versiunea moldoveneasca русская версия


În viaţă nimic nu este întâmplător

În viaţă nimic nu este întâmplător

17 июня 2017

Toate greutăţile şi bolile vin asupra noastră pentru că nu vrem să-L primim pe Dumnezeu şi tot stăruim într-ale noastre. Iar Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi înşine, pentru că noi nu înţelegem nimic din cele duhovniceşti şi purtăm grijă numai de trup. Iar trupul suferă şi boleşte pentru că sufletul este plin de lepră.  

Păcatul nerespectării zilelor de post

Păcatul nerespectării zilelor de post

16 июня 2017

Postul are un caracter de jertfă pe care noi oamenii o aducem lui Dumnezeu. Adică în momentul în care ne înfrânăm depunem un efort conştient prin care noi oferim lui Dumnezeu, ființa noastră întreagă, trupul şi sufletul. Când nu ne înfrânăm şi nu păstrăm aceste reguli minime, cădem în stadiul animalităţii iraţionale. Oamenii care nu postesc nici măcar puțin, niciodată nu pot simţi prezenţa lui Dumnezeu, nu pot să aibă bucurii duhovniceşti în viaţă,  

Rugăciunea care a unit satul Clococenii Vechi

Rugăciunea care a unit satul Clococenii Vechi

8 июня 2017

„Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt.18,20). Marți, 6 iunie 2017, locuitorii satului Clococenii Vechi, raionul Glodeni, au avut parte de o adevărată sărbătoare cu ocazia slujirii unui sobor de preoți, avându-l ca protos pe protoiereul Victor Guleac, blagocinul raionului Glodeni. Prilejul rugăciunii l-a constituit poposirea în localitate a unor sfințenii mari:  

Hramul catedralei „Sf.Împ.Constantin și Elena”

Hramul catedralei „Sf.Împ.Constantin și Elena”

6 июня 2017

Sâmbătă, 3 iunie 2017, în ziua hramului catedralei „Sf.Împ.Constatin și Elena” din Bălți, Preasfințitul Marchel a oficiat dumnezeiasca Liturghie în mijlocul comunității enoriașilor, care fregventează catedrala episcopală. Sărbătorea a fost înfrumusețată de prezența în jurul Arhipăstorului a multor creștini, de soborul de preoți și în special de interpretarea liturgică a corului arhieresc, condus de protoiereul Alexandru Paiul.  

Hramul mănăstiri „Sfînta Treime” din satul Glinjeni

Hramul mănăstiri „Sfînta Treime” din satul Glinjeni

6 июня 2017

Mănăstirea „Sfânta Treime” din satul Glinjeni,raionul Fălești, s-a îmbrăcat cu veșminte de sărbătoare pentru prăznuirea hramului. Curtea mănăsirii este aranjată cu mulțimea de flori mirositoare, credincioșii pășesc cu bucurie în suflet pragul bisericii pentru ascultarea sfintei Liturghii. Au avut ca oaspeți la acest eveniment luminat pe protoiereul mitrofor Petru Ciunciuc, secretarul eparhial, protoiereul Valentin Pînzaru și protodiacon Ștefan Rotari. Corul condus de maica Agnesia, s-a evedințiat cu cîntările armonioase,  

Slujbă arhierească în parohia „Sf.Irh.Nicolae” din satul Cotiujeni Mici

Slujbă arhierească în parohia „Sf.Irh.Nicolae” din satul Cotiujeni Mici

5 июня 2017

Luni, 5 iunie 2017, de sărbătoarea Sfîntului Duh, Prea Sfințitul Marchel, Episcop de Bălți și Fălești, înconjurat de un sobor de preoți a săvărșit sfînta Liturghie în biserica „Sf. Irh. Nicolae” din satul Cotiujeni Mici, raionul Sîngerei. În ograda bisericii Arhiereul a fost întîmpinat de protoiereul Gheorghe Turculeț, parohul sfîntului locaș  

Film documentar pro viață

Film documentar pro viață

26 мая 2017

 

Înălțarea Domnului sărbătorită la catedrala episcopală

Înălțarea Domnului sărbătorită la catedrala episcopală

25 мая 2017

Joi, 25 mai 2017, de sărbătoarea Înălțarea Domnului, Preasfințitul Marchel a oficiat sfânta Liturghie în catedrala „Sf.Împ.Constantin și Elena” din municipiul Bălți. Alături de arhipăstor s-au rugat soborul de clerici ai catedralei, dar și mulți creștini, enoriași fideli ai bisericii. După citirea pericopei evanghelice, Episcopul Marchel a explicat credincioșilor de ce Iisus Hristos s-a înălțat la ceruri, dar și semnificația practică a sărbătorii.  

