versiunea moldoveneasca русская версия


Mănăstirea „Sf.M.Mc.Dimitrie” a găzduit racla cu moaște ale sfinților Pantelimon, Luca și Matrona

Mănăstirea „Sf.M.Mc.Dimitrie” a găzduit racla cu moaște ale sfinților Pantelimon, Luca și Matrona

23 июня 2017

Cu binecuvântarea Preasfințitului Marchel, mănăstirea „Sf.M.Mc.Dimitrie”, de lângă satul Izvoare , raionul Fălești, a fost gazda pentru o zi a mai multor sfințenii alese: icoana Sf.M.Mc.Pantelimon, racla cu un fragment din moaștele Sf.Ier.Luca din Crimeia și racla cu un fragment din moaștele Sf.Fer.Matrona de la Moscova. Cu acest prilej arhimandritul Zosima Aftene împreună cu obștea monahală a făcut priveghere de noapte și sfânta Liturghie la miezul nopții, considerând că gândurile și grijile lumești domină mai puțin pacea sufletului și liniștea rugăciunii.  

În viaţă nimic nu este întâmplător

În viaţă nimic nu este întâmplător

17 июня 2017

Toate greutăţile şi bolile vin asupra noastră pentru că nu vrem să-L primim pe Dumnezeu şi tot stăruim într-ale noastre. Iar Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi înşine, pentru că noi nu înţelegem nimic din cele duhovniceşti şi purtăm grijă numai de trup. Iar trupul suferă şi boleşte pentru că sufletul este plin de lepră.  

Păcatul nerespectării zilelor de post

Păcatul nerespectării zilelor de post

16 июня 2017

Postul are un caracter de jertfă pe care noi oamenii o aducem lui Dumnezeu. Adică în momentul în care ne înfrânăm depunem un efort conştient prin care noi oferim lui Dumnezeu, ființa noastră întreagă, trupul şi sufletul. Când nu ne înfrânăm şi nu păstrăm aceste reguli minime, cădem în stadiul animalităţii iraţionale. Oamenii care nu postesc nici măcar puțin, niciodată nu pot simţi prezenţa lui Dumnezeu, nu pot să aibă bucurii duhovniceşti în viaţă,  

Rugăciunea care a unit satul Clococenii Vechi

Rugăciunea care a unit satul Clococenii Vechi

8 июня 2017

„Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt.18,20). Marți, 6 iunie 2017, locuitorii satului Clococenii Vechi, raionul Glodeni, au avut parte de o adevărată sărbătoare cu ocazia slujirii unui sobor de preoți, avându-l ca protos pe protoiereul Victor Guleac, blagocinul raionului Glodeni. Prilejul rugăciunii l-a constituit poposirea în localitate a unor sfințenii mari:  

Hramul catedralei „Sf.Împ.Constantin și Elena”

Hramul catedralei „Sf.Împ.Constantin și Elena”

6 июня 2017

Sâmbătă, 3 iunie 2017, în ziua hramului catedralei „Sf.Împ.Constatin și Elena” din Bălți, Preasfințitul Marchel a oficiat dumnezeiasca Liturghie în mijlocul comunității enoriașilor, care fregventează catedrala episcopală. Sărbătorea a fost înfrumusețată de prezența în jurul Arhipăstorului a multor creștini, de soborul de preoți și în special de interpretarea liturgică a corului arhieresc, condus de protoiereul Alexandru Paiul.  

Hramul mănăstiri „Sfînta Treime” din satul Glinjeni

Hramul mănăstiri „Sfînta Treime” din satul Glinjeni

6 июня 2017

Mănăstirea „Sfânta Treime” din satul Glinjeni,raionul Fălești, s-a îmbrăcat cu veșminte de sărbătoare pentru prăznuirea hramului. Curtea mănăsirii este aranjată cu mulțimea de flori mirositoare, credincioșii pășesc cu bucurie în suflet pragul bisericii pentru ascultarea sfintei Liturghii. Au avut ca oaspeți la acest eveniment luminat pe protoiereul mitrofor Petru Ciunciuc, secretarul eparhial, protoiereul Valentin Pînzaru și protodiacon Ștefan Rotari. Corul condus de maica Agnesia, s-a evedințiat cu cîntările armonioase,  

