versiunea moldoveneasca русская версия


Învățătură în duminica împăcării

Învățătură în duminica împăcării

17 февраля 2018

„Să nu întorci faţa ta de la sluga Ta; când mă necăjesc degrab mă auzi!” (PS.68,20) Cu aceste cuvinte pătrunse de durere filială, iubiţi părinţi, fraţi şi surori în Domnul, Sfânta Biserică, astăzi la dumnezeiasca slujbă de seară, se adresează către Dumnezeu. Şi fiecare dintre cei ce stau aici, fără îndoială, a simţit în inima sa aceste cuvinte ca pe o adresare personală a sa către Dumnezeu. Nu întoarce faţa Ta, milostive Doamne, de la noi! — cerem toţi. Dar această milă a lui Dumnezeu noi trebuie să o merităm.  

Mărturisirea preoților din raionul Fălești

Mărturisirea preoților din raionul Fălești

16 февраля 2018

Vineri, 17 februarie 2018, în ajunul Postului Mare, în biserica „Sf.M.Mc.Dimitrie” din orașul Fălești, sectorul Gara Feroviară, a avut loc adunarea clericilor din raionul Fălești. Întrunirea a debutat cu rugăciunile pentru mărturisirea slujitorilor altarului, săvârșită de duhovnicul circumscripției, protoiereul Vasile Rodnițchi. A fost anunțat locul desfășurării Cântului Pascal în satul Pînzăreni pentru blagocinia Fălești 1 și respectiv în satul Albineț pentru blagocinia Fălești 2. A urmat consfătuirea  

Cununie în biserica U.M. din Bălți (video).

Cununie în biserica U.M. din Bălți (video).

14 февраля 2018

Vineri, 9 februarie 2018, în biserica Unității Militare 1003 din Bălți a avut loc o adevărată sărbătoare, un eveniment deosebit, săvârșindu-se pentru prima dată o cununie în această biserică. Slujba divină a fost oficiată de protoiereul Pavel Petrov, care a spus că sfânta Liturghie a mai fost slujită, dar sfânta taină a Cununiei pentru prima dată.  

Liturghie funerară în satul Dumbrăvița

Liturghie funerară în satul Dumbrăvița

11 февраля 2018

Duminică, 11 februarie 2018, în biserica „Adormirea Maicii Domnului” din satul Dumbrăvița, raionul Sîngerei, Preasfințitul Marchel a oficiat sfânta Liturghie și prohodul pentru adormita roaba lui Dumnezeu, Efimia Porcescu. Ajunsă la venerabila vârstă de 75 de ani, vrednica creștină Efimia Porcescu a educat și a crescut cu multă dăruire și osteneală patru copii: doi băieți, ambii slujitori ai sfântului altar,  

Când va veni Fiul Omului întru slava Sa…

Când va veni Fiul Omului întru slava Sa…

10 февраля 2018

În pildele rostite mai înainte, atunci când Hristos vorbește despre două persoane, se referă la cele două părți ale omului, cea ascultătoare și cea neascultătoare, însă acum vorbește mai pe înțelesul tuturor și cu cuvinte mai înfricoșătoare. Nu mai spune că împărăția ce va să vină se asemănă cu aceasta sau cu cealaltă, cum o făcea înainte, ci acum vorbește deschis, arătându-se pe Sine ca Fiul Omului care va veni întru slava Sa. Dacă până acum s-a arătat cum este El necinstit și batjocorit, de-acum înainte situația se schimbă. mustră, judecă și stă... 

La râul Babilonului

La râul Babilonului

3 февраля 2018

La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre. Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: “Cântați-ne nouă din cântările Sionului!“ Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine,  

Pildă despre o cioară

Pildă despre o cioară

27 января 2018

O cioara traia in padure si era absolut multumita de viata sa. Insa intr-o zi a vazut o lebada… “Aceasta lebada este atat de alba”, s-a gandit cioara. “Si eu sunt atat de neagra. Aceasta lebada trebuie sa fie cea mai fericita pasare din lume.” Cioara i-a comunicat lebedei ceea ce gandea. “De fapt”, i-a raspuns lebada. “Simteam ca sunt cea mai fericita pasare din imprejurimi pana cand am vazut un papagal care avea doua culori.  

