versiunea moldoveneasca русская версия


Mănăstirea „Sf.M.Mc.Dimitrie” a găzduit racla cu moaște ale sfinților Pantelimon, Luca și Matrona

Mănăstirea „Sf.M.Mc.Dimitrie” a găzduit racla cu moaște ale sfinților Pantelimon, Luca și Matrona

23 июня 2017

Cu binecuvântarea Preasfințitului Marchel, mănăstirea „Sf.M.Mc.Dimitrie”, de lângă satul Izvoare , raionul Fălești, a fost gazda pentru o zi a mai multor sfințenii alese: icoana Sf.M.Mc.Pantelimon, racla cu un fragment din moaștele Sf.Ier.Luca din Crimeia și racla cu un fragment din moaștele Sf.Fer.Matrona de la Moscova. Cu acest prilej arhimandritul Zosima Aftene împreună cu obștea monahală a făcut priveghere de noapte și sfânta Liturghie la miezul nopții, considerând că gândurile și grijile lumești domină mai puțin pacea sufletului și liniștea rugăciunii.  

În viaţă nimic nu este întâmplător

În viaţă nimic nu este întâmplător

17 июня 2017

Toate greutăţile şi bolile vin asupra noastră pentru că nu vrem să-L primim pe Dumnezeu şi tot stăruim într-ale noastre. Iar Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi înşine, pentru că noi nu înţelegem nimic din cele duhovniceşti şi purtăm grijă numai de trup. Iar trupul suferă şi boleşte pentru că sufletul este plin de lepră.  

Păcatul nerespectării zilelor de post

Păcatul nerespectării zilelor de post

16 июня 2017

Postul are un caracter de jertfă pe care noi oamenii o aducem lui Dumnezeu. Adică în momentul în care ne înfrânăm depunem un efort conştient prin care noi oferim lui Dumnezeu, ființa noastră întreagă, trupul şi sufletul. Când nu ne înfrânăm şi nu păstrăm aceste reguli minime, cădem în stadiul animalităţii iraţionale. Oamenii care nu postesc nici măcar puțin, niciodată nu pot simţi prezenţa lui Dumnezeu, nu pot să aibă bucurii duhovniceşti în viaţă,  

Rugăciunea care a unit satul Clococenii Vechi

Rugăciunea care a unit satul Clococenii Vechi

8 июня 2017

„Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt.18,20). Marți, 6 iunie 2017, locuitorii satului Clococenii Vechi, raionul Glodeni, au avut parte de o adevărată sărbătoare cu ocazia slujirii unui sobor de preoți, avându-l ca protos pe protoiereul Victor Guleac, blagocinul raionului Glodeni. Prilejul rugăciunii l-a constituit poposirea în localitate a unor sfințenii mari:  

Hramul catedralei „Sf.Împ.Constantin și Elena”

Hramul catedralei „Sf.Împ.Constantin și Elena”

6 июня 2017

Sâmbătă, 3 iunie 2017, în ziua hramului catedralei „Sf.Împ.Constatin și Elena” din Bălți, Preasfințitul Marchel a oficiat dumnezeiasca Liturghie în mijlocul comunității enoriașilor, care fregventează catedrala episcopală. Sărbătorea a fost înfrumusețată de prezența în jurul Arhipăstorului a multor creștini, de soborul de preoți și în special de interpretarea liturgică a corului arhieresc, condus de protoiereul Alexandru Paiul.  

