versiunea moldoveneasca русская версия


Duminica învierii fiicei lui Iair.

Duminica învierii fiicei lui Iair.

18 ноября 2017

Evanghelia de astăzi ni-l prezintă pe Iair, conducătorul sinagogii din Capernaum, a cărui fiică, în vârstă de 12 ani, se îmbolnăvise. Încrezător în darul supranatural al lui Iisus din Nazaret, Îl roagă să-l ajute. Domnul, receptiv la durerea tatălui, intervine în grabă, redând viaţa fiicei sale, care între timp murise.De la căderea strămoşilor noştri în păcat „nimeni nu poate să scape de la moarte, nici să plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare” (Ps. 48, 7). De aceea, noi trebuie să fim totdeauna pregătiţi pentru ziua morţii noastre,  

Îngerul și ceapa

Îngerul și ceapa

10 ноября 2017

În Frații Karamazov este o istorioară populară despre o femeie în vârstă care nu trăia în chip plăcut lui Dumnezeu și de aceea după moarte a ajuns într-un lac de foc. Îngerul ei păzitor se străduia să facă tot ce putea ca să o ajute. Dar singura faptă bună pe care își amintea că o făcuse această femeie, era faptul că dăduse cândva o ceapă din grădină unei cerșetoare.  

Zi de hram în cinstea sfântului Dimitrie

Zi de hram în cinstea sfântului Dimitrie

9 ноября 2017

Miercuri, 8 noiembrie 2017 pomenirea sfântului mare mucenic Dimitrie a fost o sărbătoare deosebită pentru comunitățile care își serbează hramul. Cu această ocazie felicităm toți omagiaţii care poartă frumosul nume al sfântului Dimitrie, dar mai ales creştinii şi preoţii din eparhia noastră, care au ca hram  

Ce este iadul?

Ce este iadul?

4 ноября 2017

“…. ca să nu vină şi ei în acest loc de chin” (Luca 16,28). EXISTĂ O ALTĂ LUME? Iată, iubiţii mei, uriaşa întrebare pe care o pune astăzi Sfânta Evanghelie. M-am dus odată într-un sat şi acolo m-au întrebat: Cine a venit din lumea cealaltă? Oare a înviat cineva, ca să ne spună ce se întâmplă dincolo?… Dar ce credeţi, cei care cer să vadă un mort înviind, şi dacă acesta va învia, îl vor crede? Mă îndoiesc. Nu neg faptul că nu este o mică dovadă învierea unui mort. Dar există alta şi mai puternică. Şi mii de morţi să învieze din mormânt, nu... 

De ce botezăm pruncii?

De ce botezăm pruncii?

3 ноября 2017

Unii obiectează cu întrebarea “Cum poate un prunc sa creada si sa se boteze ?” Sigur ca la prima vedere, expresii ca “pocaieste-te si boteaza-te”, sau “crede si boteaza-te” pot da impresia ca numai adultii se pot boteza. Greseala acestui mod de a gandi nu consta în faptul ca un adult trebuie sa creada inainte de a se boteza, ci în aplicarea în cazul pruncilor unei porunci adresata adultilor. Biblia nu a fost scrisa pentru prunci, ei fiind în grija parintilor, care pot auzi, întelege si crede. În plus, mai trebuie facuta o distinctie importanta între botezul copilului si cel... 

Slujbă arhierească în satul Rădoaia, raionul Sîngerei

Slujbă arhierească în satul Rădoaia, raionul Sîngerei

31 октября 2017

Marți, 31 octombrie 2017, când facem pomenirea sfântului Apostol și Evanghelist Luca, Preasfințitul Marchel, Episcop de Bălți și Fălești, alături de un sobor impunător de preoți a liturghisit în biserica Înălțarea Domnului din satul Rădoaia, raionul Sîngerei. De la mic la mare s-au bucurat de sărbătoare, sfîntul locaș devenind neîncăpător. După sfânta Liturghie a urmat Te-deum de mulțumire, pentru binefacerile primite de la Dumnezeu. În semn de recunoștință din partea Chiriarhului  

Evanghelia semănătorului

Evanghelia semănătorului

28 октября 2017

De ce ia diavolul sămânţa din inimile oamenilor? O spune Domnul: „Ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”. Se vede preabine de aici că, credinţa în cuvântul lui Dumnezeu e temeiul şi rădăcina mântuirii noastre. Cine nu păstrează cuvântul lui Dumnezeu — şi nimic altceva decât cuvântul lui Dumnezeu — în inima sa, nu poate să se mântuiască. Asupra inimii neîncălzite de cuvântul lui Dumnezeu stă la pândă diavolul, ca să fure. Fericit cel ce păstrează cuvântul lui Dumnezeu în inima sa ca pe bunul cel mai de preţ, nelăsând nici oameni, nici demoni să calce... 

Hramul bisericii din Măgureanca

Hramul bisericii din Măgureanca

27 октября 2017

Parohia ortodoxă din s.Măgureanca, r.Fălești își sărbătoreşte astăzi hramul cinstind-o pe Sfânta Cuvioasă Parascheva. Toate sărbătorile sunt importante, dar sărbătoarea Sfintei Parascheva ași dori să fie mai mult în atenţia şi în sufletul poporului nostru dreptcredincios. Şi aceasta datorită faptului că sfintele ei moaşte de mai bine de 300 de ani onorează pământul acesta binecuvântat de Dumnezeu şi întărește credința în sufletele tuturor celor ce cu fruntea plecată pe marginea raclei ei îi cer ajutorul.  