11:30

11:30

24 мая 2017

 

Seminarul metodico-practic pentru profesorii de Religie din Bălți.

Seminarul metodico-practic pentru profesorii de Religie din Bălți.

23 мая 2017

Promovarea valorilor creștine și consolidarea comportamentului moral-religios la elevi, — acesta a fost genericul seminarului metodico-practic pentru profesorii de religie din Bălți. Cu binecuvântarea Preasfințitului Marchel, la acest seminar au participat: Secretarul Eparhial, Prot. Petru Ciunciuc; metodistul pentru mun. Bălți, Prot. Anatolie Spătaru; de asemenea, preoții Prot. Valentin Pânzaru și Prot. Serghei Ciunciuc. Cu multă bucurie ne-a primit doamna directoare, Goiman Valentina, la școala primară „Spiridon Vangheli”.  

Intrarea Domnului în Ierusalim

biserica-betfaghe-ierusalim.jpg Este ziua când începem să urcăm în cea mai tristă săptămână, a Patimilor Domnului, a purificării sufletești de păcat, a trăirii durerii Celui părăsit de oameni, Care vine, de bunăvoie, spre a se jertfi. Este momentul de pregătire pentru purtarea Crucii, a cununii de spini, a lacrimilor și sângelui. Este chemare la o înnoire a vieții, este îndemn la o viață conștientă de tragismul Săptămânii celei Mari, a Crucii, a spinilor, morții, însingurării, dar și a așteptării Sfintei Învieri.

Ultima săptămână a Postului Sfintelor Paşti se încheie cu sărbătoarea triumfală a Intrării, pentru ultima dată, a Domnului şi Mântuitorului nostru, în cetatea Ierusalim, cetate cu trecut plin de istorie, dar şi cu un tragism, plin de semnificaţie.

După ungerea cu mir de nard de către Maria, sora lui Lazăr, pe care-l înviase din morţi, şi care acum era o puternică mărturie de biruinţă asupra morţii, pe care Mântuitorul o arătase, „ca lumea să creadă că de la Dumnezeu a venit” (Ioan 11, 42), şi că, în curând, se va întoarce acolo, mulţimile, venite pentru sărbătoarea Paştelui iudaic, aflând că Iisus urma să vină în cetate, erau doritori să-L vadă pe El, dar şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. O mare nelinişte tulbura pelerinii, în centrul acestei nedumeriri fiind Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, de care nu erau siguri, dacă va veni sau nu, la această apropiată sărbătoare (Ioan 11, 56).

Această stare de spirit era stăpânită de adversarii lui Hristos, fariseii şi arhiereii dând porunci ca Domnul să fie arestat, oriunde S-ar afla (Ioan 11, 57). Aceste uneltiri ascunse, pline de ură, ale clasei politico-religioase, dar şi freamătul mulţimii, se manifestau în lumina soarelui de aprilie, ce strălucea frumuseţea vechiului templu, locul unde se adunau iudeii din întreg imperiul, ce stăpânea mare parte a lumii. Ungerea Sa, cu mir, a prefaţat săptămâna cea mare a Sfintelor Sale Patimi, anticipând moartea şi îngroparea Lui.

În localitatea Betfaghe, Domnul are o ultimă dorinţă, aceea de a-I fi pus la îndemână un asin, pe care n-a şezut nici un om (Marcu 11, 27). Urcându-Se pe asin, după ce Apostolii au aşezat hainele lor pe el, Domnul porni spre Ierusalim, urmat fiind de mulţimea ce-L înconjura. Asina se supune întru totul Lui, aceasta simbolizând popoarele, care, prin misiunea apostolică, vor crede în El, schimbându-şi traiectoria istorică şi menirea lor. Niciun împărat lumesc nu a intrat triumfător, după o cucerire, pe un asin, smerit şi tăcut, așa cum o făcea acum Iisus. Înconjurat de mulțimea ucenicilor, a mulțimilor prezente în cetate, Iisus privea, cu durere și compasiune, această stare de spirit entuziastă, dar, din nefericire, doar de moment. Extaziată, mulțimea aclama pe Cel ce venise în lume pentru a o mântui, iar acum, pentru ultima dată intra în această cetate.

