versiunea moldoveneasca русская версия


Mesajul Patriarhului Kirill adresat cu prilejul Zilei Tineretului Ortodox

Mesajul Patriarhului Kirill adresat cu prilejul Zilei Tineretului Ortodox

15 февраля 2017

Dragi fraţi şi surori! Săvârşind astăzi prăznuirea Întâmpinării Domnului, Biserica noastră în mod tradiţional se roagă pentru tânăra generaţie, nutrind speranţe pentru cei care urmează să păstreze şi să propovăduiască credinţa ortodoxă în următoarele decenii. Nu în zădar, adresându-Se ucenicilor Săi, iar prin ei şi nouă tuturor, Mântuitorul i-a numit „sarea pământului” şi „lumina lumii” (Matei 5, 13-14). Precum sarea îmbunătăţeşte considerabil gustul mâncării, prevenind alterarea ei, creştinii sunt chemaţi să schimbe lumea cu puterea mărturisirii... 

Semnificația psalmului 136

Semnificația psalmului 136

11 февраля 2017

La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre. Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: “Cântați-ne nouă din cântările Sionului!“ Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele.  

Preasfințitul Marchel a cununat pe tinerii Ioan și Liudmila

Preasfințitul Marchel a cununat pe tinerii Ioan și Liudmila

10 февраля 2017

Ziua de duminică, 5 februarie 2017, a fost cea mai fericită pentru tinerii Ioan și Liudmila, ginerele și fiica părintelui — blagocin Oleg Fistican, care și-au consfințit dragostea reciprocă prin Taina Cununiei. Slujba a fost oficiată de Preasfințitul Marchel în catedrala „Sf.Împ.Constantin și Elena” din Bălți, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi. La final, Episcopul a felicitat mirii Ioan și Liudmila cu primirea cununiei, dorindu-le căsnicie fericită, dragoste jertfelnică, ajutor și binecuvântare de la Dumnezeu în această etapă nouă a vieții lor.... 

Capul sfântului Ioan Gură de Aur

Capul sfântului Ioan Gură de Aur

9 февраля 2017

Printre odoarele cele mai de preţ din Grădina Maicii Domnului sunt moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur. La mănăstirea Vatoped se păstrează cu mare cinste capul Sfântului Ioan. Capul Sfântului Ioan Gură de Aur păstrat la mănăstirea Vatoped, Athos. Un lucru minunat şi vrednic de luat în seamă legat de capul sfântului Hrisostom, ce poate fi pipăit de oricine la modul personal, este nestricăciunea urechii drepte. Sfântul Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului, s-a născut în Antiohia. Fericitul şi dumnezeiescul Ioan Gură de Aur a fost patriarh al Constantinopolului... 

Rugăciunea domnească — partitură pentru parohie

Rugăciunea domnească — partitură pentru parohie

8 февраля 2017

Tatăl nostru, Carele ești în ceruri, sfințească-se Numele Tău. Vie împărăția Ta, facă-se voia Ta precum în cer (așa) și pe pământ. Pâinea noastră cea de-a pururea, dă-ne-o nouă astăzi. Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean. (Matei 6,9-13).  

În viaţa noastră suntem ispitiți să credem că trebuie să fim tot timpul ocupaţi

În viaţa noastră suntem ispitiți să credem că trebuie să fim tot timpul ocupaţi

7 февраля 2017

În viaţa noastră de toate zilele, suntem ispitiți să credem că trebuie să fim tot timpul ocupaţi, mereu avem ceva important de terminat şi ni se pare că timpul pe­trecut la rugăciune ne împiedică să terminăm lucrul respectiv. Însă experienţa dovedeşte că o jumătate de oră sau o oră „irosită” în rugăciune nu împiedică deloc, în mod catastro­fal, bunul mers al activităţilor noastre zilnice, aşa cum ne închipuim atunci când am vrea să ne rugăm. Dimpotrivă, obiceiul de a ne ruga ne învaţă să ne concentrăm rapid, înlătură orice neatenţie, disciplinează  

Viața sfintei Xenia (în imagini).