Te slăvesc pe Tine, Părinte, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor.

Te slăvesc pe Tine, Părinte, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor.

19 октября 2017

«Dumnezeu se înțelege mai ușor cu copiii mici, că cei mici au suflet mai încăpător. La oamenii mari e o înghesuială de rele că nici n-ai unde să stai.» (10 ani) «Călugării nu sunt așa de vorbăreți pentru că dacă îl lasă pe Dumnezeu să le vorbească toată ziua, ei s-au obișnuit să tacă mult, ca să-L asculte, că nu pot să-L întrerupă tocmai pe Dumnezeu.» (8 ani)  

Liturghia sobornicească din satul Viișoara

Liturghia sobornicească din satul Viișoara

12 октября 2017

Joi, 12 octombrie 2017, părintele-blagocin Victor Guleac a convocat clerul din circumscripție pentru a sluji sfânta Liturghie în biserica „Sf.Arh.Mihail și Gavriil” din satul Viișoara, raionul Glodeni. A devenit deja o tradițe pentru preoții din raionul Glodeni de a coliturghisi lunar și de a catehiza enoriașii, pentru a-i întări duhovnicește în lupta cu viciile, cu nepăsarea, cu sectele și cu toate provocările veacului de acum. Demn de remarcat este și faptul că cu acest prilej au fost expuse spre închinare cele mai reprezentative icoane din raionul Glodeni. Preoții... 

Cuvânt de învățătura la pilda fiului risipitor

Dragostea nesfarsita a lui Dumnezeu pentru oameni se vede in indelunga Sa rabdare, marea Sa iertare si marea Sa bucurie. Aceasta dragoste isi poate gasi asemanare pe pamant in dragostea mamei pentru copilul ei. Cine de pe pamant are o rabdare mai mare fata de o faptura, decat numai mama fata de copilul ei? Iertarea cui o poate depasi pe aceea a mamei? Cine mai plange de bucurie cu repejune la schimbarea spre indreptare a copilului ei pacatos, ca mama? De la intemeierea lumii, pe acest pamant, dragostea de mama a fost depasita numai de catre Domnul nostru Iisus Hristos, in dragostea Lui pentru oameni. Rabdarea Sa L-a dus la suferinte ingrozitoare cand era atarnat pe Cruce; iertarea Sa se revara din inima si buzele Sale chiar si atunci cand Se afla pe Cruce; bucuria Sa care patrundea in cei care se pocaiau, era bucuria care Ii lumina sufletul indurerat in intreaga Sa viata pamanteasca. Numai dragostea dumnezeiasca depaseste dragostea de mama. Singur Dumnezeu ne iubeste mai mult decat ne iubeste mama; singur El ne iarta mai mult decat ne iarta mama si numai El Se bucura la indreptarea noastra mai mult decat mama.

Acela care nu are rabdare cu noi cand gresim, acela nu ne iubeste. Nici acela nu ne iubeste care nu ne iarta atunci cand ne pare rau pentru greseala noastra. Si acela ne iubeste cel mai putin dintre toti, care nu se bucura de indreptarea noastra.

Rabdarea, iertarea si bucuria sunt cele trei mari chipuri ale dragostei dumnezeiesti. Acestea sunt chipurile a toata dragostea cea adevarata — daca exista cumva dragoste adevarata in afara dragostei dumnezeiesti. Fara aceste trei chipuri, dragostea nu este dragoste. Daca numesti «dragoste» orice altceva, este ca si cum ai numi «oaie» o capra sau un porc.

In pilda fiului risipitor, Domnul Iisus ne-a dat o inchipuire a dragostei adevarate, a dragostei dumnezeiesti, zugravita in culori atat de limpezi, ca pulseaza de viata inaintea ochilor nostri, asa cum incepe pulsatia vietii oamenilor cand soarele straluceste, dupa intunericul noptii. Doua mii de ani nu au intunecat culorile acestei inchipuiri si acestea nu se vor intuneca niciodata, atata vreme cat exista oameni pe pamant si dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Dimpotriva, cu cat oamenii se fac mai pacatosi, cu atat aceasta inchipuire este mai vie: mai vie si mai proaspata.

Un om avea doi fii. Si a zis cel mai tanar dintre ei tatalui sau: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere. Si el le-a impartit averea. Ce este mai simplu decat acest chip tulburator in care incepe aceasta pilda? Ce adancimi se ascund dedesubtul acestei simplitati! Sub zicerea «un om» se ascunde Dumnezeu, si sub «doi fii» se ascund omul cel drept si cel pacatos — sau toti dreptii si toti pacatosii. Omul cel drept este mai cuprins cu anii decat cel pacatos; caci Dumnezeu, la inceput, a facut omul drept, omul singur a pacatuit. Pacatosul cauta partea ce i se cuvine, atat de la Dumnezeu, cat si de la fratele sau cel drept.