Slujbă arhierească în parohia „Sf.Irh.Nicolae” din satul Cotiujeni Mici

Slujbă arhierească în parohia „Sf.Irh.Nicolae” din satul Cotiujeni Mici

5 июня 2017

Luni, 5 iunie 2017, de sărbătoarea Sfîntului Duh, Prea Sfințitul Marchel, Episcop de Bălți și Fălești, înconjurat de un sobor de preoți a săvărșit sfînta Liturghie în biserica „Sf. Irh. Nicolae” din satul Cotiujeni Mici, raionul Sîngerei. În ograda bisericii Arhiereul a fost întîmpinat de protoiereul Gheorghe Turculeț, parohul sfîntului locaș  

Film documentar pro viață

Film documentar pro viață

26 мая 2017

 

Înălțarea Domnului sărbătorită la catedrala episcopală

Înălțarea Domnului sărbătorită la catedrala episcopală

25 мая 2017

Joi, 25 mai 2017, de sărbătoarea Înălțarea Domnului, Preasfințitul Marchel a oficiat sfânta Liturghie în catedrala „Sf.Împ.Constantin și Elena” din municipiul Bălți. Alături de arhipăstor s-au rugat soborul de clerici ai catedralei, dar și mulți creștini, enoriași fideli ai bisericii. După citirea pericopei evanghelice, Episcopul Marchel a explicat credincioșilor de ce Iisus Hristos s-a înălțat la ceruri, dar și semnificația practică a sărbătorii.  

11:30

11:30

24 мая 2017

 

O, neam necredincios, până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi pe voi?! (Marcu9,19)

