verdiunea moldoveneasca русская версия


Despre două feluri de beţii: a vinului şi a viciului

Despre două feluri de beţii: a vinului şi a viciului

3 decembrie 2016

„Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este desfrânarea ” (Efeseni 5, 18) Să îndreptăm astăzi limba noastră împotriva beţiei şi să răsturnăm la pământ acest fel de vieţuire ruşinoasă şi fără de rânduială! Voim a pârî pe cei ce s-au dedat ei, nu pentru a-i arunca în ruşine, ci pentru a-i slobozi din ruşine; nu pentru a le face jigniri, ci pentru a-i îndrepta; nu pentru a-i da defăimării obşteşti, ci pentru a-i apăra de defăimarea cea înfricoşată şi a-i scăpa din mâinile satanei. Căci cine trăieşte în beţie, desfătare şi necumpătare a căzut sub... 

Tipic pentru  ziua de 04.12.2016

Tipic pentru ziua de 04.12.2016

2 decembrie 2016

Неделя 24-я по Пятидесятнице. Глас 7-й. Введе́ние (Вход) во храм Пресвятой Владычицы нашей Богородицы и Приснодевы Марии. Бденная служба праздника Введения во храм Пресвятой Богородицы совершается вместе с воскресной службой Октоиха (по 1-й Марковой главе Типикона под 21 ноября: «Подоба́ет ве́дати, я́ко а́ще случи́тся пра́здник Введе́ния... 

Superficialitatea

Superficialitatea

1 decembrie 2016

Avem o vorbă în popor pentru cei ce nu duc o treabă până la capăt. Spunem că face treabă de mântuială! Alfel spus, a face treabă de mântuială se numeşte superficialitate. E important a înţelege ce este superficialitatea, de ce este dăunătoare omului şi cum poate fi evitată. Superficialitatea se descrie ca o lipsă de profunzime, de neînţelegere a sensului vieţii şi a adâncurilor ei.  Superficialitatea este una dintre bolile cele mai răspândite ale societaţii contemporane. Ea rezultă şi din faptul că omul doreşte să câştige mult cu efort puţin, să reuşească... 

Aniversarea a 70 de ani de la nașterea Patriarhului Chiril

Aniversarea a 70 de ani de la nașterea Patriarhului Chiril

22 noiembrie 2016

La 20 noiembrie 2016, în Duminica a 22-a după Cincizecime, la catedrala sobornicească „Hristos Mântuitorul”, or. Moscova, Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril împreună cu Întâistătătorii şi reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe Locale, cu o ceată de arhierei şi clerici ai Bisericii Ortodoxe Ruse a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie. În această zi Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse a împlinit 70 de ani. Slujba dumnezeiască a fost condusă de: Preafericitului Papă și Patriarh al Alexandriei și al întregii Africi Teodor II; Preafericitul... 

Zi cu hram la Sîngerei

Zi cu hram la Sîngerei

21 noiembrie 2016

Luni, 21 noiembrie 2016, de ziua pomenirii „Sf.Arh.Mihail și Gavriil”, una din cele trei biserici din orașul Sîngerei și-a serbat ziua ocrotitorilor cerești. Sfînta Liturhie a fost săvîrșită de protoiereul Maxim Guzun, blagocinul raionului Sîngerei și parohul bisericii. La finalul sfintei Liturghii a fost săvîrșit un Te-Deum de mulțumire. Printre cei prezenți s-a numărat protoiereul Ioan Ursachi, parohul bisericii „Sf.M.Mc.Gheorghe” din același oraș; primarul orașului Sîngerei, Gheorghe Brașovschi; șeful IP Sîngerei, precum și alți funcționari publici ai orașului.... 

Privelistea mormintelor

Privelistea mormintelor

19 noiembrie 2016

Privelistea mormintelor nu este lipsita de importanta în desavârsirea întelepciunii noastre. Privindu-le, sufletul nostru, daca lâncezea, tresare de îndata, iar de era treaz si vrednic, înca si mai vrednic se face. Cel ce se plânge ca-i sarac, primeste de la aceasta priveliste o binevenita mângâiere; iar cel ce umfla de trufie ca-i bogat, e trezit la realitate si smerit. Vederea mormintelor predispune pe fiecare dintre noi sa cugete, chiar de n-ar vrea, asupra sfârsitului propriu; ea ne încredinteaza de a nu mai crede temeinic nici unul din lucrurile lumii acesteia, placute sau suparatoare;... 

Slujirea preoților militari

Slujirea preoților militari

14 noiembrie 2016

Luni, 14 noiembrie, cu binecuvântarea Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe din Moldova, în incinta Centrului de Cultură şi Istorie Militară din mun. Chișinău s-a desfășurat conferința pastoral-misionară – „Slujirea preoților militari”. Pentru activitatea pastoral-misionară în Instituțiile de Forță, militare și penitenciare, din partea Episcopiei noastre au fost binecuvântați următorii preoți: protoiereu Pavel Petrov pentru municipiul Bălți; protoiereu Oleg Fistican pentru raionul Fălești; protoiereu Victor Guleac pentru raionul Glodeni; protoiereu Maxim Guzun... 