Viața sfintei Xenia (în imagini).

6 февраля 2017

Sfânta Xenia a trăit în secolul al XVIII-lea, dar este cunoscut relativ puţin despre ea sau familia sa. Şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii ei în Petersburg, în timpul domniei împărăteselor Elizabeta şi Ecaterina a II-a. Xenia Grigorievna Petrova a fost soţia unui ofiţer de armată, Andrei Fedeorovici Petrov. Ea a devenit văduvă la vârsta de 26 de ani când soţul său a murit brusc, la o petrecere. Ea a plâns moartea soţului ei, şi în special pentru că el a murit fără spovedanie şi împărtăşanie. Din acel moment, Xenia şi-a pierdut interesul pentru lucrurile... 

Pareneză la sfințirea unei case

Pareneză la sfințirea unei case

4 февраля 2017

Iubiții mei, am venit în casa voastră cu bucurie și cu nădejde. Pentru că sunt în casa unor proaspăt căsătoriți, a unor tineri entuziaști, care și-au început drumul lor împreună. Și am binecuvântat și sfințit această casă prin stropirea cu apă sfințită și prin ungerea ei cu ulei sfințit, rugându-mă lui Dumnezeu pentru ca El să vă binecuvinteze și să vă întărească și să vă apere întru toate. Căci de la Dumnezeu e toată binecuvântarea, pacea, bucuria și iubirea dintre oameni. De la El e ajutorul nostru și nădejdea noastră.  

Începe perioada Triodului: Ușile pocăinței deschide-mi, Dătătorule de viață!

Începe perioada Triodului: Ușile pocăinței deschide-mi, Dătătorule de viață!

3 февраля 2017

Începînd cu Duminica Vameşului şi a Fariseului pînă în Sîmbăta Mare, Biserica Ortodoxă parcurge o perioadă de 10 săptămîni, numită și Perioada Triodului. Primele 3 săptămîni sunt pregătitoare înainte de Postul Învierii Domnului şi 7 de post, nevoință și multă rugăciune. Sfînta Biserică a rînduit acest timp pentru călătoria către marea sărbătoare a Învierii Domnului, cu o pregătire specială care se desfășoară după anumite slujbe liturgice, un răstimp cu neîncetate strădanii duhovnicești-pocăință, rugăciune, și fapte bune, ca prin practicarea lor... 

Să nu fii ca fareseul comparându-te mereu cu alții

Să nu fii ca fareseul comparându-te mereu cu alții

2 февраля 2017

O cioara traia in padure si era absolut multumita de viata sa. Insa intr-o zi a vazut o lebada… “Aceasta lebada este atat de alba”, s-a gandit cioara. “Si eu sunt atat de neagra. Aceasta lebada trebuie sa fie cea mai fericita pasare din lume.” Cioara i-a comunicat lebedei ceea ce gandea. “De fapt”, i-a raspuns lebada. “Simteam ca sunt cea mai fericita pasare din imprejurimi pana cand am vazut un papagal care avea doua culori.  