În vremea când Mântuitorul nostru Iisus Hristos umbla pe pământ cu ucenicii săi, prin părţile Palestinei, lumea era plină de multe feluri de duhuri necurate. Demonii iadului erau încuibaţi în sufletele şi trupurile multor oameni chinuidu-i îngrozitor. Aşa ne istoriseşte Sfânta Evanghelie de astăzi despre suferinţele unui copil surd şi mut, pe care duhul necurat îl arunca în foc şi-n apă, îl făcea să scrâşnească din dinţi, să spumege, îl trântea la pământ unde rămânea ca un mort sub povara groaznicelor chinuri.Toate acestea ne dovedesc existenţa chinurilor din iad, unde vrăjmaşii sufletelor noastre — demonii � vor chinui necontenit pe cei ce nu se vor trezi din păcate în această viaţă. Azi ca şi atunci există în lume boli sufleteşti si trupeşti, există aceste duhuri necurate care chinuiesc pe mulţi din cauza depărtării de Dumnezeu, din cauza răcirii de Sfânta Biserică, din cauza nepregătirii prin spovedanie şi împărtăşanie.
Tânărul din Evanghelia de astăzi, pe care l-a vindecat Domnul Hristos, reprezintă omenirea până la sfârşit, lumea stăpânită de duhul surzeniei şi al muţeniei, lumea care nu vrea să audă Cuvântul lui Dumnezeu şi nu găseşte nici o plăcere în a-şi deschide gura ca să laude minunile lui Dumnezeu; căci nu este de ajuns numai a ne minuna de puterea Mântuitorului şi de a recunoaşte existenţa lui Dumnezeu, ci trebuie a ne instrui viaţa noastră şi a ne întări în evlavie, ca să fim ascultători şi împlinitori ai sfintelor Sale învăţături.
Numai aşa ne vom face folositori de darurile Sfintei Biserici şi vom dovedi şi noi că suntem adevăraţi creştini.
Să ascultăm cu luare aminte în ce chip şi în ce împrejurare s-a săvârşit această minune.
Era în cel din urmă an al vieţii pământeşti a Domnului Hristos şi cu aproape opt luni înainte de patima şi de suferinţele Sale cele de bună voie.
Mântuitorul, ca să arate ucenicilor puterea Sa dumnezeiască, a luat pe trei dintre ei şi s-a suit pe muntele Tabor, unde s-a schimbat la faţă înaintea lor. Acolo le-a arătat o mică parte din slava Sa, căci au strălucit faţa precum şi hainele Lui mai mult ca soarele, ca lumina şi zăpada, încât ucenicii au căzut cu faţa la pământ, nemaiputând privi cu ochii pământeşti.
Acolo au auzit ei glasul Tatălui ceresc, care a mărturisit zicând: «Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit, pe Acesta să-L ascultaţi!� După ce s-au petrecut acestea, Domnul a coborât din vârful cel înalt al Taborului împreună cu cei trei ucenici, Petru, Iacob şi Ioan. Ajungând în vale la poalele muntelui, Domnul vede o mare mulţime de oameni, zgomotoasă, întărâtată împrejurul celor nouă ucenici care rămăseseră acolo de cu seară. Printre aceşti oameni erau cărturari şi farisei. Apostolii şi cărturarii se certau între ei cu aprindere. Apostolii erau cam încurcaţi, ruşinaţi şi păreau biruiţi, pe când duşmanii lor se făleau cu neruşinare şi îngâmfare, iar mulţimea făcea mare haz de aceasta şi aproba pe fariseii şi cărturarii care prin cuvinte înfundaseră şi reduseseră la tăcere pe ucenici.
Un glas strigă: «Iată învăţătorul!� Şi toate privirile se întorc spre Iisus. Mulţimea alergă înaintea Lui şi i se închină cu respect, că în sfârşit sosise omul căruia i se supune toată făptura şi acum va răzbuna pe ucenici, pedepsind pe duşmanii lor. Iisus trece prin mijlocul lor, merge drept la cărturari şi farisei şi, arătând pe apostoli, le zice: «De ce le căutaţi ceartă, ce vă întrebaţi cu dânşii?�
Nimeni nu răspunde. Răutatea lor nu poate decât să tacă. Fariseii şi cărturarii rămaseră încremeniţi. Mântuitorul îi ruşinase de atâtea ori, deşi întrebările lor erau pregătite cu mult mai înainte.
Iată că din mulţime iese un om, se apropie de Iisus, cade la picioarele Lui şi cu o voce rugătoare îi zice: «Doamne, rogu-te, caută spre fiul meu, miluieşte copilul meu, e singurul meu fiu, l-am adus la Tine pentru că suferă rău, fiind lunatic şi stăpânit de un duh mut şi surd şi oriunde îl apucă pe el, îl zdrobeşte, face spume şi scrâşneşte cu dinţii săi şi se usucă. Am rugat pe ucenicii Tăi ca să-l scoată şi n-au putut�.