Parastas pentru protoiereul Valeriu și preoteasa Iraida

Parastas pentru protoiereul Valeriu și preoteasa Iraida

21 января 2018

În după-amiaza zilei de duminică, 21 ianauaie 2018, cu binecuvântarea Preasfințitului Marchel, în biserica „Sfânta Treime” din satul Copăceni, raionul Sângerei, a fost oficiat un parastas întru pomenirea protoiereului Valeriu Dubenco și preoteasa Iraida. Slujba a fost săvârșită de protoiereul Maxim Guzun, blagocinul raionului Sângerei, alături de un sobor de preoți, familia îndoliată și enoriașii bisericii. Chiar dacă au trecut 40 de zile, de când nu mai sunt printre cei vii, rudelor continuă să le fie transmise mesajele de condoleanțe.  

Mesajul de felicitare al ÎPS Vladimir adresat PS Marchel, cu prilejul prăznuirii Sfântului ocrotitor

Mesajul de felicitare al ÎPS Vladimir adresat PS Marchel, cu prilejul prăznuirii Sfântului ocrotitor

12 января 2018

Preasfinția Voastră, Vă aducem sincere felicitări și urări de bine cu ocazia prăznuirii Patronului ceresc al PS Voastre, Cuviosul Marchel, egumenul Mănăstirii Neadormiților. În zi de sărbătoare, ne îndreptăm către Dumneavoastră cu cele mai luminoase gânduri și cele mai sincere urări de bine şi ne rugăm lui Hristos-Domnul, Arhiereul bunătăților viitoare (Evrei 9, 11), să vă dăruiască mulți și binecuvântați ani de viață, pace și tărie duhovnicească în lucrarea Preasfinţiei Voastre, iar pe parcursul întregii vieți pământești să fiți însoțiți de  

Duminica 1-a după pogorârea Sfântului Duh

“Toate această perioadă de la Rusalii la Sfinţii Petru și Pavel e închinată, într-un fel, sfinţilor. Postul acesta e închinat sfinţilor. Aşa cum avem cele două posturi mari, ale Naşterii şi ale Paştilor, închinate Mântuitorului, Îl au în centru pe Mântuitorul – toate Îl au în centru pe Mântuitorul, toată credinţa ortodoxă este hristocentrică – dar în special cele două posturi din cele patru sunt închinate special Lui şi, cum avem postul Maicii Domnului închinat vieţii ei şi ostenelii ei şi dragostei ei pentru om, pentru noi și pentru Mântuitorul, aşa acest post al Sfinţilor Petru şi Pavel nu este închinat numai Sfinţilor Petru şi Pavel, ci este închinat tuturor sfinţilor, martirilor, mărturisitorilor, cuvioşilor, nebunilor pentru Hristos, pelerinilor care au umblat dintr-o parte în alta a lumii, propovăduind şi vorbind despre Dumnezeu, doctorilor fără de arginţi şi atâtor altora. Şi toate aceste săptămâni de după Rusalii vorbesc despre chipul sfinţilor. În ce sens? Dacă ar trebui să ne spună Biserica cum este chipul sfinţilor, ce trebuie să facem ca să urmăm chipului sfinţilor, să ştiţi că în aceste duminici de după Rusalii, fiecare Evanghelie, până la Sfinţii Petru şi Pavel, vorbeşte despre chipul sfinţilor şi cum ar trebui să fim şi noi.

Prima duminică este Duminica Tuturor Sfinţilor, în acea duminică a fost vorba despre mărturisirea lui Dumnezeu:

Cel ce se va ruşina de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi ruşina de el înaintea lui Dumnezeu şi cel ce nu se va ruşina de Mine, nici Eu nu Mă voi ruşina de el şi-l voi mărturisi înaintea lui Dumnezeu-tatăl. Cel ce se va lepăda şi va lăsa în lumea aceasta şi mamă, şi tată, şi casă, şi fraţi, şi surori pentru Mine, va primi în veacul acesta însutit, iar dincolo viaţa veşnică.