Hramul mănăstiri „Sfînta Treime” din satul Glinjeni

Hramul mănăstiri „Sfînta Treime” din satul Glinjeni

6 июня 2017

Mănăstirea „Sfânta Treime” din satul Glinjeni,raionul Fălești, s-a îmbrăcat cu veșminte de sărbătoare pentru prăznuirea hramului. Curtea mănăsirii este aranjată cu mulțimea de flori mirositoare, credincioșii pășesc cu bucurie în suflet pragul bisericii pentru ascultarea sfintei Liturghii. Au avut ca oaspeți la acest eveniment luminat pe protoiereul mitrofor Petru Ciunciuc, secretarul eparhial, protoiereul Valentin Pînzaru și protodiacon Ștefan Rotari. Corul condus de maica Agnesia, s-a evedințiat cu cîntările armonioase,  

Slujbă arhierească în parohia „Sf.Irh.Nicolae” din satul Cotiujeni Mici

Slujbă arhierească în parohia „Sf.Irh.Nicolae” din satul Cotiujeni Mici

5 июня 2017

Luni, 5 iunie 2017, de sărbătoarea Sfîntului Duh, Prea Sfințitul Marchel, Episcop de Bălți și Fălești, înconjurat de un sobor de preoți a săvărșit sfînta Liturghie în biserica „Sf. Irh. Nicolae” din satul Cotiujeni Mici, raionul Sîngerei. În ograda bisericii Arhiereul a fost întîmpinat de protoiereul Gheorghe Turculeț, parohul sfîntului locaș  

Film documentar pro viață

Film documentar pro viață

26 мая 2017

 

Înălțarea Domnului sărbătorită la catedrala episcopală

Înălțarea Domnului sărbătorită la catedrala episcopală

25 мая 2017

Joi, 25 mai 2017, de sărbătoarea Înălțarea Domnului, Preasfințitul Marchel a oficiat sfânta Liturghie în catedrala „Sf.Împ.Constantin și Elena” din municipiul Bălți. Alături de arhipăstor s-au rugat soborul de clerici ai catedralei, dar și mulți creștini, enoriași fideli ai bisericii. După citirea pericopei evanghelice, Episcopul Marchel a explicat credincioșilor de ce Iisus Hristos s-a înălțat la ceruri, dar și semnificația practică a sărbătorii.  

11:30

11:30

24 мая 2017

 

Duminica înaintea Înălțării sfintei Cruci

Motto: „Caci Dumnezeu asa a iubit lumea incat pe Fiul Sau Cel Unul nascut L-a dat ca orice crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan III, 16). Frati crestini, sfanta Evanghelie de astazi, ne descopere iubirea cea mare a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. Bunul Dumnezeu de la inceput a iubit pe om, caci a pus in el suflet nemuritor si l-a asezat in fericirea raiului ca sa mosteneasca toate bunatatile si frumusetile vesnice. Fiind zidirea cea mai aleasa din toate cate a facut, numai in om a pus o scanteie din El, scanteia dumnezeiasca, care este sufletul omului.