Pentru ce cei nouă ucenici nu au putut să scoată duhul necurat din tânăr? Fariseii şi cărturarii, care întotdeauna pândeau astfel de ocazii, au început să râdă de ei ca să surpe încrederea poporului în Învăţătorul lor, în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Ei spuneau poporului că Iisus nu este Mesia cel adevărat, este un înşelător care scoate pe draci cu putere domnului dracilor.
În această încurcătură se aflau ucenicii şi nu ştiau ce să răspundă. Iisus le dăduse putere de a izgoni duhurile necurate şi reuşiseră de multe ori, dar acum nu ştiau nici ei care era pricina. Înainte de a răspunde nenorocitului tată, Iisus zise cu amărăciune şi întristare aceste cuvinte: «O, neam necredincios şi îndărătnic, până când vă voi suferi pe voi?�
Astfel vorbea Domnul acestui popor îndărătnic şi acestor făţarnici farisei care tot timpul căutau pricini împotriva lui Dumnezeu. Cum să nu se întristeze Iisus, când făcuse atâtea minuni şi ei tot necredincioşi îndărătnici rămăseseră?! Dar iată că şi de data aceasta, în faţa rugăciunii şi a credinţei acestui tată îndurerat, Domnul nostru Iisus Hristos cu ton poruncitor s-a adresat diavolului şi i-a zis: «Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc, ieşi afară dintr-însul şi de acum să nu mai intri în el!�
Diavolul, îndată, scoţând un strigăt mare, aruncă pe copil la pământ, îl scutură cu putere şi ieşi afară lăsându-l nemişcat. Lumea începu să strige: «E mort, e mort!� Iisus, apucându-l însă de mână, îl ridică şi bolnavul îndată se sculă sănătos. Mântuitorul îl dădu tatălui său plin de viaţă şi sănătate. Cărturarii erau învinşi, batjocurile şi cuvintele pline de răutate pe care le spuseseră împotriva apostolilor şi Domnului Hristos căzură asupra lor. Ei se duseră ruşinaţi şi umiliţi, iar mulţimea slăvea pe Dumnezeu şi pe marele făcător de minuni, Iisus, Fiul lui Dumnezeu.
Această vindecare a tânărului stăpânit de duhul cel mut şi surd este una din minunile cele mai însemnate ale Mântuitorului, căci aceste nenorociri chinuiesc şi astăzi pe oameni sufleteşte şi trupeşte. Această minune simbolizează lucrarea Domnului Hristos, pentru fiecare dintre noi, ca să ne aducă la mântuire; căci Domnul a tămăduit pe copil ca să cunoaştem şi noi minunea.
Omul cel stăpânit de surzenie şi de duhul cel mut nu găseşte cuvinte ca să vorbească de Dumnezeu, el nu aude glasul Evangheliei. Omul stăpânit de duhul cel surd, duhul cel necurat, este ca un epileptic chinuit şi muncit, aruncat la pământ pe praful deşertăciunilor lumeşti, în noroiul crimelor, al viciilor şi al desfrânărilor.
Nenorocirea şi mai mare este că aceşti mutilaţi sufleteşte suportă cu plăcere urgiile ce-i stăpânesc şi, fără să se poată împotrivi duhului celui rău, păcătuiesc mereu până când se usucă sufletul în ei şi îşi pierd toate puterile spirituale. Ce poate să însemne altceva, sucelile, răcnetele de la jocurile lumeşti, decât o îndrăcire, o epilepsie sufletească a acelora care se simt bine în astfel de împrejurări.
În timpul acestor petreceri diavoleşti, diavolul pune stăpânire pe multe suflete. Nici nunţile nu se mai fac spre bucuria oamenilor şi folosul cel sufletesc şi trupesc al lor, ci este o ocazie ca diavolul şi iadul să culeagă o mulţime de roade bogate de pe urma acestor munţi blestemate, pline de desfrânare şi vorbe urâte; acolo nu mai stă Iisus, Domnul nostru care s-a dus la nunta din Cana Galileii. Au început să se arate roadele cele rele ale necredinţei şi ale îndrăcirii sufleteşti şi trupeşti ale multora; căci foarte mulţi copii care s-au zămislit în timpul acestor blestemate urgii s-au născut bolnavi cu sufletul şi cu trupul.