Aceasta a fost Evanghelia din Duminica Tuturor Sfinţilor. Deci cum trebuie să fie chipul sfinţilor? Să putem pentru Hristos să lepădăm, să lăsăm toate, dacă e nevoie. Astea sunt primele învăţături ale chipului sfinţilor pe care ni le arată Biserica. Să putem şi mai cu seamă să dăm mărturie despre Dumnezeu. Să nu ne fie ruşine să-L mărturisim pe Dumnezeu în faţa acestui neam păcătos şi desfrânat, cum zice Mântuitorul:

Cel ce se va ruşina de Mine în faţa acestui neam păcătos şi desfrânat…,

parcă punând degetul pe rană, adică aşa suntem, din oricare neam am fi. Dacă ar fi, în esenţă, să coborâm la cele mai adânci păcate în care trăim, suntem păcătoşi, suntem desfrânaţi. Şi ştim ce se întâmplă cu păcătoşii şi desfrânaţii, că nu vor moşteni Împărăţia Cerurilor şi nu vor avea parte de lumina veşniciei, şi dacă tu, în faţa acestor neamuri, a acestui neam omenesc din care facem şi noi parte, tu te ruşinezi…, neam care mâine-poimâine va pieri şi de faţa lui Dumnezeu Celui viu, care nu are moarte, tu te ruşinezi şi nu-L mărturiseşti, atunci nu-L vei moşteni pe Acesta. Deci, în primul rând, chipul sfinţilor de care ne vorbeşte Biserica este să dai mărturie despre Dumnezeu, să nu te ruşinezi.

chemarea primilor apostoliAl doilea este cel al lepădării, că atunci când este nevoie şi dacă te cheamă Dumnezeu şi ca să nu-L pierzi pe Dumnezeu, va fi nevoie să te lepezi de casă, de masă, de părinţi, de fraţi, trebuie sa te lepezi. Şi parcă vedem deja creionate chipurile sfinţilor. Dacă citiţi vieţile sfinţilor, nenumăraţi şi-au lăsat case şi masă şi fraţi şi surori. Ucenicii, în orice clipă au trebuit să-l mărturisească pe Hristos, şi-au lăsat toate şi au dat mărturie. N-au stat să zică: Au lăsat totul şi au plecat să-l mărturisească pe Dumnezeu. Şi aşa parcă le vedem chipurile.

Astăzi aţi auzit Evanghelia chemării la apostolie, că atunci când te cheamă Dumnezeu, și suntem chemaţi neîncetat, să nu stăm pe gânduri. Pe Hristos să-L urmăm acum, aici, şi să ştiţi că chemarea lui Dumnezeu este neîncetată, adică nu ne cheamă numai câteodată, aşa, şi nu ne mai cheamă după aceea. Dumnezeu cheamă:

Iată, eu stau la uşă şi bat.

Deci o a treia trăsătură a chipului sfinţilor este că aud neîncetat chemarea lui Dumnezeu şi-i răspund. Nu stau pe gânduri. Aţi văzut, Sfinţii Petru, Andrei, Ioan, Iacov, îndată lăsându-şi mrejele s-au dus după El. Nu zic: <Lasă-ne puţin să ne dregem mrejele…> sau<Lasă-ne puţin să îngropăm pe tatăl nostru…> sau <Lasă-ne puţin să vedem…>. Acum! Si nu este vorba că Dumnezeu ne cheamă să ieşim din pământul nostru şi din casa părinţilor noştri, cum l-a chemat pe Avraam. Nu trebuie să ieşim în pustie. Ci e vorba de ieşirea din legăturile acestea ale păcatelor noastre, ale obişnuinţelor noastre. Şi când Dumnezeu ne cheamă cu chemarea acesta sfântă, noi să putem ieşi atunci, cu grăbire, cu nevinovăţie. Atunci când Dumnezeu i-a chemat, atunci ei au mers după Hristos. Credinţa acestor apostoli era ca de copil, era curată, ca atunci când pe un copil îl chemi la joacă şi îşi lasă jucăriile acolo, în nisip, şi pleacă, nu stă să se gândească: <Şi jucăriile mele…?>. Poate îşi aduce aminte mai târziu, dar acea nevinovăţie, că le lasă atunci şi pleacă, fără să-i mai pese, cu multă încredere la cel chemat, aceasta cumva să ne fie şi nouă pildă neîncetat. De cele rele şi pătimaşe ale sufletelor noastre să ne desprindem, să-L putem urma pe Hristos, că El ne cheamă neîncetat.

În săptămânile care vin avem duminica vindecării demonizaţilor. E un alt chip al sfinţilor, că prin această lepădare, prin această strădanie, duhurile ni se pleacă, aşa cum li s-au plecat lui Hristos duhurile necurate. Despre această putere a sfinţilor ni se vorbeşte acolo, că li se pleacă duhurile necurate.

