi ştiut că lisus se trage din neamul lui David şi ar fi aflat că s-a născut în oraşul Betleem. Drept aceea toți ar fi crezut că El este cu adevărat Mesia, Fiul lui Dumnezeu şi Om. Dar ce a urmat după dezbinarea aceasta?

„Unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni nu şi-a pus mîinile pe Dînsul”.

Arhiereii şi fariseii, văzînd că mulţi cred în Domnul nostru Iisus Hristos, cuprinşi fiind de zavistie, au trimis pe slugile lor ca să-L prindă şi să-L aducă la dînşii, ca să-L omoare; însă nimeni n-a îndrăznit să pună mîinile pe Dînsul, pentru că s-au spăimântat şi s-au îngrozit, auzind învăţătura Lui cea dumnezeiască. Şi s-au întîmplat acestea aşa, fiindcă nu venise sorocul vremii, în care trebuia să pătimească Cel ce era Dumnezeu şi Om. De aceea ei încercau ca să-L prindă, dar nimeni n-a pus mîna pe El, căci încă nu venise ceasul Lui.

„Deci au venit înapoi servitorii Templului la mai marii preoţilor. Aceştia i-au întrebat: pentru ce nu L-aţi adus? Dar servitorii au răspuns: niciodată n-a grăit vreun om, ca omul acesta”.

Iată puterea propovăduirii dumnezeieşti! Au mers servitorii arhiereilor şi ai fariseilor, trimişi de dînşii, ca să-L aducă la ei legat pe Hristos, dar au fost cuprinși de spaimă şi de mirare, auzind învăţătura Lui sfîntă şi au mărturisit că niciodată nu le-a vorbit vreun om cu atîta înţelepciune, putere şi har, ca omul acesta, ca Domnul Hristos. Iată roada inimilor lor curate! Arhiereii, cărturarii şi fariseii au auzit de multe ori învățătura Mîntuitorului, dar niciodată nu au tras vreun folos, fiindcă aveau inimile pline de zavistie şi de toată răutatea. Servitorii lor însă avînd sufletul curat şi fără zavistie şi răutate, mergând din poruncă, nu ca să asculte învățătura lui Hristos, ci ca să-L prindă, harul lui Dumnezeu i-a luminat şi s-au făcut propovăduitori ai adevărului. Deşi erau nişte slugi care nu împliniseră porunca domnilor lor, totuşi, fără de teamă şi cu mare îndrăzneală, ei răspund stăpînilor lor, mărturisind că: „Niciodată n-a grăit vreun om, ca omul acesta”.

„Atunci fariseii le-au zis: nu cumva ați căzut şi voi în amăgire?”

Iată răutatea fariseilor! Cunoscînd ei că învăţătura Domnului lisus atrăgea inimile celor care o ascultau, îi întreabă totuşi, pe servitorii lor, ce a zis şi ce a învăţat Iisus Hristos, de-i aduc dînşii atîta laudă. Şi ocărîndu-i, le-au zis: nu cumva şi voi, cei ce în toate zilele auziți învăţătura noastră, v-ați înşelat, aşa cum s-au înşelat şi alți proşti şi neînvățați? Zicînd acestea, ei încearcă să-i convingă să nu creadă în lisus, spunîndu-le:

„Nu cumva a crezut în El cineva dintre fruntaşi sau dintre farisei? Ci numai norodul acesta, care nu ştie Legea, blestemat este”.

Fruntaşii iudeilor erau conducătorii lor şi întîistǎtǎtorii adunărilor şi sfetnicii lor; iar fariseii se socoteau învăţători şi păzitori ai Legii şi oameni iubitori de Dumnezeu. Fariseii dau ca pildă pe oamenii cei mari, vrînd să-i convingă să nu creadă, ci să defăimeze pe Iisus Hristos. De aceea zic ei: cine dintre fruntaşi sau farisei au crezut într-Însul? Au crezut numai oamenii cei proşti şi neînvățați, care sînt nişte blestemați, pentru că nu-şi respectă Legea, care zice: „Blestemat să fie tot omul care nu va plini toate cuvintele Legii acesteia” (Deut. 27:26). Blestemaţi însă erau fariseii, pentru că deşi ştiau cele ce spune Legea despre Mesia şi le vedeau împlinite în lisus Hristos, totuşi, plini de ură, nu plineau cuvintele Legii, şi nici nu credeau în lisus Hristos. Ei mințeau cînd spuneau slugilor că nimeni dintre fruntaşii iudeilor şi dintre farisei n-au crezut în Hristos, pentru că mulți fruntaşi crezuseră, după cum mărturiseşte evanghelistul, zicînd: „Încă şi dintre fruntaşi mulţi au crezut într-Însul” (Ioan 13:42) şi chiar şi unii dintre farisei după cum ne spune acelaşi evanghelist despre:

„Nicodim, cel care venise noaptea la lisus şi care era unul din rîndurile lor”.