Dar omul profitand de marea libertate pe care i-a dat-o Dumnezeu si invins de invidia diavolului, s-a lasat inselat si calcand porunca Dumnezeiasca si a fost scos afara si aruncat in robia demonilor si a patimilor. Din caza pacatului neascultarii, a mandriei precum si a invidiei diavolului, de atunci inainte tot neamul omenesc trebuia sa mearga in suferintele iadului.
Vrajmasul — diavol — care tot din mandrie si neascultare cazuse mai inainte si din inger luminat deveni diavol intunecat, incepu sa ispiteasca pe oameni cu toate rautatile lui. Pana la venirea Domnului Hristos a facut mare prapad in lume, caci a coborat mai prejos decat dobitoacele. O facuse sclava patimilor si tuturor pacatelor, incat ajunsese biata lume sa nu se mai inchine lui Dumnezeu ci isi faurise fiecare semintie idolii ei pe care ii cinstea.
Vazand Dumnezeu lumea de atunci razvratita, nemultumita si nerecunoscatoare, a zis in mania Sa:» Imi pare rau ca am facut pe om, dar am sa-L pierd.» A inecat astfel cu apa toata suflarea omeneasca, scapand numai Noe si familia sa in corabia pe care o facuse dupa planul lui Dumnezeu. Vazandu-se salvati, acestia au adus jertfa de multumire Celui Atotputernic.
Dar oamenii n-au stat alaturi de Dumnezeu mult timp dupa ce pamantul fusese spalat cu apa si insusi Noe facu primul pacat atunci cand se imbata. El, omul cel neprihanit scapat de potop, iata ca acum se ineca in paharul cu vin si asa intra raul si blestemul in lume, caci tot el a blestemat pe fiul sau Ham care a ras de el cand l-a vazut beat. Inmultindu-se neamul omenesc s-au inmultit si betivii, apoi de la betie s-au inmultit celelalte pacate: desfranarile, crimele, si o multime de faradelegi care au intrat in casele multor alesi ai lui Dumnezeu. Atat de mult au indobitocit aceste patimi neamul omenesc, ca zacea biata lume ca un bolnav si chinuit de talhari.
Omenirea era distrusa, nu avea nici un chip de salvare si nimeni n-o putea ridica. Toti erau neputinciosi, chiar proorocii Vechiului Testament, cu toate sperantele lor, datorita blestemului ajungeau tot in temnitele iadului. Cine ar putea sa spuna prin cuvinte ce stare nenorocita avea lumea pana la Domnul Hristos?! Betivii si desfranatii, idolatrii si criminalii faceau sa curga multe lacrimi amare si intunecau vazduhul cu rautatea si pacatele lor.
Nimeni de pe pamant nu putea sa izbaveasca lumea, fiindca toti erau lipiti de patimi si pacate. Pacatul era pricina a toata rautatea si veninul sarpelui lasat in om de diavol. Dumnezeu, ingrijorat de starea aceasta nenorocita in care zacea lumea, din iubirea Sa cea mare a voit sa-l ridice pe om din caderea aceasta jalnica si s-a adresat tuturor fiintelor ceresti: ingerilor, heruvimilor, serafimilor, arhanghelilor, intrebandu-i, care isi ia asupra sa misiunea aceasta grea de a-l salva si a-l mantui pe om. Cerul insa a ramas mut. Nimeni nu s-a gandit sa coboare la noi ca sa ne salveze.
Atunci, Fiul lui Dumnezeu fiind legat in aceeasi iubire cu Tatal si cu Duhul Sfant, a voit sa vina la noi. El a primit pentru mantuirea noastra, sa ia aceasta misiune minunata. El n-a venit sa viziteze Ierusalimul, Bethleemul sau Nazarethul, n-a venit sa viziteze tarile si orasele de pe pamant. El a stiut ca vine intr-o misiune foarte grea si desi venea printre ai sai, acestia nu L-au cunoscut si nu L-au primit. El a venit la paharul cel amar din Gradina Ghetsimani, a venit la coroana de spini, El, Imparatul Slavei, a venit sa fie batut scuipat si hulit, iar apoi rastignit pe Cruce; El a venit sa-si verse tot sangele pentru ca sa ne impace cu Tatal Sau.