Duminica înainte de Botezul Domnului

Motto: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit”! (Matei III, 17). Fraţi creştini, când s-a pogorât pe pământ Fiul lui Dumnezeu, întuneric mare acoperea lumea întreagă. Înjosirea morală a popoarelor întrecuse orice limite. Omenirea, rănită la culme în viaţa sufletească şi trupească era pe moarte. Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, când a venit, a găsit lumea aceasta oarbă, umblând în întuneric, cu ochii acoperiţi de o perdea a neştiinţei, de greşeli şi superstiţii. Nu vedea nici de unde vine, nici unde avea să ajungă şi nici calea pe care trebuia să meargă. Iisus a găsit lumea surdă, cu urechile astupate la poruncile lui Dumnezeu, căci nu era în stare să înţeleagă nici glasul conştiinţei. Fiul lui Dumnezeu a găsit lumea şchioapă, căci se poticnea la fiecare pas şi se târa în patimi şi în crime. Mieluşelul lui Dumnezeu a găsit lumea leproasă, acoperită cu răni de la cap până la picioare.
Păcate grozave de la cei din palate până la cei mai mici ce locuiau în bordeie. Deşi medicii lor nu lipseau, căci aveau o mulţime de preoţi, o mulţime de învăţaţi şi moralişti care dădeau rând pe rând reţetele şi leacurile lor, dar în zadar; preoţii aceştia erau mai mult împătimiţi decât poporul, fiindcă erau preoţii mincinoşilor zei. Iar învăţaţii erau stăpâniţi de cele mai scârboase păcate. Biata lume încercase toate leacurile, dar nu-şi găsise vindecare.
Cu toţii, de la mic la mare, se răsuceau în chinurile grele pe patul durerii în toate felurile; de ce oare? Pentru că nu aveau model de urmat, nu venise Fiul lui Dumnezeu în lume, Mieluşelul lui Dumnezeu, care trebuia să ridice păcatele lumii! De aceea lumea de atunci, fiind în această situaţie morală vrednică de plâns, striga: «Răsăritule, strălucirea luminii celei veşnice, soarele dreptăţii, vino şi luminează-ne, căci suntem în întuneric şi în umbra morţii. Împăratul neamurilor, doritul popoarelor, vino şi mântuieşte pe omul pe care l-ai făcut, Emanoil, Împăratul nostru, legiuitorul nostru, aşteptarea neamurilor şi Mântuitorul lor, vino, Doamne şi mântuieşte-ne, Dumnezeule!»
Acesta era strigătul din inimă al poporului celui ales, poporului evreu, şi cu el al tuturor popoarelor din lume. Şi strigătul acesta de jos s-a suit până la tronul lui Dumnezeu şi milostivul Creator a auzit strigarea. Atunci cel drept se pogoară ca o ploaie roditoare, pământul se deschide şi într-o tresărire de bucurie naşte pe Mântuitorul său. Cuvântul se face trup şi se arată în mijlocul oamenilor, plin de har şi de adevăr.
Înainte de a se arăta Fiul lui Dumnezeu în lume, a fost profeţit cu sute şi mii de ani înainte. Apoi propovăduit de Sfântul Ioan Botezătorul, la râul Iordan, pe care L-a şi arătat cu degetul popoarelor zicând: «Iată Mieluşelul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii!� Sfânta noastră Biserică ne cheamă astăzi ca să serbăm această mare taină a arătării Domnului la apele Iordanului când a binevoit să se boteze de la Ioan în râul Iordan.
Să ne deschidem dar şi noi inimile ca să putem primi Cuvântul dumnezeiesc şi binefăcătoarele sale învăţături pentru mântuirea noastră. Trecuseră treizeci de ani de când o stea frumoasă şi luminoasă strălucise pe cer, ca un semn de nădejde, de iertare şi mântuire a popoarelor. Treizeci de ani erau de când magii din părţile Răsăritului văzuseră această stea şi, privind acest semn cu multă credinţă şi cu dragoste, s-au dus la Bethleem să se închine Copilului de Împărat care se născuse.