Duhul cel necurat şi-a făcut apariţia iarăşi în lume punând stăpânire pe sufletul şi trupul multora. Aceste blestemăţii au intrat ca alcoolul şi nicotina în sânge la mulţi şi cred că nu ar putea trăi fără otrava aceasta a plăcerilor lumeşti. Spitalele, puşcăriile sunt pline din cauza acestor plăceri vinovate.
Acum câţiva ani în urmă am văzut o întâmplare foarte tristă. O doamnă îmbrăcată în doliu, slăbită şi suferindă, povestea unui prieten al meu durerea ei de mamă. Avusese o singură fată care-i murise în urma unei răceli de la un bal. După ce a îngropat-o, timp de două săptămâni mama moartei era îngrozită de un vis înspăimântător, căci se scula totdeauna tremurând din somn şi nu mai putea dormi cu nici un chip. După ce se duse la doctor, acesta îi dădu nişte pastile de dormit, însă fără nici un folos, căci visul acela îngrozitor pe care îl avea în fiecare noapte o chinuia mai rău, fiindcă nu putea nici să se mai trezească din somn din cauza pastilelor.
Ea venise la prietenul meu, care era preot, să-i citească rugăciuni, să nu mai viseze aşa, că nu mai putea de frică. Ea îi povesti preotului visul care o chinuia zicând: «O visez, părinte, aşa cum era în viaţă, dar mai ales jucând, muzica cântă şi lume multă dansează. Nu după mult timp vin nişte tineri negri înalţi drept la fiica mea, o iau şi începe fiecare să danseze cu ea. După un timp o pun să joace singură, un joc ţigănesc, un fel de căzăcească rusească şi nu o lasă deloc să se odihnească. Când oboseşte o lovesc cu bicele până când îi rup hainele de pe ea; cade jos, o ridică în bătaie şi din nou o pun să danseze toate dansurile moderne în strigătele lor de bucurie. Aşa o chinuiesc mereu, iar eu când o văd astfel bătută şi chinuită, mi se rupe inima, părinte. Ţip şi strig, sar, tremur din somn şi nu mai pot dormi nicidecum, nu mai sunt bună de nimic�.
Preotul o întrebă atunci: «A dansat fiica dumitale în viaţă?� Femeia îi răspunde:»Da, îi plăcea mult să se ducă la baluri, serate şi la toate jocurile. De multe ori mergeam şi eu cu ea, numai de dragul ei, era frumoasă, învăţase carte multă şi dansa aşa de elegant, că toţi o curtau. Îi făcea mare plăcere să joace, îi plăcea viaţa, părinte�.
«Din ce cauză a murit?� întreabă preotul. «A răcit la un bal — zise femeia � eu n-am fost atunci, a dansat mult, a transpirat şi a răcit, era prea pasionată, era tânără, părinte, când a murit împlinea 21 de ani�. Preotul o întrebă: «La înmormântare au venit şi prietenii ei de dans?�
«N-a venit nici unul, deşi am luat muzica şi a cântat până la mormânt, şi a cântat tot ce-i plăcea ei�.
«Dar de ce n-aţi luat un cor de la biserică, să cânte rugăciuni şi cântece sfinte de iertare a păcatelor?�
«A fost şi ideea aceasta părinte, dar n-au vrut rudele, motivând că nu este şi tobă la cor ca s-o audă lumea. Omul la întristare nu ştie ce face. Nu ştiu de-o va ierta Dumnezeu, că mai mult eu sunt de vină, părinte�.
Iată chinurile iadului în care se zbate o tânără căzută în cursa păcatelor de pe faţa pământului. Demonii o chinuiesc atât pe ea pentru păcatele săvârşite, cât şi pe mama cea ticăloasă care n-a învăţat-o calea cea dreaptă de urmat. Aşa foc şi durere îngrozitoare era pe această tânără acolo în iad, ca şi pe tânărul surd şi mut din Evanghelia de astăzi, pe care-l aruncau demonii în foc şi-n apă, făcându-l să spumege şi să se usuce. Grozave sunt chinurile demonilor şi aici pe lumea aceasta, dar mai ales la ei acolo în iad, în temniţele cătrănite de unde nu mai poţi ieşi. Vai sufletelor care ajung acolo!
O, lume neascultătoare, ţi se spune ce să faci, dar nu vrei să asculţi, ţi se arată ce trebuie să faci şi nu vrei să te supui poruncii dumnezeieşti. Şi atunci când guşti rodul neascultării, te vaiţi că e amar. Iertător mai eşti Doamne, Dumnezeule că nu îngădui să vină negri aceia urâţi să danseze cu ei aici de vii pentru neascultările lor, să danseze tot aşa de îngrozitor până când vor auzi şi vor înţelege să asculte de poruncile Tale.