Avem săptămâna viitoare duminica minţilor curate și a lepădărilor de grijile lumii, aceea în care zice:

Dacă ochiul tău este necurat, tot trupul tău este necurat,

dacă mintea ta este întinată, toate ale minţii tale, tot ce lucrează ea este întinat. Aşa cum părintele Arsenie Boca spunea: „În mintea strâmbă tot lucrul drept se strâmbă.” Evanghelia ne spune, cu alte cuvinte, să avem mintea curată. E o altă trăsătură a sfinţilor, mintea curată, mintea neîntinată. Cum să fim şi noi asemenea sfinţilor? Iată câteva trăsături pe care Biserica ni le pune în vedere. Şi după ce ni se zice de mintea curată, ni se spune:

Nu vă îngrijiţi de ce veţi mânca, cu ce vă veţi îmbrăca, ce veţi bea, ce va fi mâine.

De ziua de mâine Se va îngriji Dumnezeu. Tu trăieşte în ziua de astăzi.

Ajunge zilei rautatea ei.

Şi asta nu înseamnă să avem o nepăsare prostească, care poate duce la îngreunarea […] altora, pentru că ţie nu ţi-a păsat, pentru că tu nu te-ai îngreunat, acum trebuie alţii să se ostenească pentru tine să-ţi plătească ţie creditele, să te îngrijească, să-ţi dea de mâncare, că tu nu te-ai îngrijit. Nu la nepăsare de felul ăsta se referă Dumnezeu, ci ne zice: Ceea ce ai de făcut, fă. Mâncare străină nu mânca, ca să poţi să te îngrijeşti ce să mănânci şi să poţi să te întreţii, îngrijeşte-te de ziua aceea în care eşti, lasă zilele de mâine și poimâine şi nu sta cu mintea neîncetat acolo şi stresându-te şi tulburându-te că oare ce va fi, cum va fi. Pe acestea lasă-le în seama lui Dumnezeu, cu credinţă că Dumnezeu, Care vede şi ştie cele ascunse ale omului şi ştie înainte de a şti tu ce ai nevoie, pe acelea lasă-le în seama lui Dumnezeu, că oricum n-ai tu în mână nimic. Tu fă ce ai de făcut azi și lasă grijile. Cu ce se leagă aceste griji de curăţia minţii? Toate aceste griji de ziua de mâine, care n-au niciun folos, că nu rezolvi nimic, îţi îngreunează mintea şi ţi-o umplu de necurăţie. De aceea auziţi la Heruvic:

Toată grija cea lumească să o lepădăm.

E vorba de îngrijorarea vizavi de cele ce vor urma şi de grija toată; când suntem în faţa lui Dumnezeu lăsăm toate, uităm că avem numai o haină, uităm că poate n-o să avem ce mânca la prânz. Atunci, pentru Dumnezeu, uiţi de tot. Ca şi cum ţi-ar zice Dumnezeu:

<Dacă tu, pentru Mine, uiţi tot, laşi tot, măcar în timpul Liturghiei, laşi totul, uiţi de toate şi-ţi aduci aminte de Mine, Eu Mă voi îngriji să ai.>

Asta ne zice de fapt, auziţi:

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu și dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga.

Dar acestea cumva sunt temeluite pe această neîngrijorare a noastră pentru ziua de mâine. De ziua de mâine se va îngriji Dumnezeu, lasă-L pe El, că e mai bun administrator ca tine. Eşti tu mai bun ca El? Poţi tu sa faci lucruri mai bune ca El? El, Care ţine în mână toate şi hrăneşte toate şi nu este nicio vrabie uitată de El şi nu este nicio pasăre oarecare, care n-are hambar şi nu-şi pune în cămară sau vreun crin care nu-și face haină de nuntă şi nu se împodobeşte ca omul și uite ce frumos îl îmbracă Dumnezeu. Dar de tine, care eşti om, zidirea Lui cea de preţ, la care Se uita cu atâta dragoste când el punea nume animalelor, cu mirare parcă Se uita Dumnezeu la om, aşteptându-l să pună nume animalelor, descoperindu-l ca atunci când omul se uită cu uimire la celălalt, chiar dacă spune lucruri banale, dacă-l iubeşte. Omul nu spunea lucruri noi pentru Dumnezeu, nu era nimic nou, dar în iubirea Sa pentru om, omul spunea parcă lucruri noi, pentru că-l iubea şi, dacă citim cu atenţie textul, atunci când Adam punea nume animalelor, vedem această minunare a lui Dumnezeu de Adam, Dumnezeu îl asculta şi stătea şi-l urmărea ce face el. Această atenţie a lui Dumnezeu faţă de el nu este o atenţie cum au oamenii de ştiinţă asupra cobailor, să vadă cum reacţionează. Nu, este o atenţie a celui care iubește asupra celui iubit, să vadă ce face, cum este, ce-i place. Aşa cum afli de cineva pe care-l iubeşti că-i place roşul şi gata, îţi place şi ţie, ţi-e drag şi ție, chiar dacă până atunci nu te interesa roşul, dar dacă îi place lui… Cu atâta dragoste Se uita Dumnezeu la om, zidirea Sa, chipul Său, oglindirea Sa, şi acest chip s-a înnegurat, s-a întunecat și Dumnezeu nu-l uită şi cu dragoste îl priveşte şi acum.