Daca e posedat de vreun demon iute alergi la sfinti, dar daca e învins de pacate de ce nu faci nimic?

Daca e posedat de vreun demon iute alergi la sfinti, dar daca e învins de pacate de ce nu faci nimic?

12 noiembrie 2016

Daca vezi vreun evadat ca-ti bate copilul, te mânii si te repezi ca o fiara asupra lui, dar stai linistit si nu faci nimic, dacă în fiecare zi vezi demonii atacându-l si împingându-l la pacate. Stai si nu-l scapi din ghearele lor. Daca copilul ti-e cumva posedat, alergi la toti sfintii si tulburi linistea si celor ce pustnicesc prin vârfuri de munti, ca sa-l scapi de nebunie. Dar, desi vezi cum în fiecare zi îl tulbura pacatul, care este cel mai îngrozitor demon, nu faci nimic. Si chiar sa fie cineva posedat de un demon, nu este deloc îngrozitor, pentru ca demonul nu poate cu nici un... 

Întrunirea  profesorilor de Religie din Sîngerei

Întrunirea profesorilor de Religie din Sîngerei

11 noiembrie 2016

“Pentru o educație creștinească corectă sunt necesare trei lucruri: puține cuvinte, multe exemple și mai multă rugăciune” (sf. Paisie Aghioritul). Joi, 10 noiembrie 2016, la gimnaziul ,,Iurie Boghiu” din satul Flămînzeni, raionul Sîngerei, s-a desfășurat atelierul de formare continuă a profesorilor de Religie cu genericul ,,Acces, relevanță, calitate în educație – competențe pentru viitor”. Seminarul a început cu prezentarea instituției de către doamna Cumpătă Lilia, directorul gimnaziului, apoi a urmat lecția publică la clasa II-a, cu subiectul: ,,Minunea... 

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit

5 noiembrie 2016

Prin această pildă, Hristos voieşte să ne înveţe următoarele: Era un om bogat, zice El, care trăia în multe desfrânări, şi totuşi nu suferise nici o nenorocire, ci, dimpotrivă, îi curgeau toate bunurile ca un râu. Că pe el nu l-a ajuns nici o întâmplare rea, neaşteptată, că n-a avut nici o pricină de descurajare şi nici o neîndemânare în viaţă, aceasta arată Domnul prin cuvintele: „veselindu-se în toate zilele luminat”. Iar că el trăia în păcate, se vede din sfârşitul ce l-a ajuns, şi încă mai dinainte, din dispreţul său către săraci. Căci el n-a... 