Iata iubire dumnezeiasca, caci Tatal L-a trimis ca sa ne scape de toate blestematiile si sa ne impace cu El. De aceea zice Mantuitorul ca nimeni nu s-a suit in cer, fara numai Cel ce s-a coborat din cer, Fiul Omului care este in cer. Prin aceste cuvinte Iisus a aratat ca este Dumnezeu si om. Puterea de a se sui in cer si de a se cobori, numai Dumnezeu o are.
El se numeste si Fiul Omului, caci ne-a aratat ca atunci cand s-a coborat din cer s-a facut om in pantecele Fecioarei Maria, iar dupa Invierea Sa s-a inaltat la cer si a sezut la dreapta Tatalui.
Scopul venirii Fiului lui Dumnezeu pe pamant a fost ca sa izbaveasca lumea de pacate si de muncile iadului, dar aceasta izbavire cerea o jertfa foarte mare, cerea viata Fiului Omului. De aceea zice Mantuitorul in Evanghelia de astazi: » Dupa cum Moise a inaltat sarpele in pustie, asa trebuie sa se inalte Fiul Omului, pentru ca oricine crede intr-Insul sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. »
Icoana aceasta a rastignirii Mantuitorului a fost inchipuita in Vechiul Testament de Proorocul Moise. Iata cum s-au petrecut lucrurile: cand Moise conducea poporul prin pustie, evreii acestia au inceput sa carteasca impotriva lui si i-au zis: » La ce ne-ai scos din pamantul Egiptului, ca sa ne omori in pustie? Caci aici nu este nici paine, nici apa si sufletul nostru s-a scarbit de aceasta hrana saracacioasa. »
Vazand Dumnezeu aceasta cartire, s-a maniat pe ei si a trimis asupra lor multime de serpi veninosi si au murit multi din popor otraviti. Dandu-si seama de greseala, au venit la Moise si i-au cerut sa-L roage pe Dumnezeu ca sa-i izbaveasca. Dumnezeu a zis catre Moise: » Fa un sarpe de arama si-l pune pe un stalp si oricine va fi muscat si va privi la sarpele de arama nu va muri. » Moise a facut intocmai si sarpele de arama a izbavit pe evrei de otrava serpilor veninosi.
Aceasta icoana veche s-a repetat atunci cand a fost rastignit Domnul Hristos pe Cruce, caci sarpele de arama inchipuia pe Domnul Hristos, iar stalpul inchipuia Sf. Cruce. Iisus a fost rastignit pe inaltimea Muntelui Golgota si toti care privesc si cred in jertfa Lui sunt izbaviti de veninul pacatului. El a fost inaltat si rastignit pe Cruce ca sa-L poata vedea toate tarile, toate continentele si tot pamantul, sa-L vada toti evreii, grecii, arabii, romanii si paganii de pretutindeni si crezand in El sa se mantuiasca. De aceea L-a dat Tatal ceresc pe Fiul Sau ca jertfa, acolo pe aceasta inaltime a Golgotei.
Aceasta icoana a rastignirii Mantuitorului ar trebui sa nu lipseasca din casa nici unui crestin, ca sa priveasca cu atentie la ranile Lui, sa vada sangele varsat pentru mantuirea noastra. Iata deci ce greseala mare fac sectantii care s-au despartit de Biserica si nu vor sa vada ca sfintele icoane sunt semnele biblice ale lui Dumnezeu. Icoanele reprezinta lucrurile mantuitoare la care trebuie sa privim, sa meditam cu ochii trupului si ai sufletului ca sa ne putem mantui. Ei sarmanii insa ori ca nu inteleg, ori ca au cazut din har si nu pot pricepe duhul adevarat al intelesului Sf. Scripturi.
Asemenea inaltarii sarpelui in pustie, mai sunt o multime de inchipuiri din Vechiul Testament care intaresc zugravirea si inchipuirea icoanelor din Noul Testament. Mai departe in Evanghelia de astazi vedem ca Dumnezeu a iubit atat demult lumea incat a dat pe Fiul Sau cel Unul nascut pentru ca oricine crede intr-Insul sa nu piara ci sa aiba viata vesnica. Observam ca Sf. Evanghelie accentueaza si intareste aceste cuvinte: » Sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica». Aceasta este vointa lui Dumnezeu ca lumea sa se mantuiasca prin Fiul Sau, nu sa se osandeasca.