Iată, toate acestea sunt chipuri ale sfinţilor, trăsături ale chipului sfinților, lucrări ale Duhului Sfânt. La toate acestea ne cheamă Dumnezeu, pe toate acestea Duhul Sfânt, cu suspine negrăite, ar vrea să le rostească în noi. Și mai este o lucrare a Duhului Sfânt. Săptămâna ce urmează este a negrijilor vieţii, iar următoarea este a sutaşului celui credincios. Şi ne aducem aminte cât de mult S-a minunat Dumnezeu şi S-a bucurat de acest sutaş, care I-a spus:

Nu e nevoie să vii la mine, zi numai cu cuvântul!

Credinţa aceea de foc, credinţa că Dumnezeu poate face minuni mari, aceasta e iarăşi o trăsătură a chipului sfinţilor. Nu o credinţă oarecare, că şi noi zicem: „Cred în Dumnezeu…” „Crezi?” „Cred.” „Crezi aşa, că este Treime?” „Da, cred…” „Crezi în Maica Domnului?” „Cred și în Maica Domnului…” Dar una e să ai credinţă de 14 karate şi alta e să ai credinţă de 24 de karate. Credinţa aceasta a sutaşului era credinţă de 24 de karate, de care Dumnezeu S-a minunat şi a zis: Nici în Israel n-am văzut atâta credinţă! Credinţa aceea că Dumnezeu poate face minuni mari, numai cu cuvântul să zică, nici nu trebuie să Se atingă, nici nu trebuie să păşească peste pragul casei sale! Deşi se ştia păcătos, se ştia de alt neam, dar ştia că dragostea lui Dumnezeu este aşa de mare şi stă în spatele acestei nădejdi, acestei credinţe a sutaşului se ascundea. Credinţa era, de fapt, într-o dragoste mare a lui Dumnezeu, mai presus de orice cuvânt, dragoste care trece peste orice graniţă de neam, peste orice fel de oprelişte. El ştia că, chiar dacă eu sunt păgân, închinător la idoli, dar L-am descoperit pe Dumnezeul Cel adevărat și ştiu că El nu Se scârbeşte de mine, pentru că această slugă e în casa mea şi îmi slujeşte mie, El nu Se scârbeşte şi va veni să-l ajute, să-l tămăduiască. Era credinţa aceea pe care numai credinţa în dragostea nebună a lui Dumnezeu poate să ţi-o dea. Aceasta este credinţa sfinţilor.