Mi-aduc aminte, de la mănăstire, de un călugăr tânăr şi frumos, de neam mare, care a părăsit lumea şi s-a făcut călugăr numai pentru faptul că fiind odată la horă, cum era hora pe la sate, jucând acolo, lângă el s-a prins diavolul şi juca cu ei, râzând cu ei. Toţi ceilalţi nu l-au văzut, numai el l-a văzut. S-a smucit din joc şi nu după mult timp la mănăstire s-a oprit. A văzut pe diavol cum juca cu ei şi s-a hotărât să trăiască pentru Dumnezeu.
Iată, fraţi creştini, cum îşi bate joc satana de zidirea lui Dumnezeu, aşa ca şi în vremea Mântuitorului. Această scenă se repetă de multe ori în zilele noastre. Iată ce vedem, lume răzvrătită, lume îndrăcită, strigăte de jale, plângere şi tânguire, diavolul râde şi se răsfaţă, iar biata lume înşelată şi încătuşată de poftele lui, deznădăjduită fără nici o putere suferă şi nu ştie ce are.
Sfânta Bisericã, care este muntele Taborului, este plină de lumină, de nădejde, de viaţă, de bucurie şi sănătate, în ea locuieşte Mântuitorul Iisus Hristos, Dătătorul a tot binele. Tatăl ceresc strigă mereu să ascultăm de El, de învăţătura Fiului Său, de poruncile Lui, ca să ne izbăvim şi să ne mântuim sufletul de rele. Omenirea însă rămâne mută şi surdă la glasul Tatălui Ceresc. Aleargă în toate părţile, se zbate în supărări şi necazuri de tot felul, n-aude, nu vede.
Clopotele bisericilor, care simbolizează glasul lui Dumnezeu, în zadar îi cheamă pe oameni, căci nu vor să asculte. Tocmai în timpul Sfintei Liturghii, din duminici şi sărbători, când preoţii în biserică se roagă pentru ţara aceasta, pentru toate oraşele şi satele, pentru cei ce locuiesc într-însele, tocmai în aceste zile binecuvântate de Dumnezeu, când toată suflarea ar trebui să stea cu frică şi cu cutremur, căci se jertfeşte pe Sfintele Altare Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, tocmai atunci tineretul nostru urmează chemării diavolului, duhurilor necurate care sunt slobozite pe faţa pământului, să înveţe lumea cum să necinstească pe Dumnezeu, cum să-L insulte şi să nu asculte de voia Sa.
În acest timp ei se duc cu miile şi zecile de mii în locurile periculoase sufletelor; prin cârciumi, pe la teatre, cinematografe. Ţi se rupe inima când vezi atâta tineret înghesuindu-se peste tot şi stând ceasuri întregi transpiraţi de fericire şi palpitând de emoţie în faţa câtorva oameni îmbrăcaţi în tricouri care aleargă, asudă, se lovesc şi se rostogolesc şi îşi rup picioarele alergând după o minge. Ei nu văd în jurul lor nici o faptă măreaţă, nici un alt act de admirat.
Mulţi s-au schimbat în felul de a vorbi, de a se purta şi de a gândi. Când îi auzi ţipând, înjurând, gesticulând în diferite feluri, nu poţi să nu te gândeşti la îndrăciţii din Evanghelie, văzând cum îi apucă furiile îndrăcirii. Unul i-a smuls urechile unui prieten cu dinţii, de bucurie că au băgat gol favoriţii lui; altul a trântit şi a spart pentru că nu au învins favoriţii lui; câte certuri, bătăi, despărţiri dintre soţi, din cauza jocurilor acestora blestemate, jocurilor demonilor care au adus pe pământ multă nelinişte şi despărţire de Dumnezeu.
Iată cum chinuieşte satana biata lume, iată îndrăcire sufletească, vrednică de plâns, care usucă sufletul tineretului nostru creştin. Mai sunt şi altele aduse la noi de străinii păgâni sau de creştinii plimbaţi prin străinătate ca fiul cel pierdut. De pildă balurile, seratele, ceaiurile, discotecile şi multe petreceri sunt năravuri ale popoarelor străine aduse în ţara noastră. Sulemenirea sau fardul, cum i se mai zice într-un termen modern, nu luminează persoana ci, dimpotrivă, o umbreşte; căci femeile care ţin zece ani la rând aceste practici cu unsori, după acest timp faţa lor începe să se zbârcească, să îmbătrânească, făcându-se ca o pungă.