Dar pentru ca sa se mantuiasca lumea trebuie sa asculte si sa faca ce spune Dumnezeu si Fiul Sau, care a dat jertfa suprema pentru izbavirea neamului omenesc. Cine nu-si aminteste Evangheliile din Saptamana patimilor? Cate suferinte! Sangele curgea siroaie, trupul era sfasiat, apoi coroana de spini, piroanele, bataile in maini si picioare, amaraciunea fierii si otetului, injuraturile barbare, scuiparile si toate hulele, sulita care i-a strapuns coasta, pe toate le-a indurat Scumpul nostru Mantuitor; apoi Crucea cea grea pe care a dus-o pe Golgota, precum si lacrimile si jalea sfintei Sale Maici care ii sfasiau inima.
Iata cat de scump a trebuit sa plateasca Dumnezeu nebuniile noastre, pacatele si greselile noastre. Dumnezeu care este iubire desavarsita a putut sa faca aceasta mare jertfa. Pamantul tarii noastre este presarat pretutindeni cu sfinte cruci si troite pictate, care mai de care mai frumoase. Pe dealuri, pe campii si in cimitire, pe la raspantii de drumuri intalnim pe Iisus rastignit ca sa ne aducem aminte de jertfa Lui. Privindu-le parca-L auzim spunand: » Iata Eu ce am facut pentru voi, voi ce faceti pentru Mine? «.
Sa stam o clipa si sa cugetam asupra acestor cuvinte ale Domnului. Suntem noi gata sa raspundem cu aceeasi dragoste cu care ne-a iubit si sa ne dam viata pentru El, sau mai degraba sa ne lepadam la cea mai mica ispita? Am auzit cu totii ca a suferit din dragoste pentru noi, cum si-a pus sufletul pentru noi, El care este mangaierea intristarilor noastre, El care este odihna sufletului nostru, prietenul cel apropiat in necazuri si izvorul vietii noastre.
Sa venim la El caci este Lumina lumii, sa ne intoarcem la El, caci este Calea, Adevarul si Viata. Sa ne apropiem de El cu toata increderea, ca oricine a cerut de la El cu credinta nu a ramas nemangaiat. Iisus le-a iertat pacatele, caci pentru pacatosi a murit. El si astazi ne cheama pe toti zicandu-ne: » Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi» .
El ne cheama mereu si ne asteapta, dar sa stiti ca ne asteapta numai pana intr-o zi. Cand va veni clipa mortii s-a sfarsit asteptarea Lui si s-au sfarsit si chemarile Lui. Atunci urmeaza ziua rasplatirii, ziua cand cei care L-au iubit cu adevarat vor cunoaste darurile ceresti.
Cei care si-au astupat urechile la dragostea Lui si i-a apucat moartea fara sa raspunda la chemarile Lui, vor primi rasplata focul gheenei, impreuna cu toti pacatosii care au calcat in picioare sangele Lui cel scump, rabdarea si asteptarea Lui.
Inainte vreme multi crestini care erau mai instariti puteau rascumpara pe cei ce erau robiti si pe cei care erau condamnati chiar la pedepse cu moartea. Cei salvati ramaneau dupa aceea recunoscatori toata viata.
Asa s-a intamplat odata cu nepotul unui sfant parinte, care din obisnuinta rea se apucase de furat. Fiind prins a fost condamnat pe loc la spanzuratoare. Calaii care il duceau la moarte au cerut la toata lumea ca sa stranga o suma oarecare de bani pentru ca vroiau sa-l scape de la moarte. In cele din urma s-a gasit cineva care a platit drahmele necesare, iar cel condamnat a fost eliberat. Cine poate spune bucuria cea mare a acestui om scapat de la moarte? A fost si el recunoscator, caci a ramas ca sa slujeasca toata viata omului care a platit pentru el.
Cu cat suntem mai mult datori scumpului nostru Mantuitor care a platit cu viata Sa pentru salvarea noastra de la moarte? Nimeni nu s-a gasit pe fata pamantului care sa plateasca marea datorie pe care o aveam si de altfel nimeni nu putea aduce o astfel de jertfa. Acum ramane ca El �Mantuitorul nostru � sa vada pe fiecare dintre noi cum ii rasplatim si cum ne facem datoria fata de bunatatea Sa dumnezeiasca. Intelegem noi astazi macar cat a fost de mare dragostea Lui pentru noi?