Prin «doi fii» se mai intelege firea dubla care se afla in fiecare om. O fire care inseteaza dupa Dumnezeu si alta care este aplecata spre pacat. O fire indeamna omul sa vietuiasca dupa poruncile lui Dumnezeu, dupa omul cel launtric, dupa cum spune Apostolul, si cealalta este dupa legea trupului (Romani 7:22-23). Omul duhovnicesc si omul trupesc — doi oameni intr-unul si acelasi om. Omul duhovnicesc nu-si poate inchipui vietuirea departe de Dumnezeu, pe cand omul trupesc socoteste ca viata sa incepe numai atunci cand el este despartit de Dumnezeu. Omul duhovnicesc este mai cuprins cu varsta; cel trupesc este mai imputinat cu anii. Chiar de la zidirea sa, omul duhovnicesc este mai adunat cu anii, caci ni se spune ca Dumnezeu a zis la inceput: «Sa facem pe om dupa asemanarea noastra» (Facerea 1:26) si asemanarea cu Dumnezeu este firea duhovniceasca a omului, nu cea trupeasca — si, dupa aceea, trupul omului a fost facut din tarana (Facerea 2:7), in care Dumnezeu a suflat asemanarea deja existenta al Lui — omul duhovnicesc. Desigur, cu toate ca Dumnezeu a facut trupul omenesc din tarana, acesta nu era deloc pacatos, desi prin trup a cazut omul in pacat. Si iarasi, Eva era mai neajunsa cu varsta decat Adam. Ea a fost facuta din trupul lui Adam si, prin pofta trupului ei, a incalcat ea porunca lui Dumnezeu si a cazut in ispita — si, prin caderea ei, ea s-a despartit de Dumnezeu si s-a indepartat, in mintea ei, pornind intr-o tara indepartata: imparatia lui Satan.

«Da-mi partea ce mi se cuvine din avere.» In acest chip Ii vorbeste pacatosul lui Dumnezeu. Si, de fapt, ce este a omului fara sa fie a lui Dumnezeu? Tarana, nimic altceva decat tarana. Este adevarat ca Dumnezeu a facut tarana, dar tarana nu este parte a fiintei Sale. Asa incat omul poate sa socoteasca, faptul ca tarana este a lui. Toate celelalte sunt ale lui Dumnezeu. Toate celelalte Ii sunt ale Lui. Atata vreme cat omul nu este despartit de Dumnezeu, toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu sunt si ale lui. Dupa cum spune si Dumnezeu: «Fiule, toate ale Mele ale tale sunt.» Omul poate sa spuna numai atat: «Toae cate are Tatal ale mele sunt.» (Ioan 16:15). Dar cand omul doreste sa se desparta de Dumnezeu si atunci cand el cauta sa primeasca partea ce i se cuvine din cele ce sunt fara de numar ale lui Dumnezeu, Dumnezeu poate sa nu-i dea nimic si totusi sa fie drept. Fiindca omul fara Dumnezeu nu este nimic si tot ceea ce are el este nimic. Si cand Dumnezeu ii da tarana; adica, numai trup fara duh, fara suflet si fara daruri duhovnicesti, chiar si atunci El ii da mai mult decat este al omului, si El ii da acestea nu pentru dreptate, ci pentru milostivire. Dar, cum mila lui Dumnezeu este nemarginit mai mare decat aceea a mamei fata de copilul ei, Dumnezeu da fiului Sau pacatos mai mult decat tarana. Altfel spus: impreuna cu trupul, Dumnezeu ii da suflet in trup, asa cum se intampla cu animalele si, in plus, ii mai da daruri duhovnicesti: intelegere, constiinta si dorinta pentru bine — numai o scanteie, destul ca sa il tina, sa nu cada, ca sa ajunga un animal printre celelalte animale.

Si tatal le-a impartit averea. Fiul mai mare a ramas cu tatal sau, bucurandu-se de toate cele ale tatalui, dar fiul mai mic, nu dupa multe zile, adunand toate, s-a dus intr-o tara indepartata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari. Nu se ascunde taina sederii lui Adam in Rai sub cuvintele nu dupa multe zile? Cand a pacatuit, Adam a cautat si a primit partea sa de la Dumnezeu. El si-a vazut goliciunea: adica a vazut ca el nu este nimic fara Dumnezeu. Si Dumnezeu, in milostivirea Sa, nu l-a izgonit gol, ci i-a facut haine; l-a imbracat si l-a izgonit (Facerea 3:21). «Pamant esti si in pamant te vei intoarce», a spus Dumnezeu lui Adam (vezi 3:19). Si aceasta inseamna: in cel mai bun caz, numai tarana este a ta. Toate celelalte sunt ale Mele.tu ai cautat ce este al tau si Eu ti-am dat; dar ca sa fii viu si sa fii macar o umbra din ceea ce ai fost, Eu iti dau tie mai mult: iti dau o scanteie din slava Mea dumnezeiasca.

Ceea ce s-a intamplat cu Adam se intampla iarasi si iarasi cu milioane de urmasi ai lui Adam care, despartindu-se de Dumnezeu din pricina pacatului, isi iau partea lor si pleaca intr-o tara indepartata. Dumnezeu nu sileste pe nimeni sa ramana cu El, caci Dumnezeu a facut omul ca sa fie liber si, potrivit firii Sale, El nu cauta niciodata sa ingradeasca aceasta libertate.