Ierusalimul are o istorie a sa, care nu este altceva decât o istorie a lumii întregi. Este un oraș sfânt, este locul lui Dumnezeu, cetate a păcii, singurul oraș al lumii, pământesc și, în același timp, ceresc. Oraș al profeților, care nu încetau a chema poporul de a împlini Legea și a se pregăti pentru venirea Mântuitorului. Zaharia profetul a arătat momentele care astăzi s-au împlinit, vorbind despre această intrare triumfală a Domnului, Care vine blând, spre izbăvirea neamului omenesc: „Nu te teme fiica Sionului, iată Împăratul tău vine către tine șezând pe asin” (Zaharia 9, 9). În acest oraș, Dumnezeu S-a arătat și S-a descoperit oamenilor, aici vine Iisus să guste moartea, cetatea s-a arătat plină de slavă, dar și extrem de setoasă de sânge nevinovat. Aici a început istoria lumii și aici va fi judecata ei. Ierusalimul, cu templul acoperit cu aur, sub strălucirile soarelui, mereu prezent în cultura și civilizația lumii, a atras și fascinat lumea. Toți evreii se întâlneau de Paști la Ierusalim, care-i chema, dându-le conștiința identității, a originii și a stării de spirit, locul unde Dumnezeu vorbește către oameni și îi ascultă. Punct de întâlnire între Dumnezeu și om, Ierusalimul este locul de atracție care nu se epuizează, odată văzut, mereu este animat de dorința sinceră, necontrolată, de a-l revedea. Mântuitorul a fost în el de mai multe ori, L-a admirat, a folosit prilejul de a-Și arăta dumnezeirea Sa, de la vârsta de 12 ani (Luca 2, 41-50), până când astăzi, în mod triumfal, pentru ultima dată, intră în el.

Moartea a însoțit mereu omenirea, peste tot, și acest oraș, mereu, a fost martorul morții, a neascultării de Dumnezeu, iar acum, Stăpânul vieții, vine să moară, gustându-o pe cruce, pentru a elibera lumea din tragedia și durerea ei. Tristetea Lui era vizibilă, zgomotul, strigătele, erau, pentru El, ecouri ale unor tragedii viitoare, pe care cetatea le va trăi. „Și când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea zicând: Dacă ai fi cunoscut și tu în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum sunt ascunse ochilor tăi. Căci vor veni zile peste tine când dușmanii tăi vor săpa șanț în jurul tău, și te vor face una cu pământul, și pe fiii tăi, care sunt cu tine” (Luca 19, 41-44).

Era măcinat de instabilitatea mulţimii şi de puterea de a nu fi fidelă până la moarte. Ajunsă la Muntele Măslinilor, începe să-L aclameze: „Osana, Fiul lui David” (Matei 21, 9) şi ,,Binecuvântat este Împăratul, Care vine întru numele Domnului! Pace în cer şi slavă întru cei de sus!” (Luca 19, 38). Mulţi Îl lăudau pentru minunile Lui (Luca 19, 37), iar Ioan Evanghelistul adaugă că mulţi mărturiseau despre învierea lui Lazăr, la care asistaseră şi o văzuseră cu ochii lor (Ioan 12, 17). Pentru că înviase un om, trecut în lumea veşnică, supus, cu trupul, legilor creaţiei, de descompunere, mulţimea, ca niciodată, se arată atât de binevoitoare şi entuziastă faţă de Iisus, aşa cum nu a făcut-o niciodată. Strigătele lor erau mărturia recunoaşterii, în Persoana lui Iisus, a Mântuitorului aşteptat şi dorit de veacuri.

Intrând în cetatea lui David, Ierusalimul (oraşul păcii), toată mulţimea s-a cutremurat explodând de bucurie, dând mărturie că proorocul din Nazaretul Galileii (Matei 21, 11)vine să-i cerceteze, altfel de cum au făcut-o alţii, înainte de El. Dezamăgirea fariseilor este fără margini, planurile lor se pare că nu mai au nicio şansă de izbândă, de aceea iau atitudine duşmănoasă, cerându-I: „Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii!” (Luca 19, 39), la care Domnul, plin de compasiune pentru răutatea lor, le răspunde „Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Luca 19, 40).

El, Care cunoştea gândurile şi inimile oamenilor, rămânea distant şi trist la această mare manifestare, prin care poporul Îi cerea salvarea, mântuirea, Osana! Trăia o clipă de mare durere, pentru cetatea ucigaşă şi setoasă de sânge de prooroci şi drepţi, pentru care, nu peste puţin timp, va plăti un preţ al suferinţei, de neimaginat. În ciuda bucuriei mulţimii ce-L înconjura, El începu să plângă, spunând şi anticipând: „Dacă ai fi cunoscut în ziua aceasta cele spre pacea ta! Vor veni zile peste tine când duşmanii te vor împresura, te vor face una cu pământul, şi pe fiii tăi, care sunt în tine, pentru că n-ai cunoscut vremea cercetării tale” (Luca 19, 42-44).