Aceasta este credinţa Sfântului Martin de Tours, care atât de mult credea că Dumnezeu vrea să le arate chipul cel adevărat acelor oameni păgâni care se închinau la un copac la o margine de sat şi îi aduceau ofrande, iar acest copac era gata-gata să cadă, era imens şi vechi, de sute de ani, iar sub copacul acela aduceau ofrande, aduceau și jertfe, uneori chiar umane, încât acolo a venit Sfântul Martin şi le-a zis: „Voi credeţi în copacul acesta?” „Da, nimeni nu se poate atinge de el!” Şi, într-adevăr, puteri demonice nu permiteau să se taie măcar o ramură din el. Iar Sfântul a zis: „Iată, eu voi dovedi că dumnezeul acesta nu este cel adevărat, nu Dumnezeu este aici, sub copacul acesta. Uite, eu voi sta sub el și, dacă voi îl tăiaţi şi cade pe mine, este adevărat dumnezeul vostru, iar dacă nu cade peste mine, atunci e adevărat Dumnezeul meu.” Şi aşa s-a întâmplat, că ei au îndrăznit, ca să-şi dovedească credinţa desăvârşită, au tăiat copacul acela. Şi în loc să cadă pe Sfântul Martin, chiar dacă era aplecat până la pământ, copacul s-a întors pe partea cealaltă şi a căzut dincolo, peste idolatri. Aceasta dovedeşte credinţa desăvârşită a Sfântului că Dumnezeu vrea să descopere chipul Său acestor oameni păgâni, pe care puteai să-i dispreţuieşti, să crezi că nu sunt vrednici să-L cunoască pe Hristos, că nu merită. Uite că merită! Dumnezeu zice că merită. Dumnezeu socoteşte că aceia sunt chipul Său, nu-i disprețuiește.

Auzim, parcă, şi simţim mai viu cuvântul Sfântului Simeon Noul Teolog: „Dumnezeu n-a dispreţuit niciodată pe nimeni!” Era în credinţa acestor sfinţi clar cuvântul acesta, că Dumnezeu n-a dispreţuit vreodată pe cineva, că, dacă tu ai călcat toate poruncile, ai făcut toate păcatele, te-ai sălăşluit în deznădejde şi în răutate, te-ai învârtoşat faţă de Dumnezeu, L-ai izgonit, El nu te urăşte şi nu te dispreţuieşte. Si acolo, în mizeria şi în mocirla ta, şi acolo te aşteaptă Dumnezeu să te întorci, şi de acolo vrea Dumnezeu să te prindă de mână şi să te ridice. Nu-ţi va bate obrazul, nu-ţi va reproşa nimic dacă te vei întoarce. Exact ca tatăl fiului risipitor, care a venit în întâmpinarea lui şi l-a strâns în braţe, nu a zis: <Bine, bine, dar atunci cum de ai plecat aşa? Stai aici şi mai fă 1000 de metanii la curtea mea…> Niciodată nu i-a bătut obrazul! Sau să-l fi luat pe fratele venit de la ţarină şi să-i fi spus fiului întors: <Uite, frate-tu e cam supărat că ţi-ai pierdut averile cu desfrânatele și cu dezmăţaţii. Aşa e, hai recunoaşte aici, în faţa fratelui tău, ca să-l liniştim şi pe el…> Nimic din toate acestea! Şi pe fratele cumva îl mustra. Adică Dumnezeu nu bate obrazul omului care se întoarce, că Dumnezeu are atâta dragoste încât nu numai că Se bucură că ne întoarcem din păcate fără seamă, prin care tu crezi că l-ai oripilat pe Dumnezeu, l-ai jignit pe Dumnezeu, ci Dumnezeu nu numai că Se bucură, nu numai că te primeşte, ci Se bucură şi El şi cerurile toate pentru întoarcerea unui păcătos.

În chipul unui asemenea Dumnezeu zugrăvit în inimile sfinţilor, prin credinţa aceasta cum a fost a sutaşului, pe care ne-o descoperă Dumnezeu și Biserica prin pericopa evanghelică ce se va citi peste două săptămâni, prin toate aceste Evanghelii pe care le-am amintit, din aceste duminici, ni se descoperă chipurile sfinţilor, trăsăturile lor, trăsăturile adevărate ale chipului nostru. Aşa trebuie să fim noi! Dacă aţi avea un copil şi copilul acela ar fi aşa cum am început eu să vă spun, din prima: ascultător cum ni se spune în cuvântul Vino după Mine, ascultă întotdeauna fără să cârtească, lăsând cea mai frumoasă jucărie a lui, pe tatăl său, cum l-au lăsat Ioan şi Iacov, lăsând ceea ce este mai drag lui și el nici măcar cum cârteşte, oare nu l-aţi iubi? Şi toate celelalte! Sau dacă ar avea credinţa sutaşului, care crede orice-ar fi – că dacă aţi şti ce se auzea de Hristos, că ştiţi că de Mântuitorul se auzeau cele mai urâte bârfe, fariseii bârfeau că este un prooroc fals, un mincinos, că este samarinean, că este demonizat, lucruri din acestea, lucruri îngrozitoare… Să auzi toate acestea şi tu, ca roman, să fii mult mai îndreptăţit să crezi lucrurile acestea, ca îi vedeau pe evrei ca pe nişte vicleni, plini de toată urâciunea, cine ştie ce mai încearcă şi ăsta. Dar să nu auzi toate acestea şi să crezi desăvârşit în Acela, să mergi acolo, în faţa Lui şi să-I zici: Zi numai cu cuvântul! Să ai atâta încredere în Dumnezeu, să-I păstrezi atâta încredere, peste toate hulele şi vorbele de rău! Să ai un asemenea copil, să te bârfească toţi, de la un capăt la altul, vecinii şi rudele şi toţi și el să zică: <Nu, eu te cred pe tine, eu te ştiu pe tine!> Nu l-ai iubi? Nu simţiţi că toţi am vrea să fim aşa? Nu se aud hulele împotriva lui Dumnezeu de la un capăt la altul al lumii şi noi luăm seama la ele şi ne plecăm la el mai degrabă decât la credinţa vie în Dumnezeu, care ne mărturiseşte neîncetat şi ne şopteşte neîncetat în inimă? N-ar vrea Dumnezeu să aibă asemenea copii? Ar vrea!