Ce face pacatosul cel nebun cand se desparte de Dumnezeu? El s-a dus intr-o tara indepartata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari. Aceasta nu este lucrarea unui singur pacatos: aceasta nu a facut numai fiul cel mai tanar al tatalui sau. Aceasta se face de catre fiecare om, de catre fiecare care se desparte de Dumnezeu. «Si s-au stins in desertaciune zilele lor…» (Psalm 77:33).

In desfranari. Ce inseamna aceasta? Inseamna petrecerea zilelor in pacat si desertaciune, in betie, cearta, manie, trandavire si, mai mult decat toate, in desfranare — prin care energiile vietii se mistue cel mai repede si in intregime, si scanteia dumnezeiasca se stinge. Cand omul nu are dragoste, el se arunca in gura patimilor. Cand omul paraseste calea lui Dumnezeu, se trezeste intr-un labirint cu multe cai si se napusteste cind pe o cale cind pe alta. Omul acesta aseaza securea la radacina propriei sale vieti, si in fiecare zi taie cate o parte din radacina, pana cand copacul incepe sa se usuce.

Traind in desertaciune, fiul risipitor si-a risipit toata averea pe care o primise de la tatal sau. Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea, si el a inceput sa duca lipsa. In aceasta tara indepartata, departe de Dumnezeu, intotdeauna este foamete mare, caci pamantul nu poate satura pe omul flamand: hrana sa doar ii sporeste foamea. Pamantul poate sa sature numai foamea animalelor fara gindire; dar in nici un chip nu-l poate satura pe om. In tara indepartata exista intotdeauna foamete mare, pentru ca, pentru pacatosul care uita cu totul de Dumnezeu, si isi risipeste toate energiile vietii pe care i le daduse Dumnezeu ca parte a sa, se ridica foamete mare: o foame pe care intregul pamant, cu tot ceea ce are de daruit, n-o poate potoli nici macar pentru o clipa. Aceasta este situatia pana in zilele noastre cu fiecare pacatos, care se lasa cu totul in voia celor pamantesti, a trupului si a implinirii poftelor celor trupesti. Vine o clipa pentru pacatos cand acestea devin murdarie si duhoare rspingatoare. Atunci el incepe sa se planga intregii lumi si sa-si blesteme viata. Secatuindu-si viata trupeasca si sufleteasca, el se simte ca o trestie goala, uscata, prin care bate un vant rece. Totul este intunecat pentru el; totul este scarbos si respingator. Intr-o astfel de situatie, el nu mai stie ce sa faca cu sine. El a incetat sa mai creada in aceasta viata si cum poate sa mai creada in cealalta? El a uitat de cealalta viata si incepe sa o urasca pe aceasta; el a uitat de Dumnezeu si incepe sa urasca lumea aceasta. Ce va face acum? Unde va merge? Lumea intreaga apasa asupra lui si pe nici o usa nu gaseste scris «iesire». Primejdia situatiei nu sta in a gasi o portita de scapare, ci, calea se afla tocmai in launtru. Cand omul se gaseste intr-o asemenea stare de deznadejde, ii apare diavolul indata, insotindu-l permanent, ducandu-l dintr-un rau in altul, desi el sta ascuns si nevazut. Dar acum i se arata, il ia in slujba sa si il trimite la tarina sa, ca sa ingrijeasca porcii. Ca sta scris: Si ducandu-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei tari, si acesta l-a trimis la tarinile sale sa pazeasca porcii. Aceasta se intampla fiecarui fiu neascultator, care s-a rasucit si s-a indepartat de tatal sau: ducandu-se departe de tatal sau cu mandrie si cu planuri mari pentru fericirea sa, nimerind ca slujitor la unul mai rau decat el, ajungand sa ingrijeasca porcii altuia. Prin «unul din locuitorii acelei tari indepartate» este lamurit ca se intelege diavolul. Cu toate ca el este numit aici «om», asa cum si tatal este numit «om», el este infatisat intr-un fel cu totul impotrivitor «omului-tata», de care fiul s-a despartit prosteste. El este om, dar nu om al imparatiei cerurilor, nici om al imparatiei pamantesti, ci om al celei de-a treia imparatii — imparatia intunericului si a groazei, a pierzarii si a focului: imparatia dracilor. Fata de cel dintii, «omul-tata», pacatosul este numit fiu, dar fata de celalalt, «omul-diavol», el este numit slujitor tocmit. Pe cand se afla cu «omul-tata», el era binecuvantat cu toata imbelsugarea, dar cu «omul-diavol» el este flamand, atat de infometat, ca ar fi mancat din roscovele pe care le mancau porcii, insa nimeni nu-i dadea. Prin «porci», intr-un inteles mai adanc, trebuie sa intelegem duhurile cele rele, salasluitorii imparatiei diavolului. Fiindca duhurile cele rele sunt purtatorii a toata necuratia, si porcii sunt simbolul vazut al necuratiei. Cand Dumnezeu a scos duhurile necurate din omul indracit care se afla in Gadara, El le-a ingaduit sa intre in porci (Luca 8:32-33). Precum porcii rama in pamant, tot la fel si duhurile rele rama in om, pana ce gasesc in el necuratie, cu care sa se hraneasca. Prin «roscove» sau «hoaspa», trebuie sa intelegem toata necuratia din launtrul omului: ganduri rele, doriri necurate, scopuri care urmaresc iubirea de sine, pacate, pofte si patimi — si mai ales patimi. Duhurile necurate se hranesc si se ingrasa cu tot ceea ce roade sufletul omului si il duce la pieire. Tot ceea ce creste in intunecimea sufletului omului, ascuns de lumina nemijlocita a lui Dumnezeu, asa cum cresc roscovele in intunericul de sub pamant, este hrana necurata pentru duhurile necurate. Dar duhurile necurate nu dau aceasta hrana omului, indata ce acesta s-a asezat in slujba lor. Ele hranesc omul pana cand acesta cade cu totul sub puterea lor, dar atunci cand el se gaseste in mana duhurilor, ele nu mai au nevoie sa-l hraneasca. Hrana lor este otrava si el s-a otravit deja peste tot. si ceea ce este otrava pentru el, serveste acum drept hrana pentru ele! Duhurile ii rod sufletul, asteptand doar clipa cand acesta va pleca din trup, ca sa-l hraneasca cu suferinte si mai mari, cand acesta se va afla in intunericul cel mai din afara. Dupa cum a spus imparatul si proorocul David: «Vrajmasul prigoneste sufletul meu si viata mea o calca in picioare; facutu-m-a sa locuiesc in intuneric ca mortii cei din veacuri.» (Psalm 142:3). Doamne, fiul risipitor era unul mort inaintea mortii sale trupesti!