Eu, din partea mea cred ca daca as avea zeci de mii de vieti pamantesti pe care sa le petrec in cea mai aspra pocainta si daca as face toate faptele bune posibile omului si tot n-as putea raspunde cat de putin dragostei Lui dumnezeiesti. Unii insa considera ca e suficient sa creada ca exista Dumnezeu, dar nu vor sa aiba de-a face cu El; nu le trebuie biserica Lui, nu le trebuie rugaciuni, iar pregatirea sufleteasca se grabesc s-o faca abia pe patul mortii.
Altuia i se pare c-a dat mult de pomana atunci cand intinde vreunui sarac doi-trei lei, sau niste vechituri de imbracaminte si ramasite de mancare. Altul se plange ca nu are timp de biserica si de rugaciune, dar in schimb nu-i ajunge timpul pe la filme, teatre, meciuri, stand ore intregi si privind la televizor, iar pentru suflet nu gaseste timp nici zece minute de rugaciune.
Uni vin la biserica de la mari distante, cu cheltuiala si cu dragoste, iar altii desi sunt aproape nu se pot apropia nicidecum de sfantul locas pentru a aduce slava lui Dumnezeu pentru darurile primite. Desi aud clopotele chemandu-i la casa lui Dumnezeu ei amana mereu, pana intr-o zi cand vor fi dusi de altii ca sa-si ia ramas bun de la bisericuta care toata viata i-a chemat, fara ca ei sa poata raspunde acestei chemari.
Altul vine la biserica din evlavie, vine de dimineata, sta atent la biserica doua-trei ore, se inchina si se roaga, in timp ce altii trec pe la biserica asa din obisnuinta, atunci cand merg la tutungerie sau la chioscul cu ziare. Unul vine la biserica din interes pamantesc, vine si cere ca Dumnezeu sa-i mai dea ceva si daca i-o da e bine, iar daca nu, nu mai vine la biserica si nici nu mai vrea sa creada ca mai exista Dumnezeu.
Multi ar dori ca Dumnezeu sa fie sluga lor si sa faca dupa poftele lor, ca si cum nu e destul cat a facut pentru noi si cat face. De la El primim caldura si lumina, de la El primim vinul, untdelemnul, painea fructele si toate bunatatile si in schimb nu are Dumnezeu nici o multumire din partea noastra si dimpotriva aude atatea insulte, hule si nemultumiri din gura spurcata a omului nelegiuit. Astfel traiesc o multime de oameni ce se numesc si crestini departe de adevarata credinta pe care ne-a spus-o Sf. Evanghelie de astazi.
Unii nu au credinta de loc in timp ce altii au credinta ce se aseamana cu a demonilor lipsita de fapte, caci credinta fara fapte este moarta asa cum ne spune Sf. Ap. Iacob. Nu trebuie inteles gresit ca sectantii, care spun ca te poti mantui numai prin credinta. Credinta a avut si Iuda, dar la un moment dat s-a lepadat si l-a vandut pe Domnul Hristos, asa cum fac si crestinii nostri.
Credinta, spun ca au si crestinii si curvarii precum si hotii si criminalii. Si ei spun ca au credinta in Dumnezeu, dar faptele lor sunt dracesti. Omul care are credinta in Dumnezeu, este acela care dovedeste acest lucru prin faptele bune pe care le face, nesuferind pacatul si se poarta cuviincios in tot locul, are o vorbire sanatoasa si folositoare, are dragoste si mila de aproapele, sare in ajutorul celui lipsit si necajit, merge la biserica in duminici si sarbatori, posteste si se roaga. Se roaga pentru vrajmasii lui si nu tine dusmanie pe nimeni, se lupta cu rabdare sa ajute pe cei ce nu cunosc credinta, aducandu-i la calea adevarului.