Acesta, auzind cele grăite de farisei slugilor lor,

„Le-a zis: oare, Legea noastră osîndeşte pe un om, pînă cînd nu-l ascultă şi nu ştie mai întîi ce a făcut?”

Nicodim nu era numai unul dintre farisei, ci era şi căpetenie şi dascăl al iudeilor. Acesta cunoscând din minuni că lisus Hristos este trimis de Dumnezeu, venea la El noaptea, de frica iudeilor, şi vorbind cu lisus, a crezut într-Însul. Deci văzînd că fariseii încercau să depărteze pe slugile lor de la credinţa în Hristos, iar pe lisus să-L prindă şi să-L osîndească şi ştiind că Legea rînduia, ca judecătorii să asculte mai întîi pe cei pe care-i judecau şi cercetînd faptele lor, numai după aceea să aducă asupra pricinii judecata şi hotărîrea, a zis către farisei: au doar Legea noastră rînduieşte ca să judecăm pe un om mai înainte de a-l asculta şi mai înainte de a cerceta care sînt faptele lui? Adică, pentru ce, voi, fariseilor, călcați Legea, judecîndu-L pe Hristos mai înainte de a-L asculta şi a cunoaşte faptele Lui?

„Dar ei au răspuns şi i-au zis: nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi, că din Galileea nu se ridică prooroc. Şi s-a dus fiecare la casa lui”.

Fariseii îl cunoşteau bine pe Nicodim, fiindcă era unul dintre dînşii, dar cu fățărnicie, ca şi cum nu l-ar fi ştiut, îl întrebau: nu cumva eşti şi tu din Galileea? Prin această întrebare ei îl defăimează pe Nicodim şi, pentru că se ştia că Hristos este din Galileea, ei voiese să-l dovedească pe Nicodim ca pe un făţarnic, încercînd să arate că el îl ajută pe Hristos, fiindcă este dintr-un oraş cu Dînsul. Apoi îl şi mustră, ca pe un neînvăţat, zicîndu-i: cercetează Scripturile şi vezi că nici un prooroc nu s-a născut în Galileea. Zicînd acestea, fariseii, deşi se socoteau înţelepţi şi ştiutori ai Sfintelor Scripturi, mințeau cu neruşinare, pentru că în Galileea s-au născut proorocii Iona şi Naum, iar lisus nici măcar nu se născuse în Galileea, ci în Betleemul ludeii. Cu aceasta adunarea fruntaşilor iudeilor şi a fariseilor a luat sfîrşit şi venind seara, s-a dus fiecare la casa lui. Iar lisus s-a dus în Muntele Măslinilor şi dimineaţa a venit din nou în Templu, unde a continuat să învețe poporul.

„Deci iarăşi a grăit lor lisus, zicînd: Eu sînt lumina lumii; cel ce urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”.

lisus Hristos nu le-a spus despre Sine că este Mesia, sau Fiul lui Dumnezeu, ci le-a spus că este lumina lumii, pentru ca să le vorbească cu aceleaşi graiuri prin care a vorbit şi proorocul Isaia despre El, cînd a zis: „Luminează-te, luminează-te Ierusalime, că vine lumina ta şi slava Domnului pe tine a răsărit”… „Poporul care locuia în întuneric va vedea lumină mare. Şi voi, cei ce locuiţi în latura umbrei morții, lumină va străluci peste voi”. După ce a zis „Eu sînt lumina lumii”, Iisus a adăugat binefacerile ce vor avea cei ce vor crede în învăţătura Lui, zicînd: „Cel ce urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”, adică, omul care crede în Mine şi păzeşte poruncile Mele scapă de întunericul cel veşnic şi de osînda păcatului şi ajunge la lumina cea neînserată a vieții celei veşnice şi a Împărăţiei lui Dumnezeu. Amin.

P.S. POVESTEA VORBEI.

Zavistie (din slavona veche) = sentiment de nemulțumire egoistă provocat de situația în societate sau de realizările cuiva.

• Vremea trece și zavistia se adîncește în sufletul omului ca o drojdie înveninată.SADOVEANU, F. J. 530.
  • Dezbracă-te degrabă de orice deșertăciuni, Mîndrii, cruzimi, zavistii, mînii, bîrfiri, minciuni.MACEDONSKI, O. I 167.
  • Domnii și boierii neamurilor ziseră între dînșii… să ridicăm stăvili, să semănăm zavistia și ura… ca astfel să întindem domnirea și puterea noastră.RUSSO, O. 30.
  • La Constantinopol, zavistia curtezanilor aruncă vina asupra lui Gherontios.ODOBESCU, S. III 636.
  • Zavistia semăna sămînța gîlcevelor.RUSSO, O. 36.

• Atitudine dușmănoasă.

К записи есть 1 комментарий