Dar, in clipa celei mai mari deznadajduiri, a foamei si a infricosarii fiului risipitor, a licarit o scanteie in launtrul sau; o scanteie uitata, la care nici nu visase. De unde a venit aceasta scanteie pe carbuni stinsi? De unde sa vina o scanteie de viata intr-un les? Ea a venit de acolo de unde am pomenit mai inainte: ca tatal, dandu-i fiului partea sa de avere, i-a dat mai mult decat i se cuvenea. Pe langa tarana, i-a mai dat o scanteie de constiinta si de intelegere. Ca si cum tatal cel intelept si milostiv si-ar fi spus atunci cand a dat partea din averea sa, fiului mai tanar: «Ii voi mai da lui si aceasta: constiinta si intelegere; de fapt, acel ceva, din pricina caruia fiul a vrut sa se desparta. De ce nu? — ii va fi de folos. El pleaca intr-o tara rece si infometata si atunci cand se va afla in cea mai mare lipsa, aceasta scanteie va fi in stare sa-i lumineze calea inapoi spre mine. Foarte bine: sa ia cu el; ii va fi de folos. Aceasta scanteie il va mantui.»

Si, Doamne, aceasta scanteie a ars in cea mai adanca intunecime din cel de-al doisprezecelea ceas, cand fiul risipitor coborase in cea de-a treia imparatie si se daduse in slujba diavolului. A ars in interiorul lui ca o lampa tainica, lumima de mult uitata a constiintei si a intelegerii. Si, in aceasta lumina, el si-a venit in sine. Numai cu ajutorul acestei lumini a putut sa vada prapastia in care cazuse, toata duhoarea pe care o respirase si in care traise, toti oamenii netrebnici cu care se insotise. Cu ajutorul luminii acestei lampi tainice, pe care mana milostiva a tatalui sau o tinea in sufletul lui, el s-a desteptat din visul sau de groaza, si a inceput sa faca o asemanare intre viata pe care o traise mai inainte alaturi de tatal sau si viata pe care o ducea acum. Dar, venindu-si in sine, a zis: Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame! Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai. Si s-a sculat si a venit la tatal sau.

(Teofilact spune: «Si cand si-a venit in sine»: de aici decurge lamurit faptul ca, pe vremea cand savarsea raul, el nu era in sine. Cu adevarat, umbland cu ajutorul simturilor noastre pe aiurea, ne instrainam de noi insine si ne indepartam de Imparatia lui Dumnezeu, care se afla in launtrul nostru [Luca 17:21].)

De indata ce scanteia a inceput sa arda in sufletul fiului risipitor, si de indata ce el a facut o asemanare intre viata pe care o ducea impreuna cu tatal sau, si viata intr-o tara indepartata, el indata a luat hotararea: «Sculandu-ma ma voi duce la tatal meu!» El spune «sculandu-ma», deoarece el vede prapastia in care a cazut. Nu exista o a treia cale: ori cobori pana in cele mai mari adancuri ale prapastiei dracesti, ori mergi in sus catre tatal. Si tatal sau este foarte bogat: langa el nu se afla foamete; argatii sai sunt indestulati de paine si fiul sau moare de foame. Prin «paine» noi trebuie sa intelegem «viata»; «argatii» sunt fiinte din zidirea lui Dumnezeu care sunt mai imputinate decat oamenii, cum sunt animalele si alte fapturi. Fiul risipitor cazuse mai jos decat animalele si a cautat sa duca o viata cel putin la fel cu a lor. Animalele nu sunt fiinte libere si Dumnezeu le stapaneste in desavarsit prin puterea si voia Sa. Dumnezeu le da viata potrivit nevoii lor, are grija de ele si le implineste nevoile. Dar fiul risipitor si-a irosit in desfranare acele energii ale vietii, pe care Dumnezeu le da animalelor si pe care animalele le folosesc cu dreptate.