Acest împărat care abia se născuse avea ca palat o peşteră, iar ca tron o iesle, avea slujitori nişte animale, ca mantie împărătească scutecele sărăciei şi ale umilinţei. Mare le-a fost mirarea magilor la naşterea acestui copil Împărat. Timpul trecuse şi nimeni nu-şi mai amintea de steaua minunată care se văzuse pe cer. Şi aşa trecură treizeci de ani de la naşterea lui Iisus şi optsprezece de la cea dintâi arătare a Lui în templul din Ierusalim.
În această vreme, starea Palestinei devenea din ce în ce mai tristă. Iudeea a fost alipită de împărăţia romană şi, de peste douăzeci de ani, prefecţii romani întrebuinţau abilitatea şi energia lor ca să apese acest popor care nu voia să primească jugul. Evreii nu mai aveau nici un rege şi libertatea dispăruse, iar patria lor se pierdea. Acest pământ pe care Dumnezeu îl dăduse cu preţul atâtor minuni lui Avraam, pe care-l primise ca făgăduinţă acest pământ sfânt unde Iosif îi mutase osemintele lui Iacov, tatăl său; acest pământ pe care David îl eliberase cu sabia sa şi-l cântase cu harfa lui; acest pământ unde Solomon ridicase adevăratului Dumnezeu singurul templu de pe pământ vrednic de numele Lui; acest pământ acum romanii îl luau în stăpânirea lor.
Idolii intrau în Ierusalim şi, sub procuratorul Ponţiu Pilat, stindardul legiunilor romane erau acoperite cu embleme idolatrice. Acestea au fost introduse noaptea în cetatea cea sfântă şi a doua zi, la răsăritul soarelui, poporul le văzu fâlfâind pe templu şi deasupra citadelei Antonina, care era plină de soldaţi. Evreii nu puteau suferi o astfel de privelişte, o astfel de batjocură pe fiecare zi erau răzvrătiri, se dădeau jos steagurile, sfărâmau imaginile puse pe pavezele romane, se refuza plata către Cezar, se declara ca nelegiuită şi nedreaptă orice stăpânire străină şi mulţi piereau ca martiri.
Tot poporul era încredinţat că venise vremea sosirii în lume a trimisului ceresc, a Mântuitorului. Toţi aşteptau arătarea Mesiei. În această situaţie de revoltă şi mişcare a poporului, apare deodată pe malul Iordanului un om cum nu mai văzuse poporul evreu. Acest om avea treizeci de ani şi şase luni şi era de neam preoţesc, fiul lui Zaharia arhiereul şi al Elisabetei. El crescuse în pustie în cea mai aspră înfrânare a pocăinţei. Avea o haină de păr de cămilă şi se încingea la mijloc cu o curea. Avea o barbă pe care niciodată nu o pieptănase, un trup slăbit de post şi înfrânare; el niciodată nu a gustat vinul şi nici o altă băutură îmbătătoare. Avea o înfăţişare plină de umilinţă, de blândeţe şi de putere sufletească. Vorbea cu o sfântă aprindere şi condamna păcatele lumii.
Astfel era noul profet, el se numea Ioan. Iar poporul i-a dat numele de Botezătorul, fiindcă chema pe oameni la pocăinţă şi-i boteza în râul Iordan afundându-i cu tot trupul în apă. El zicea poporului: «Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor!� Auziţi, împărăţia cerurilor, nu a pământului pe care o aştepta poporul evreu. El lasă să se înţeleagă că această împărăţie, atât de aşteptată de evrei, nu se cucereşte nici cu sabia, nici cu aurul, nici prin răscoale, că ea este de o altă ordine, o împărăţie cu totul duhovnicească, împărăţia sufletelor, unde se intră prin pocăinţă şi se trăieşte prin iubire şi milostenie.