S-a constatat de unii savanţi că roşul de buze este cel mai bun teren şi cel mai favorabil pentru dezvoltarea microbilor; aşa de repede se înmulţesc, că la două zile se fac câte cinci sute de colonii de microbi. Înainte, păcatul acesta nu exista decât la personalul din circuri sau teatre, a trecut apoi în rândul doamnelor de la oraş, iar acum, în cele din urmă, a pătruns această plagă şi în satele cele mai depărtate. Le-a învăţat duhul cel necurat al sulemenirii, nu numai să-şi vopsească buzele, obrajii ci şi unghiile de la mâini şi picioare. Aceste păcate au devenit atât de necesare, încât cele mai multe femei cred că nu ar putea să trăiască fără aceste unsori microbiene, aceste murdării ale satanei.
Sora unei creştine, care a murit dintr-o boală foarte grea, s-a arătat în vis acesteia şi i-a spus: «Vai, sora mea, spune tu şi la alţii să nu mai facă nimeni ca mine. Ce chinuri grozave am tras de la demoni, nu atât pentru alte păcate, cât pentru că m-aţi îngropat cu unghiile roşite la mâini şi picioare. Vai, cum trăgeau de ele şi se agăţau, ce ace îmi băgau pe sub ele şi ce chinuri am suferit?�
Multe femei nu pot să se abţină nici când vin la biserică, aşa de mult a intrat în sânge acest obicei rău, această învăţătură drăcească, încât şi la moarte au pretenţia unele să fie vopsite şi pudrate.
Se pretează la acestea chiar şi unii bărbaţi, neştiind cu câtă mâhnire şi silă privesc sfinţii îngeri când văd aceşti morţi în acest fel mascaţi, cu ţigara în mână sau cu pachetul de ţigări pe piept în coşciug.
Ce întuneric mare este în lume! Unde e credinţa creştinilor noştri? Cum cred ei că se pot mântui şi înfăţişa înaintea lui Dumnezeu în halul acesta? O, ce multă neştiinţă şi necredinţă! Aşa râde diavolul de lume, aşa îşi bate joc de creştini. Altădată, unde era un creştin fugeau demonii şi se înspăimântau, iar acum râd diavolii de atâţia creştini şi îşi bat joc de ei, şi când sunt vii şi când sunt morţi, şi de trupurile şi de sufletele lor. Vai de sufletele lor, acelora care merg în felul acesta la judecată.
Dacă cineva are urechi de auzit, să audă, căci va veni o vreme când demonii le vor scoate şi ochii, căci sprâncenele şi le-au scos mai dinainte. Toate chemările rele le aud, le înţeleg, le urmează cu multă pasiune, numai glasul Evangheliei şi al poruncilor lui Dumnezeu nu vor să-l audă. Vai de părinţii aceia care au copii cu astfel de fumuri în cap, care sunt surzi şi muţi la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, căci îşi iau plata izbucnind în ţipete şi plângeri nemângâiate ca să plătească astfel chiuiturile de la nunţile din posturi. În aceşti copii zămisliţi în posturi şi sărbători s-a încuibat duhul cel mut şi surd, s-au încuibat duhurile cele rele care îi chinuie pe copii cu necredinţa şi pe părinţi ca să-şi vadă păcatele în faţă. Aceşti copii rătăcesc din pântecele maicii lor, cum zice Sfânta Scriptură, căci de la zămislire au fost în rătăcire.
Mă doare sufletul când aud aproape în fiecare zi mame spunându-mi despre copii lor că nu mai ştiu cum să facă să-i aducă la credinţă. Nu vor să audă de rugăciune, de biserică. «Fiica mea, singura mea copilă, — zicea o mamă îndurerată — m-a înjurat de paşte în faţă, pe mine, mama ei care am născut-o, care am crescut-o şi pe care am hrănit-o; când am chemat-o la biserică, mi-a zis s-o las în pace cu această rătăcire, acuzându-mă că sunt sectantă.�
De altfel, vorba aceasta — de sectant — este foarte mult pe limba omului de astăzi; cum vede un creştin mai apropiat de Dumnezeu, de biserică, îi şi scoate vorba aceasta că-i sectant, e pocăit. Aceştia nu ştiu ce înseamnă un sectant, o sectă, pentru că nu cunosc credinţa adevărată, credinţa noastră ortodoxă, credinţa lăsată de Dumnezeu Iisus Hristos . Ei vorbesc aşa pentru că diavolul le spune, ca şi fariseilor şi cărturarilor din vremea Mântuitorului, ca să aducă hule lui Dumnezeu. Aceştia sunt surzi duhovniceşte, diavolul a băgat ghearele în urechile lor să nu mai audă. Sunt muţi ca să nu poată vorbi de bine, adică cuvinte frumoase, rugăciuni şi cântări de slavă lui Dumnezeu. Când e vorba de rugăciune sau să cânte lui Dumnezeu, au gura încleştată, înţepenită ca la copilul îndrăcit din Evanghelia de astăzi, şi nu pot să zică nici un cuvânt plăcut lui Dumnezeu.