«Am gresit la cer si inaintea ta». Prin «cer» trebuie sa intelegem, mai intai, toate cetele ingerilor lui Dumnezeu si mai ales ingerii nostri pazitori; in al doilea rand, trebuie sa intelegem darurile duhovnicesti pe care Dumnezeu le da fiecarui om si care inseamna toata Dumnezeirea din oamenii pacatosi, ca «dupa omul cel launtric ma bucur de legea lui Dumnezeu» (Romani 7:22). Si faptul ca «cer» inseamna aici ingerii lui Dumnezeu, se vede chiar din cuvintele Domnului: «Zic voua, asa se face bucurie ingerilor lui Dumnezeu pentru un pacatos care se pocaieste.» (Luca 15:2-10). Asadar, cand exista bucurie pentru un pacatos care se pocaieste, exista si suparare pentru un pacatos nepocait.

Ca prin «cer» trebuie sa mai intelegem si darurile duhovnicesti pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor, se vede din cuvintele Apostolului Pavel pe care le-am citat deja, si din urmatoarele cuvinte: «Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, Care este in voi, pe Care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti ai vostri?» (I Corinteni 6:19). Si aceasta se vede si mai lamurit din cuvintele Mantuitorului: «Imparatia lui Dumnezeu este in launtrul vostru» (Luca 17:21). Si astfel, cel ce pacatuieste impotriva lui Dumnezeu pacatuieste si impotriva ingerilor lui Dumnezeu si a omului celui drept din launtrul sau, care este de la Dumnezeu, si aceasta inseamna «impotriva cerului». Si de aceea spune fiul se pocaieste: «Am gresit la cer si inaintea ta.»

Si inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergand, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat. Asa este dragostea lui Dumnezeu — este fara margini si totusi plina de dulceata! Cat de mare I-a fost pana acum rabdarea fata de pacatos, la fel de mare Ii sunt acum iertarea si bucuria. De indata ce pacatosul se pocaieste si se intoarce inapoi la Dumnezeu, Dumnezeu se napusteste deja sa-l intampine, sa-l primeasca, sa-l imbratiseze si sa-l sarute. Bucuria mamei este mare atunci cand vede indreptare in copilul ei; bucuria pastorului este mare atunci cand isi gaseste oaia cea pierduta; bucuria femeii este mare atunci cand isi gaseste banutul cel pierdut — dar nimic din toate astea nu se poate asemana cu bucuria lui Dumnezeu cand un pacatos se pocaieste si se intoarce la El. La primul semn de pocainta din inimile noastre, chiar daca inca ne aflam departe, Dumnezeu deja ne vede si, mai iute decat lumina soarelui care vine cu repezeala spre pamantul intunecat, se grabeste sa ne intampine: sa intampine omul cel nou care, prin pocainta, se zamisleste in noi. «Doamne», striga proorocul catre Atotstiutorul, «cercetatu-m-ai si m-ai cunoscut!» (Psalm 138:1). Tatal nostru cel ceresc se grabeste spre ajutorul nostru deschizandu-Si larg bratele si ne sprijina ca sa nu cadem in prapastia draceasca, salasul porcilor si tara foametei. «Apropiati-va de Dumnezeu si Se va apropia si El de voi» (Iacov 4:8). O, cat de grabnic ajutator esti Tu! O, mainile Tale preabinecuvantate! Daca inca nu am stins ultima scanteie de constiinta si de intelegere care se afla in noi, trebuie sa ne simtim rusinati in fata unei asemenea iubiri din partea lui Dumnezeu; trebuie sa ne pocaim fara trandavire si sa ne repezim cu ochii plecati si cu inima inaltata sa-L imbratisam pe Tatal de care ne indepartaseram.