Această dureroasă anticipare şi proorocie a distrugerii Ierusalimului, se va petrece în anul 70 d.H., când sângele celor ce n-au ascultat, nici n-au crezut cuvântul Lui, va curge pe toate străzile cetăţii, când templul va fi distrus pentru totdeauna, când cetatea va primi numele de „blestemată” pentru necredinţa ei, pentru lipsa de schimbare a vieţii, la cuvintele Domnului. Deşi, în acel moment, toţi Îl întâmpinau cu strigăte de bucurie, El ştia că nu rămâneau decât entuziaşti de moment, că inimile lor rămâneau închise la chemarea Lui, ignorând dimensiunea misiunii Lui, de a împăca pe oameni cu Dumnezeu, neputând de a dezlega taina lui Dumnezeu, Cel făcut Om. Cu toate acestea au existat câţiva dintre ei ce s-au dăruit Domnului, Apostolii, ucenicii lor, pentru care Dumnezeu nu Şi-a luat darurile şi binecuvântarea Lui înapoi (Rom. 11, 29) şi care vor fi primii ce vor alcătui Biserica Ierusalimului, iar de acolo, vor pleca până la marginile lumii, ducând vestea nouă a împăcării omului cu Dumnezeu, a începutului unei vieţi noi, prin taina Sfântului Botez.

„Acum sunt ascunse de ochii tăi pentru că n-ai cunoscut vremea cercetării tale” (Luca 19, 44), aceste cuvinte dumnezeieşti deplâng starea de îndărătnicie a acestei cetăţi necredincioase, neprimitoare, şi martoră la cea mai mare nedreptate săvârşită pe acest pământ. Dacă cetatea ar fi gândit la cuvintele proorocului Zaharia: „nu te teme fiica Sionului, iată Împăratul tău vine la tine blând şezând pe asină” (Zaharia 9, 9), s-ar fi putut ca desfăşurarea cursului ei istoric să fi avut altă semnificaţie. Dar apostazia în masă a lui Israel, care-L respingea, va frânge inima Lui de durere. El întrevedea destinul acestui popor, care-I dăruise o mamă, o patrie, şi un curs istoric, al propriei vieţi pământeşti, care acum Îl primea entuziast, dar Se tulbura adânc la gândul încercărilor ce aşteptau cetatea.

Cu toate că misiunea Sa trebuia să fie încununată cu drumul crucii, nu era necesar ca aceasta să fie însoţită de apostazia colectivă: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 11). La începutul misiunii Sale, Iisus Mântuitorul urma să trezească poporul din starea de întuneric şi amorţire sufletească (Matei 4, 16), în care acesta se afla. Acum, pentru ultima dată, Se manifestă ca Stăpân şi Mântuitor, încercând să-i sensibilizeze asupra apropiatei Împărăţii a cerurilor, de la care vor fi excluşi cei care nu cred, care rămân la starea lor de indiferenţă şi îndărătnicie.

Tristeţea îi stăpânea fiinţa şi inima Lui, plină de compasiune, pentru că această mulţime, plină de entuziasm, urma, doar peste câteva zile, să devină setoasă de sânge nevinovat, pe care îl vor cere de la El. Cuvintele adresate, altă dată, apostolilor Săi: „feriţi-vă de oameni” erau mai actuale şi mai reale decât oricând. Triumful ultimei intrări a Lui în acest Ierusalim pământesc era amestecat cu părere de rău, cu durerea puternică, care-L făcea să gândească la acea lume coruptă de păcat, instabilă şi profitoare, cu gânduri ascunse şi laşitate, mereu prezentă în viaţa lor. „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, aşa precum pasărea adună puii ei sub aripi, dar nu aţi voit, iată casa voastră se va pustii” (Matei 23, 37).

Oare, privind fiecare dintre noi acest triumf de moment, al recunoaşterii, în Iisus, pe Dumnezeul Cel veşnic, cum am reacţiona la aceste cuvinte ale Lui? O mică parte din Ierusalim se află în inimile şi sufletele noastre. Ce ar zice Domnul atunci când, privindu-ne, ar constata că nu suntem diferiţi prea mult de cei ce atunci strigau triumfător, iar, doar peste câteva zile, strigătele lor biruiau intervenţia procuratorului, asumându-şi sângele Lui, nevinovat: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27, 25)? Din mulţimea mare de creştini, câţi vin cu inima deschisă pentru a intra alături, împreună cu Iisus, în Ierusalimul cel ceresc, unde, cu dor, să mănânce Paştele, să primească hrana nemuririi, ca apoi să vestească cât de mult bine le-a făcut Domnul, lor?