Asa trebuie sa faca cel care vrea sa fie placut lui Dumnezeu si sa nu piara ci sa aiba viata vesnica, caci numai acestia vor avea viata vesnica. Nu se poate deci fara fapte bune, dar nu se poate nici numai cu ele si fara credinta, pentru ca fapte bune fac si paganii si necredinciosii, dar fara credinta in Dumnezeu aceste fapte nu sunt primite. Pot sa faca cat mai multe fapte, daca nu le fac in numele Sf. Treimi si a credintei noastre ortodoxe, nu sunt primite.
Sa nu mai pierdem timpul frati crestini, ca poate putin ne-a mai ramas. Sa facem fapte bune si sa ne ferim de cele rele, urate si murdare. Sa ne apropiem cu credinta si sa aratam si noi dragostea noastra prin trairea noastra, prin faptele noastre, acum pana nu se inchid usile milei ceresti, pana nu vine noaptea cu intunericul ei cel groaznic si purtator de moarte, acum cat sufletul mai este In trup.
Astazi sa ascultam glasul dulce a lui Iisus sa nu ne impietrim inima, astazi sa ne hotaram si sa lasam toate pacatele, toate obiceiurile rele, injuraturile, dracuielile si blestemele. Sa facem numai bine acum pana nu e prea tarziu.
Cand Dumnezeu a vrut sa piarda cele doua cetati Sodoma si Gomora, a cautat atunci si nu a gasit in cele doua mari orase pline de pacate si urgii mari nici macar zece drepti pentru care sa le crute, decat Lot cu familia sa caruia i-a zis: » Mantuieste-ti sufletul si sa nu te uiti inapoi, nici sa te opresti in camp, ci fugi in munte ca sa nu piei cu ei».
Tot asa si noi sa cautam mantuirea sufletului, sa fugim in munte de Sodoma si Gomora lumii stricate a veacului acestuia. Sa iesim din focul patimilor, din cetatile daramate de ura si necredinta, unde fierbe pacatul desfranarilor, a vrajilor si a duhurilor necurate. Sa ne salvam sufletul de inselaciunile lumii, ca sa castigam vesnicia cu toate bucuriile ei. Sa fugim in munte si sa renuntam la toate ca si Lot, fara a ne uita inapoi ca femeia acestuia, careia i-a fost mila de neamuri cand le-a auzit tipand in flacari si uitandu-se inapoi s-a prefacut in stalp de sare.
Noi insa, urmandu-i lui Lot sa fugim la muntele Golgota, la Biserica lui Dumnezeu care este cel mai inalt munte duhovnicesc si singurul loc de scapare. Sa imbratisam Crucea lui Hristos si sa-i sarutam ranile care si astazi sangereaza pentru noi, sa alipim obrazul nostru de preacuratele Lui picioare si sa lasam ochii sa planga cu lacrimi amare care sa spele intinaciunile si nelegiuirile noastre. Sa invatam de la Iisus ce este iubirea, iertarea si jertfa. O dumnezeiasca si necuprinsa dragoste a lui Dumnezeu, o Parinte ceresc Cel ce esti bun si milostiv te-ai uitat spre noi din cer si ne-ai vazut cazuti in ghearele demonului, ai vazut cum suntem legati in lanturi de pacate, ai auzit plansul nostru si Te-ai miliostivit de lacrimile noastre. Te-ai indurat de sufletele noastre, Ti-ai adus aminte ca esti Tata si ai fii, ca esti Dumnezeu si ai pe pamant oameni rataciti, pentru care ai trimis pe singurul Tau Fiu ca sa-i salveze, sa-i rascumpere de pacat si sai intoarca la credinta.
N-a mai ramas nimic care sa nu fie facut din marea Ta iubire pentru noi. La toata dragostea aceasta mare pe care ne-ai arata-o am intes ca suntem indatorati pe vecii vecilor ca sa-Ti slujim si orice am face noi pe langa fapta Ta ar parea ca o tinichea ruginita in mijlocul celor mai scumpe bijuterii.
De aceea, gura mea nu mai poate vorbi si imi trebuie mai multe lacrimi decat vorbe, dar nadajduiesc in ajutorul Harului Tau, dimpreuna cu toti crestinii care s-au adunat aici. Nadajduim si noi sa ne mantuim si sa-Ti aducem laude, cinste si inchinaciune aici, in viata aceasta, cate zile mai avem si sus in ceruri, in vecii vecilor. Amin. (ierodicaon Visarion Iugulescu).

Din aceași categorie:


Comentariile sunt dezactivate pentru acest articol.