Cand fiul care se pocaieste vine catre tatal sau, ii spune ceea ce planuise: «Tata, am gresit la cer si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau.» Dar el nu spune tot ce voia sa spuna. Este important sa continue: «Fa-ma ca pe unul din argatii tai.» Dar tatal sau nu-l lasa sa ispraveasca. El nu-l lasa pe cel care se pocaieste sa se umileasca, nici nu vrea ca el sa fie ca unul din argatii sai, si il opreste pe fiul sau si porneste sa-l imbratiseze si sa-l sarute. Zdrentaros, murdar, slabit si cu privirea salbaticita, cum se arata in privelistea tatalui, acesta se milostiveste imbratisandu-l, si zicand catre slugile sale: «Aduceti degraba haina lui cea dintai si-l imbracati si dati inel in mana lui si incaltaminte in picioarele lui; si aduceti vitelul cel ingrasat si-l junghiati si, mancand, sa ne veselim. Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat.» Haina lui cea dintai semnifica toata indestularea si frumusetea darurilor duhovnicesti ale lui Dumnezeu. Aceasta este haina sfinteniei si curatiei in care era invesmantat Adam, inainte de caderea in pacat si de izgonirea intr-o tara indepartata de Dumnezeu. Aceasta haina este Insusi Hristos: de aceea este numita «cea dintai». Nu exista nici o haina mai minunata decat aceasta din cer. Apostolul spune: «Caci cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat» (Galateni 3:27). Sufletul, care fusese despuiat de toata lucrarea cea buna, este in intregime imbracat din nou: haina cea veche, murdara si zdrentaroasa este aruncata si sufletul sau este imbracat in haina noua. Aceasta haina noua pentru suflet semnifica omul cel nou — pocait, iertat si primit de catre Dumnezeu. Fara aceasta haina noua, nimeni nu se poate salaslui in Imparatia lui Dumnezeu, dupa cum vedem lamurit din pilda lui Hristos despre nunta fiului imparatului (Matei 22:2-14). Potrivit cuvintelor Apostolului, aceasta haina este alcatuita din: «milostivirile indurarii, din bunatate, smerenie, blandete, indelunga rabdare,… iar peste toate acestea… dragoste, care este legatura desavarsirii» (Coloseni 3:12-14; cf. Efeseni 4:24, Apocalipsa 7:14, Zaharia 3:4).

Inelul de pe degetul sau semnifica logodna sufletului sau cu Hristos. Cel ce se pocaieste se leapada de toate legaturile sale intru desfranare cu lumea aceasta, isi lipeste sufletul de Hristos si ramane unit cu El intr-o unime de nezdruncinat. Aceasta logodna se implineste prin puterea si harul Duhului Sfant, a Carui pecete se afla pe toate darurile ceresti.

Dati-i «incaltaminte in picioarele lui», spune tatal slugilor lui. Incaltamintea semnifica puterea vointei prin care omului ii sta in putinta sa calce cu hotarare spre caile Domnului, fara sa hoinareasca aiurea si fara sa se uite inapoi.

Prin vitelul cel ingrasat care a fost junghiat, trebuie sa intelegem ca Il semnifica pe Iisus Hristos Insusi, Care S-a dat spre junghiere pentru curatirea pacatosilor de pacatele lor.

Prin slugi trebuie sa intelegem fie ingerii, fie preotii. Daca intelegem prin casa tatalui ca ar fi chiar cerul, atunci trebuie sa vedem sugile ca pe ingeri; daca — ca o alta interpretare corecta — intelegem prin casa tatalui ca si cum ar fi Biserica de pe pamant (cea vazuta), atunci trebuie sa vedem slugile ca pe preoti, care sunt chemati sa slujeasca taina jertfei lui Hristos si, prin aceasta, sa asigure oamenilor hrana pentru viata cea vesnica. Este limpede ca aici se vorbeste mai intai despre Biserica, din faptul ca Fiul Risipitor nu era totusi mort din punct de vedere trupeste si, pana cand omul se desparte de trupul sau, el este al Imparatiei lui Dumnezeu, in chipul Bisericii lui Dumnezeu care se afla pe pamant. Faptul ca slugile semnifica la fel de bine si ingerii, este limpede mai intai din faptul ca ingerii sunt de fata in biserica la Sfintele Taine si, in al doilea rand, din faptul ca Dumnezeu foloseste ingerii pazitori ai oamenilor ca sa-i indrume pe calea mantuirii.

«Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat.» Trupul lui mai era inca viu, dar sufletul sau era ca si mort. Singura scanteie a darului dumnezeiesc, care mai licarea, s-a aprins in el si a inviat sufletul intreg. El era deja pierdut in clipa cand si-a cerut partea din avere ce i se cuvenea de la tatal lui. Si si-a venit in sine. Aceasta inseamna: el si-a venit in sine la lumina scanteii lui Dumnezeu, fiindca se pierduse. Dumnezeu il stia pe el si l-a pastrat in priveliste chiar pana in ultima clipa — clipa pocaintei.