Mulţimea venea şi se îngrămădea în jurul lui, ca să-l asculte, din toate părţile din Ierusalim, Pereea, Samaria, Galileea, veneau farisei, saduchei, cărturari, veneau preoţi, vameşi şi soldaţi; cei umiliţi şi săraci se plecară cei dintâi înaintea Botezătorului, plângând şi mărturisindu-şi păcatele lor.
Veni rândul saducheilor, al acelora care distrugeau toată religia şi toată morala, fiindcă ei nu credeau în învierea morţilor; veni rândul fariseilor care falsificau religia lor şi care nu vedeau în religie decât forma ei; aceştia îşi închipuiau că e de ajuns a fi fiii lui Avraam şi vor moşteni împărăţia cerurilor. Aşa cum mai zic şi unii creştini de-ai noştri astăzi; că e de-ajuns să se numească creştini ortodocşi şi se mântuiesc fără a face ceva.
Când i-a văzut Sfântul Ioan pe aceşti făţarnici şi mari ticăloşi ai lumii de atunci, a fost cuprins de o mare indignare, s-a aprins la faţă şi cu o sfântă râvnă a strigat către ei: «Pui de viperă, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?� Niciodată aceşti mai-mari ai iudeilor nu auziseră un limbaj atât de aspru. Ei erau deprinşi ca să vadă pe toţi plecându-şi frunţile înaintea lor prin pieţele Ierusalimului şi peste tot. Tot Ierusalimul să-i salute ca pe dascălii lui. Însă Sfântul Ioan i-a dat de gol şi i-a arătat lumii ca pe cei dintâi păcătoşi ai poporului de atunci. De aceea le zicea: «faceţi roade vrednice de pocăinţă şi nu ziceţi, în voi înşivă: părinte avem pe Avraam, căci zic vouă că Dumnezeu poate să ridice din pietrele acestea fiii lui Avraam!�
Cu alte cuvinte, fiii lui Avraam după trup nu pot fi, dacă nu sunt fiii lui prin virtute şi credinţă.
Aşa vorbea Sfântul Ioan Botezătorul celor mai mari, celor corupţi şi foarte de multe ori corupători. Nu ştiu dacă astăzi, după aproape două mii de ani de la arătarea Mântuitorului şi a lui Ioan Botezătorul, nu ni s-ar cădea şi nouă aceleaşi mustrări, tot aşa de aspre, dacă nu şi mai grele, fiindcă aşa ne lăudăm şi noi că suntem creştini ortodocşi şi că avem cea mai dreaptă credinţă şi suntem botezaţi. Dar la cei mai mulţi s-a împuţit sufletul cu fel de fel de păcate mari şi nespovedite, neplânse şi fără pocăinţă sinceră.
Păcatele nedreptăţii, păcatele pârâciunilor, ale mândriei şi invidiei, păcatele desfrânărilor şi răutăţilor de tot felul, păcatele vrăjitoriei, ale nepăsării şi ale trădării, păcatele lepădării de credinţă, pentru toate acestea suntem vinovaţi. Iată cum au ajuns creştinii noştri nişte formalişti mândri şi îngâmfaţi ca şi acei evrei care se lăudau că au de tată pe Avraam, în schimb erau departe de faptele şi de trăirea lui Avraam. De aceea nouă ne trebuie biciul lui Dumnezeu, nu numai mustrare aspră, dar nu-i departe acest bici.
Mergătorul-Înainte şi Botezătorul Ioan, pentru poporul care venea umilit, nu avea decât cuvinte blânde şi mângâietoare. Când mulţimea îl întreba ce să facă, Ioan nu le cerea să-i imite viaţa lui aspră, ci se mulţumea a le predica milostenia şi iubirea frăţească zicându-le: «Cel ce are două haine să dea una celui ce nu are, cel ce are bucate să facă asemenea�. Aceasta era învăţătura Sfântului Ioan Botezătorul. În puţine cuvinte se înţelegea căinţa, umilinţa, înfrânarea, milostenia şi iubirea frăţească, adică dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Aşa pregătea el calea Domnului.