Drept judecând, credinţa, fără roade, a multora dintre noi este, adesea, asemeni smochinului cu frunze, dar fără nicio roadă. Altfel, cu Intrarea Domnului în Ierusalim, am intra şi noi, odată cu El, şi am părăsi gloata ce trăieşte doar biologic, în lumea beţiei şi nepăsării, ne-am asuma crucea şi bucuria ei, fiindcă, fără această Cale, nu există viaţa cea veşnică, nici bucurie şi nici binecuvântarea cerului.

Un alt episod, legat de ultima Intrare a Domnului în Ierusalim, este acela al dorinţei unor elini (greci), care se adresează Apostolului Filip, originar din cetatea Betsaida, cu dorinţa de „a-L vedea pe Iisus“ (Ioan 12, 21). Filip este astfel mijlocitorul acestei naţiuni cu rădăcini puternic înfipte în gândirea filosofică, a dorinţei cunoaşterii, a toleranţei şi tendinţei „de a asculta ceva nou“ (Faptele Apostolilor 17, 21); Filip, împreună cu Andrei, ambii concetăţeni, vin către Iisus şi-I înfăţişează această rugăminte. Ca şi în alte situaţii, Domnul răspunde tainic, vorbind despre preamărirea Sa: „Acum a sosit ceasul ca Fiul Omului să fie preamărit. Dacă bobul de grâu, căzând în pământ, nu moare, nu aduce roadă” (Ioan 12, 23).

Dorinţei grecilor răspunde Iisus tot tainic, îndreptându-Se spre moarte, pe care o consideră aducătoare de viaţă şi rod, aşa precum bobul de grâu. Prin moartea Lui va avea loc o altă întâlnire cu elinii, prin Crucea şi Învierea Lui, vor cunoaşte elinii pe adevăratul Dumnezeu, pe care-L căutau în mitologia şi filosofia lor. În El vor găsi ajutorul şi Calea, ce-i va conduce spre cunoaşterea luminii şi a vieţii, prin glasul macedoneanului, din viziunea Sfântului Apostol Pavel, vor mărturisi aceasta: „Vino în Macedonia şi ne ajută”(Faptele Apostolilor 16, 9).

Întâlnirea cu aceşti elini a fost încă un prilej prin care Dumnezeul Cel veşnic, nevăzut, vorbeşte direct, pentru a treia oară, în Sfintele Evanghelii, confirmând dumnezeirea lui Iisus: „Părinte, preamăreşte-Ţi numele! Atunci a venit glas din cer: Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi” (Ioan 12, 28). Deci, pentru cei de atunci, pentru noi cei de astăzi, Cel veşnic Se adresează în grai omenesc, mărturisind deofiinţimea şi veşnicia Lui cu Fiul, Iisus Domnul, Cel întrupat, Care acum vine spre moarte, pentru a ridica lumea din tirania suferinţei şi morţii.

Contraste evidente, surprinzătoare, tulburătoare, greu de înţeles, vor străbate, începând din acest moment, toată săptămâna sfântă, cea mare, a patimilor, a durerilor, trădării, părăsirii, lacrimilor, sângelui, crucii, întunericului, cutremurului şi a morţii ce a cuprins această cetate. „Poporul Meu, ce ţi-am făcut Eu ţie? Dacă poporul ar fi ascultat, l-aş fi făcut stâncă de granit în faţa duşmanilor lui. Dar poporul Meu nu vrea să Mă asculte“.

În săptămâna sângelui suntem chemaţi să fim creştini, doritori a vedea pe Iisus, cum însetează pentru mântuirea noastră, să-L întâmpinăm cu nădejdea învierii şi a vieţii, în pace, iertare şi curăţire, prin taina pocăinţei şi a sfintei însoţiri cu Trupul şi Sângele Lui.„Încă puţină vreme Lumina este cu voi. Umblaţi cât aveţi Lumină, ca să nu vă cuprindă întunericul; cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fiii Luminii!” (Ioan 12, 35-36).

Să începem să parcurgem sfânta săptămână cu dorința de curățire, înnoire, deșteptare a sufletului, căci El, Mântuitorul, stă la ușa inimilor și sufletelor noastre, așteptând răspunsul nostru!

 

Din aceași categorie:


Comentariile sunt dezactivate pentru acest articol.