Si au inceput sa se veseleasca. Auzind toate cate se intamplasera, fratele mai mare s-a maniat si i-a spus tatalui sau: «Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata n-am calcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi-ai dat ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei. Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai junghiat pentru el vitelul cel ingrasat.» Fiul cel cinstit vorbeste astfel tatalui sau. Multi oameni drepti ai Bisericii vorbesc in acest chip cu manie, atunci cand Biserica, cu bucurie si blandete, ii primeste pe pacatosii cei pocaiti si ii aduce la sfanta taina a Impartasaniei. Multi barbati drepti din Vechiul Testament vorbeau astfel cand Il vedeau pe Dumnezeu aducand pe Singurul Sau Fiu ca jertfa pentru neamurile de oameni mai tineri si mai pacatosi: «‘El nu ne-a dat niciodata nici macar un ied!’ Asemanata cu jertfa ingrozitoare pe care Tu o faci pentru acesti urmasi ai nostri pacatosi si risipitori, Tu nu ai facut pentru noi nici cea mai mica jertfa, care ar fi totusi prea mica.» Apoi, deoarece capra semnifica in general pacatul, aceiasi barbati drepti ar putea spune: «Tu ne opresti pe noi sa savarsim si cel mai mic pacat — mic si fara importanta ca un ied — si tot Tu rasplatesti acum aceste neamuri pacatoase cu cea mai mare comoara a Ta — cu jertfa Fiului Tau!» si daca mergem si mai departe, vedem ca aceasta pilda aparent simpla, patrunde chiar in inima intregii istorii a lumii, de la caderea lui Adam pana la Preacinstitul Domn Iisus Hristos, care este pentru omenire, pentru Adam si urmasii sai, intocmai ca Fiul Mai Mare al Tatalui Ceresc — desi El este Fiul Cel Unul Nascut si nu fiu prin adoptie. Daca Domnul Iisus Hristos ar fi vorbit ca un om obisnuit, muritor, El ar fi putut spune Tatalui Sau: «Adam a pacatuit si a cazut de la Tine si el, impreuna cu toti urmasii sai Ti-au hulit numele Tau, dar acum Tu pregatesti pentru el si urmasii sai asemenea slava si bucurie, cum eu impreuna cu toti salasluitorii cerului nici nu ne putem inchipui.» Desigur, Domnul Iisus nu S-ar mania niciodata pe Tatal Sau cel ceresc, nici nu ar vorbi cu Tatal Sau intr-un asemenea chip, decat numai daca noi Il asezam dinadins in inimile noastre, spunand aceasta ca sa ne mustre ori sa ne invete, ca noi sa nu ne semetim intru dreptatea noastra si, in mandria noastra, sa nesocotim pacatosii care se pocaiesc. Ca si cum El ar fi vrut sa ne spuna: cand Eu, Cel drept din vesnicie, care sunt nedespartit de Tatal Meu din vesnicie, nu ma impotrivesc primirii lui Adam cel pocait din nou, in Imparatia cea cereasca, atunci, cum puteti voi, care sunteti drepti numai de putina vreme si pacatosi sunteti de la intaiul pacat al lui Adam, sa va impotriviti dragostei pe care o are Dumnezeu pentru pacatosii care se pocaiesc?

«Fiule», i-a spus tatal, «tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt. Trebuia sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat.»

Astfel, Dumnezeu linisteste pe omul cel drept, amintindu-i de bunatatile cele multe, pe care el le stapaneste si le imparte impreuna cu El. Toate ale Mele ale tale sunt. Odata cu intoarcerea fratelui tau celui pocait, partea ta nu se imputineaza, ci bucuria ta va trebui sa fie sporita, «caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat.»

Asa se incheie pilda aceasta, care este in sine o intreaga evanghelie de taina si invataminte. Cu cat omul patrunde prin rugaciune adancurile acestei pilde, cu atat va descoperi atat tainele, cat si invatamintele acesteia. Slava Domnului Iisus Hristos, Care ne-a dat aceasta pilda — aceasta comoara plina de atata bogatie, de la care neam dupa neam isi aduna cunoasterea de Dumnezeu, cat si cunoasterea omului, invatand din aceasta cunoastere, dragostea prin indelunga rabdare, iertare prin dragostea lui Dumnezeu pentru oameni si bucuria, prin dragostea lui Dumnezeu, in primirea pacatosilor care se pocaiesc. Slava Tatalui Celui fara de inceput, si Fiului, si Sfantului Duh de viata datator — Treimii celei deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin. (Sfantul Nicolae Velimirovici)

Care şi cum vom lucra

Aşa plată vom lua!

Nu amâna pocăinţa (poezia diavolului)

1 Lasă azi, lasă pe mâine

Ai timp să te pocăieşti,

Eşti prea tânăr şi ai vreme

De ce să te pedepseşti?

2 Doar n-ai să te faci călugăr?

Doar n-ai să te duci la schit?

Ce atâta pocăinţă?

Ce păcat ai săvârşit?

3 Ştiu că n-ai dat foc la nimeni,

Doar n-ai săvârşit omor!

Cine ţi-a spus vreodată

Că eşti răufăcător?

4 Ce tot post şi rugăciune,

Nu te vezi cum ai slăbit?

Dacă stai numai în casă

Parcă eşti un osândit!

5 Haide bre şi te petrece

Că raiul e pe pământ;

Nu te potriji la alţii

Că doar n-ai să te faci un sfânt!

6 Uite-aşa ne amăgeşte

„Ucigă-l toaca” de Satan.

Zi de zi ne tot amână

Luni întregi şi an de an.

7 Celor tineri el le spune:

„Nu ai tu nici-un păcat,

Deci să n-ai tu nici-o grijă

Eşti cu sufletul cutrat”!

8 Iar pe cei bătrâni îi minte:

„Nu te mai poţi mântui,

Ai făcut păcate multe

Degeaba te-ai pocăi”!

9 Şi aşa când omul moare

Vede tot dat în zadar,

Plânge şi se tânguieşte

Că s-a înşelet amar.

10 Fraţi creştini, acum e timpul

Cât pe lume mai trăim

Să ne îngrijim de Suflet

Şi-n păcat să nu murim!

Îndemn

Suflet drag! Să ştii că-n viaţă

Totdeauna e mai bine

Tu să suferi pentru altul,

Decât altul pentru tine!

Din aceași categorie:


Comentariile sunt dezactivate pentru acest articol.