Anul în care a început Ioan să predice şi să gătească temeinic calea Domnului era un an sabatic, un an de jubileu, adică un timp de rugăciune şi de reînnoire religioasă la evrei. Îşi poate închipui oricine cât era de mare mişcarea poporului atunci. Şi nu departe de Ierusalim răsuna acest strigăt mereu: «Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu, iată, Mesia vine, iată făgăduinţa împlinită!� Mulţimea alerga pe malul Iordanului, se îngrămădea să primească botezul şi se mărturisea de păcatele ei. Văzând ei pe Ioan aşa de puternic în cuvânt, aşa de înfrânat, aşa de blând cu cei smeriţi şi aşa de aspru cu cei mândri, ziceau între ei: «Nu cumva este acesta Mesia, Hristos?��
Acest zgomot ajunse până la urechile lui Ioan şi acesta le răspunse: «Eu vă botez cu apă, dar vine Cel mai tare decât mine, căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei Lui. Acesta vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc!� Ioan era trimis ca să vestească pe un altul mai mare decât el. Botezul pe care-l propovăduia nu era decât un botez înainte-mergător, după botezul cu apă urma un botez mai înalt, botezul cu foc, cu Duh Sfânt. Mai întâi botezul pocăinţei şi apoi botezul iubirii; pentru aceasta trebuiau pregătite sufletele oamenilor.
Într-o zi, Ioan zări printre mulţimea care venea la el un tânăr la treizeci de ani pe care nu-l văzuse niciodată la vederea Acestuia cu numele Iisus, Ioan se trase înapoi cuprins de frică şi-I zise: «Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine?� Ioan cunoscu semnul curăţeniei cel mai presus de fire, pe care nu-l putea cunoaşte decât ochiul lui de sfânt prooroc de s-a înfricoşat, sau poate Iisus a aruncat o rază de lumină spre el, ca aceea care l-a făcut pe Ioan să se bucure şi să salte în pântecele maicii sale.
Văzând Iisus frica şi smerenia lui Ioan, îi zise: «Lasă acum, Ioane, că aşa se cade nouă să plinim toată dreptatea!� Atunci Sfântul Ioan nu s-a mai împotrivit şi fără să mai zică un cuvânt, cu multă smerenie, L-a botezat. Îndată, spune Sfânta Evanghelie, Iisus a ieşit din apă şi cerurile s-au deschis şi Duhul Sfânt pogorându-se sub forma unui porumbel a venit peste El şi un glas din cer s-a auzit zicând: «Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru carele am binevoit!� acest glas al lui Dumnezeu a fost auzit de toţi cei ce erau de faţă, dimpreună cu Sfântul Ioan Botezătorul, care a văzut şi porumbelul.
El a văzut lămurit dumnezeiasca taină pe care o serbăm astăzi, adică arătarea Fiului lui Dumnezeu de către Tatăl Ceresc la toată lumea. În amintirea botezului Domnului, în fiecare an preoţii intră în Iordan la locul unde s-a botezat Domnul Hristos şi prin rugăciuni sfinţesc apele. Tot în amintirea acestui mare eveniment, noi creştinii ortodocşi ne ducem la râu, la fântâni şi izvoare sau punem în vase mari apă ca să fie sfinţită, pentru folosul nostru sufletesc şi trupesc.
Dar pentru ca sfinţirea apelor să ne fie de folos pentru mântuirea sufletelor şi pentru intrarea în împărăţia lui Dumnezeu, ni se cere şi nouă o pregătire, aşa cum spune Sfânta Evanghelie că pregătea Ioan poporul care venea la dânsul.