Pentru diavol ştiu însă să cânte toate cântecele lumeşti, toate hulele, toate înjurăturile şi insultele, limba lor e focar de cuvinte murdare, ea s-a făcut cheie de descuiat iadul. Urechile lor sunt astupate de diavol, care locuieşte în inimă şi stăpâneşte tot trupul. Sunt unii care dau şi pe la biserică şi aud cuvântul lui Dumnezeu dar nu cu urechile sufleteşti, ci cu cele trupeşti. De aceea rămân înţeleniţi şi auzirea lor a fost numai pe moment, când au plecat din biserică au uitat tot şi fac iarăşi ce-i învaţă duhul cel necurat. Vor auzi şi ei o dată glasul trâmbiţei judecăţii celei de pe urmă, când vor fi adunaţi în faţa Dreptului Judecător să dea seama fiecare de faptele ce le-a făcut. Atunci însă va fi prea târziu şi nu vor mai putea face nimic pentru suflet.
Fraţi creştini, Domnul nostru Iisus Hristos ne zice şi nouă, creştinilor din veacul acesta răzvrătit şi lepădat: «O, neam necredincios, până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi pe voi, o, lume necredincioasă şi îndărătnică, până când vă voi lăsa la Biserica Mea, până când vă voi mai lăsa preoţii Mei, Sfintele Mele Taine, darurile Mele şi tot Harul Meu? Ce semne să vă mai trimit, ce urgii să vă mai dau ca să vă întoarceţi la Mine să nu pieriţi în vecii vecilor? Căci v-am trimis foamete, boli, războaie şi inundaţii, v-am dat cu capul de toţi pereţii când v-am cutremurat pământul, v-am făcut semne pe cer şi minuni pe pământ şi tot nu voiţi să mă ascultaţi şi să vă întoarceţi la Mine, să păziţi legea Mea. Voi, creştinilor, sunteţi mai de plâns ca celelalte religii; căci evreii îşi ţin legea lor, turcii îşi ţin legea lor şi toate popoarele păgâne îşi ţin sărbătorile şi rânduielile lor, numai voi nu vreţi să păstraţi legea Mea. Numai voi îmi batjocoriţi sfânta mea duminică şi sărbătorile cu tot felul de urgii pe care le faceţi cu bucurie, spre bucuria satanei�.
Într-adevăr, fraţi creştini, să nu uităm că în Sfânta Scriptură stă scris că, înainte de a veni sfârşitul, vine lepădarea de credinţă. Creştinii se vor lepăda de Dumnezeu şi de credinţa cea adevărată. Poate puţină vreme mai este, şi Dumnezeu nu ne va mai suferi şi va trimite peste noi urgiile apocaliptice şi fiarele cele cu cap de om, ca să ne pedepsească în chipul cel mai îngrozitor şi să ne arunce focului şi chinurilor iadului, aşa după cum merităm.
Să ne trezim din păcate, fraţi creştini, acesta este glasul lui Dumnezeu, voia Lui, să lăsăm păcatele, acum este momentul, sculaţi-vă din somnul cel greu, este momentul să ne pregătim cu toţii de drum. Lăsaţi-vă de toate blestemăţiile, de toate poftele diavoleşti, lepădaţi-vă de satana şi de toate lucrurile lui, ca nu cumva să ne apuce cu ceva ale lui, vremea plecării.
Veniţi la sfânta biserică, cu inima înfrântă şi smerită, cu candela credinţei înflăcăraţi, cu rugăciune şi cu post, cu putere de rugăciune şi bucuraţi-vă, bucuraţi-vă, cei ce aţi aflat calea cea luminată. Mulţumiţi lui Dumnezeu şi Sfântului Hristos că v-a adus la El, v-a luminat şi v-a deschis ochii şi nu vă luaţi după întunecaţii întunericului din lume.

Rugăciune
O, prea Milostive şi îndelung răbdătorule Iisuse, îţi mulţumim că ne-ai îngăduit până acum şi nu ne-ai lăsat să pierim în păcatele noastre, îţi mulţumim că ne-ai trezit inimile ca să cunoaştem Calea Ta.
Alungă Tu duhurile cele necurate de la toţi creştinii care sunt pecetluiţi cu botezul Tău şi să urmeze poruncile Tale ca să Te slăvească şi acum şi în vecii vecilor. Amin. (ierodiacon Visarion Iugulescu).


Comentariile sunt dezactivate pentru acest articol.