Aceştia sunt sfinţii, exact aşa! Cine n-ar vrea să fie aşa? Cine sunt cei mai fericiţi? Aceştia sunt, cei care au încredere desăvârşită! Cine sunt cei mai dezbăraţi de grijile veacului acestuia? Sfinţii! Inima lor e prinsă de dragoste faţă de cei apropiaţi, de toţi cei care încă nu s-au întors, de toţi cei care nu vor să se întoarcă. Aşa cum cu Sfânta Eufimia, prăznuită pe 11 iulie, s-a întâlnit cineva după ce a murit, după mult timp, ea s-a arătat cuiva și a fost întrebată: „Acolo, în rai este vreun dor? Este vreo părere de rău?” Şi ea a zis: „Nu, doar una.” „Care?” „Eu am una: că nu m-am ostenit mai mult în Hristos.” Şi dacă i-aţi citi martiriul ei, ați zice că mai mult de atât nu se poate, că suferinţă mai mare nu se poate, nu se poate, i s-au tăiat mâinile și picioarele bucăţică cu bucăţică. Şi să suferi toate acestea, lucidă fiind, şi ea, totuşi, zice că nu s-a ostenit mai mult, pentru că ce i-a dat Dumnezeu e atât de mult încât Aceasta este, parcă, singura împovărare a sufletului lor. Nu sunt aceştia cei mai fericiți, care nu mai poartă povara veacurilor şi a zilelor, cum purtăm noi neîncetat stresul zilei de mâine, al săptămânii ce vine, al lunii, al anilor, a tot? Şi mai purtăm şi stresul pentru celălalt în ziua de mâine sau frica de celălalt. Și pe toate acestea le purtăm neîncetat în inima noastră. Nu sunt ei cei mai fericiţi? Cine n-ar vrea să fie aşa? <Aa, păi sfinţii sunt…> – nu-i adevărat! Toți suntem chemaţi la asta. Toţi! Dar nu vrea nimeni, ştiţi? Nu prea vrea nimeni. Ca pe Ioan, îl ascultau toţi, <Da, da, da…>, apoi îşi vedeau de treabă. Aşa si noi, ascultăm toate acestea, ştim că aşa trebuie să fim, dar când să le urmăm sau să facem, ni se pare, totuşi, prea mult, prea greu…

Deși nu este greu! Însutit mai greu, infinit mai greu este să faci rău, să stai neîncetat cu frică, să te sălăşluieşti în îngrijorare, să stai în temere şi în frică, să nu te încrezi în Dumnezeu, să te încrezi în puterile tale de nimic, de care şi tu râzi, de care te îndoieşti tu în primul rând, să stai în mândrie, de care şi tu ştii că sunt poveşti, că toate mândriile sunt ca floarea câmpului, care astăzi este şi mâine nu va mai fi. Care este calea cea buna? Care este odihna? Acolo este odihna. Aceşti sfinţi au găsit calea vieţii, uşa raiului, şi după ei trebuie să mergem și noi.
Dumnezeu să ne ajute şi să ne mântuiască”.
(preot Ciprian Negreanu)


Comentariile sunt dezactivate pentru acest articol.