Ni se cere să ne curăţim păcatele prin pocăinţă, prin post şi rugăciuni, prin fapte bune către săraci, prin cunoaşterea legii lui Dumnezeu, prin aplicarea în viaţa noastră a poruncilor dumnezeieşti şi prin jertfa laudelor noastre pe care să le înălţăm bunătăţii dumnezeieşti. Căci astăzi prin El cerul şi pământul, care fuseseră despărţite prin păcat, s-au întâmpinat şi s-au îmbrăţişat, dreptatea şi pacea s-au sărutat, astăzi adevărul din pământ a răsărit şi dreptatea din cer a privit.
Atâta timp cât poporul creştin a înţeles credinţa şi s-a depărtat de păcate, oamenii au avut frică de Dumnezeu şi Harul ceresc s-a sălăşluit printre ei şi au simţit din plin bunătatea şi mila dumnezeiască. Dar din ce în ce slăbind credinţa, a pierit şi frica de Dumnezeu. Lumea creştină s-a cufundat iarăşi în păcate din ce în ce mai grele şi astfel s-a deschis din nou prăpastia despărţirii de Dumnezeu.
Încet, încet oamenii au uitat din nou drumul mântuirii, au uitat pe Tatăl cel ceresc, au uitat pe Mântuitorul care s-a jertfit pe cruce, au uitat pe Duhul Sfânt care i-a sfinţit, au uitat botezul şi l-au lepădat prin fel de fel de păcate mari. Şi pentru că i-a apucat moartea pe mulţi pe drumul pierzării, fără spovedanie, fără împărtăşanie, s-au dus mulţi în fundul iadului; astfel iadul este plin de creştini botezaţi în numele Sfintei Treimi, dar lepădaţi prin păcate mari, lepădaţi că şi astăzi trăiesc în desfrânare, în beţie, în avorturi şi înjurături, trăiesc departe de învăţătura creştinească.
Oamenilor nu le mai place să se roage, să cânte lui Dumnezeu, trăiesc necununaţi la biserică, cu ţigara în gură toată ziua, cu înjurătura şi cu diavolul pe limbă, zavistuiesc şi duşmănesc, fură, mint, înşeală şi fac o mulţime de păcate cu multă plăcere. Tocmai acum când suntem pe marginea prăpăstiei cu toţii, când venirea Domnului este aproape, când sfârşitul şi judecata sunt gata, acum suntem mai nepregătiţi ca oricând cu sufletele noastre. Aşa i-a apucat moartea pe mulţi fără credinţă şi chip de pocăinţă şi nu le-a folosit la nimic botezul, pentru că nu l-au păstrat, ducându-se în fundul iadului cu demonii care i-au înşelat. Şi ca să ştiţi că nu vă spun de la mine aceasta ca să vă înfricoşez, ci ne spun sfintele cărţi bisericeşti, vă voi spune o istorie adevărată la care vă rog să luaţi aminte şi s-o puneţi la inimă.
Sfântul Macarie cel Mare, care trăia în pustie, plimbându-se, a găsit o căpăţână uscată a unui popă idolesc; când a atins-o cu bastonul, a început să vorbească, spunându-i că atunci când Sfântul Macarie face rugăciuni pentru cei morţi, şi păgânii din iad primesc puţină uşurare. Şi a întrebat Sfântul Macarie pe căpăţână dacă dedesubtul păgânilor mai sunt şi alţi păcătoşi în chinuri. Şi i-a spus căpăţâna că dedesubtul lor, al păgânilor, în iad, se află creştini care au pierdut botezul cu fel de fel de păcate şi s-au lepădat de credinţă aceştia sunt la mai mari chinuri decât noi care nu am cunoscut dreapta credinţă.
Auziţi, fraţilor creştini, că în iad, dedesubtul păgânilor, idolatrilor şi al tuturor păcătoşilor dinaintea Domnului Hristos, se află creştinii care s-au lepădat de Dumnezeu şi nu s-au lepădat de satana şi de lucrurile satanei. Creştinii care au pierdut credinţa şi cunoştinţa despre marea taină a Sfântului Botez sunt foarte păgubiţi sufleteşte. Creştinii noştri de astăzi au ajuns să semene cu păgânii la obiceiuri, fac petreceri şi o mulţime de păcate. Naşii la botez fac legământ că se leapădă de satana şi de lucrurile lui, dar când ajung acasă cu pruncul care a primit Duhul Sfânt prin sfânta taină, în loc să dea slavă lui Dumnezeu şi să petreacă creştineşte, fac tot felul de chefuri, ajung de se îmbată, se înjură, insultă pe Dumnezeu prin glume şi cântece imorale, făcând astfel voia diavolului, nu a lui Dumnezeu.
Păgânii nu se puteau împăca cu învăţătura sfinţilor apostoli şi în special cu iubirea vrăjmaşilor şi îşi ziceau: să nu mai trăim noi ca strămoşii noştri, să nu mai purtăm noi armele noastre? Atunci în mintea lor naivă îşi făcură o judecată ciudată: când se hotărau să treacă la creştinism şi se botezau, îşi ţineau mâna dreaptă ridicată în sus, afară din apă. Ei îşi închipuia că numai apa face botezul şi de aceea îşi fereau mâna dreaptă, ca să poată purta arma, să omoare, să jefuiască, şi alte rele. Ce judecată ciudată! Poate zice cineva. Dar în această ciudată situaţie sunt şi creştinii noştri; astăzi ei îşi păstrează năravul de care spun că se pot dezbăra; unii au urechi nebotezate, adică acelea care nu pot suferi cuvântul lui Dumnezeu, cântecele Lui, alţii au mâini nebotezate, mâinile care fură, care omoară, care ţin ţigara în gură, care lovesc pe aproapele, alţii au gură nebotezată, care înjură şi dau diavolului, care clevetesc. Alţii au picioare nebotezate, cei care merg la cârciumă şi pe toate căile pierzării. Alţii au ochi nebotezaţi, acei care poftesc avutul altuia, care poftesc femeia altuia, ochii care privesc toate deşertăciunile lumii.
Sunt mulţi care s-ar întoarce la credinţă, dar să nu le vorbească nimeni că e păcat să fumeze, să se îmbete, să desfrâneze, să-şi lase soţia şi că trebuie să se lase de toate păcatele, ci să-i lase să-şi facă toate poftele vrăjmaşului diavol şi ale trupului lor. Aşa sunt cei mai mulţi oameni, ar vrea şi cu Dumnezeu, dar nici de diavolul nu vor să se despartă.
E greu de înţeles că Domnul Hristos nu are plăcere de asemenea suflete. Cine nu vrea să se despartă de rele, se lipseşte de mântuire; poţi să te fereşti de toate, dacă nu vrei să te desparţi de una din patimi, numai aceea singură îţi poate fura mântuirea. De aceea Sfânta Biserică ne cheamă astăzi ca să ne aducă aminte de această mare taină a Sfântului Botez şi să ne unească iarăşi cu Dumnezeu şi cu Fiul Său cel prea iubit; dacă voim să-L ascultăm.
Dacă vom asculta poruncile Lui, dacă vom pune în practică Sfânta Lui învăţătură, să ne lepădăm de satana şi de lucrurile lui, care sunt păcatele şi poftele cele deşarte, toate duşmăniile şi răutăţile, ne vom purta cuviincios, ne vom iubi unii pe alţii, aşa cum ne-a învăţat Sfântul Ioan Botezătorul � cel ce are două haine să dea celui ce nu are � şi celelalte, orice lucru folositor să-l facem aproapelui nostru în numele Domnului Hristos, Împăratul nostru cel ceresc, El ne va plăti când va veni ziua cea mare.
Să avem grijă şi să veghem neîncetat ca să nu ne mai murdărim iarăşi haina botezului, ca la venirea Domnului nostru Iisus Hristos să fim toţi curaţi, spălaţi şi luminaţi pentru întâmpinarea Lui pe norii cerului.

Rugăciune
Doamne, Iisuse Hristoase, Mieluşelul lui Dumnezeu, Cel ce ridici păcatele lumii, învredniceşte-ne pe toţi de Împărăţia Ta cerească, pentru ca şi noi, cu toţi aleşii Tăi, să Te slăvim în vecii vecilor. Amin. (ierodiacon Visarion Iugulescu)

Din aceași categorie:


Comentariile sunt dezactivate pentru acest articol.