Peştera celor veşnic osândiţi

Pe muntele Athos, pe teritoriul mănăstirii Marea Lavră, în apropiere de schitul Vigla, la o intersecţie de drumuri, pelerinii puteau să vadă până de curând un indicator pe care scria „Afurismeno”. Poteca duce până în dreptul mării, după care coboară abrupt pe stânci, până la un mic paraclis aflat în faţa unei peşteri acoperită cu bolovani. Pe mai multe limbi este scrisă acolo istoria acestei peşteri. Se spune că în 1278, în timpul patriarhului unionist Ioan al Xl-lea Vekkos, călugării şi preoţii de pe Sfântul Munte au fost obligaţi să ţină slujbe în rit catolic şi să jure credinţă Papei. Pentru că au refuzat acest lucru, au fost consideraţi aroganţi, înfumuraţi şi trădători, iar împotriva lor a început prigoana: mulţi au fost schingiuiţi, mutilaţi, omorâţi, închişi sau alungaţi din munte. Unii au fost luaţi ca sclavi, alţii au fost surghiuniţi şi mulţi au fost înrolaţi în oastea împăratului. Unora din cei rămaşi li s-au scos ochii, altora li s-au tăiat mâinile, unii au fost decapitaţi, alţii omorâţi prin spânzurătoare, unii au fost înnecaţi în mare, alţii îngropaţi de vii şi mulţi au sfârşit în flăcările rugurilor aprinse în faţa mănăstirilor. Spun cronicile că pământul muntelui se înroşise de atâta sânge curs în acel an. Pentru a opri această hărţuire, trei călugări au acceptat să oficieze slujba aşa cum le cereau preoţii catolici. În timpul ceremoniei, altarul bisericii din mănăstirea Marea Lavră s-a
prăbuşit peste cei trei călugări, iar acest lucru a fost considerat
un semn divin, întărindu-le ortodocşilor ideea că trebuie să
reziste în faţa expansiunii catolice. După un timp, trupurile celor
morţi în acele evenimente au fost deshumate, iar oamenii au
putut să vadă că cele mai multe erau neputrezite şi emanau o
mireasmă plăcută. Trupurile celor trei călugări care au slujit în
rit catolic erau însă umflate şi urât mirositoare. Înalţii ierarhi ai
muntelui Athos au hotărât ca cei care au rezistat asediului
catolic să intre în rândul sfinţilor, fiindu-le de atunci pomenit
numele în fiecare an pe 22 septembrie ca sfinţi cucernici
mucenici. Iar trupurile celor trei călugări unionişti au fost multă
vreme expuse public, ca dovadă a pedepsei pe care Fecioara
Maria a dat-o celor care n-au ascultat porunca ei de păstrare a
dreptei credinţe. După mulţi ani, pentru că erau „înfiorătoare la
arătare şi umflate ca toba” (după cum scrie monahul Lazăr
Dionisiatul), iar credincioşii se îmbolnăveau numai privindu-le,
ele au fost îngropate în peştera de deasupra mării, iar peştera a
fost zidită, neintrând nimeni în ea multe sute de ani.
În 1998, după 720 de ani, peştera a fost deschisă pentru a
îngropa în ea trupul unui alt călugăr care a greşit în faţa
Fecioarei Maria. Se spune că în primăvara anului 1996, în faţa
pierderii accentuate a simpatiei populare de către preşedintele
comunist al unei ţări ortodoxe, sfetnicii lui l-au convins să
renunţe la ateismul ostentativ şi să joace rolul unui pios creştin,
pentru a recuceri o parte din electoratul pierdut. În mintea unui
consilier prezidenţial a încolţit ideea să li se arate alegătorilor un
film în care preşedintele intră în Biserica Sfântul Andrei (cea
mai mare biserică de pe munte şi a doua biserică ortodoxă din
lume ca mărime, după cea de la Moscova) şi 3.000 de călugări
şi pustnici i se închină şi îl preamăresc. Un călugăr a
fost convins să se ocupe de formalităţile necesare regiei acestui
film. Pentru că nici un alt călugăr nu a acceptat să se închine în
faţa unui ateu, pe munte au fost aduşi 3.000 de figuranţi (cei mai
mulţi salariaţi ai serviciilor secrete şi activişti ai partidului
prezidenţial) care au fost machiaţi, îmbrăcaţi în haine monahale
şi învăţaţi să se poarte asemenea cucernicilor părinţi ai muntelui.
Cu o zi înaintea sosirii preşedintelui la Athos, falşii călugări au
fost aduşi în biserică pentru o repetiţie generală. Atunci
clopotele bisericii au început să bată singure şi apoi au căzut la
pământ sfărâmându-se în multe bucăţi. Erau clopote uriaşe,
făcute special de meşterii ruşi la comanda ţarului Petru cel
Mare. Falşii călugări au fugit îngroziţi de pe munte, iar călugărul
pro-comunist a părăsit mănăstirea, devenind un pustnic rătăcitor.
Colegii i-au găsit prin bagaje 10.000 dolari şi au înţeles că a fost
plătit să joace o sinistră farsă. De atunci au interzis accesul pe
munte la mai mult de 100 de pelerini pe zi, pentru a reduce
şansele producerii unor evenimente similare. Călugărul procomunist
a murit la scurt timp şi, când a fost deshumat, trupul
lui era neputrezit şi degaja un puternic miros de hoit. Atunci
consiliul stareţilor de la Careia – capitala muntelui – a hotărât
deschiderea peşterii şi aşezarea lui alături de ceilalţi monahi
afurisiţi.
Din grabă, din neatenţie sau poate cu un scop ascuns,
intrarea în peşteră n-a mai fost zidită, ci doar astupată cu pietre,
iar cadavrele celor din interior au fost uneori arătate pelerinilor
curioşi şi călugărilor care treceau prin faza deznădejdii şi a
îndoielii privind menirea lor.
În acea peşteră a fost adăpostit Tudor la începutul lunii
august a acestui an în timpul celei mai mari razii efectuate pe
munte de forţele de poliţie greceşti şi de serviciile secrete ale
mai multor ţări ortodoxe. Existau informaţii că pe Athos şi-au
găsiţ adăpost câţiva oameni urmăriţi de serviciile speciale, iar
pentru căutarea lor s-au pus pe scotocit nu doar în toate
cotloanele mănăstirilor şi chiliilor, ci şi în lăcaşurile pustnicilor
săpate în piatră, aflate printre stânci, în peşteri sau în colibe greu
accesibile. În timp ce se îndreptau spre peştera „Afurismeno”,
pustnicul Gorgonie îi povestea lui Tudor despre istoria acestui
loc şi îl pregătea pentru a rezista sufleteşte printre cadavrele
seculare.
- Sfântul Siluan scria că Dumnezeu i s-a arătat şi i-a spus: „Ţineţi
mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Eu îţi spun ţie că acum o să
fii nu doar cu mintea, ci şi cu trupul în iad şi deznădejdea o să te
cuprindă negreşit. Ca să scapi îţi las o icoană a Fecioarei cu
Pruncul, la care să te rogi neîncetat. Cum simţi că te îngrozeşti
de locul în care te afli, trebuie să începi rugăciunea. Cel mai
rapid e să spui continuu rugăciunea inimii, dar poţi să te rogi în
orice fel, numai să nu laşi iadul să-ţi domine mintea.
Când au dat pietrele la o parte şi au intrat în peşteră, un
miros urât, de ceva stricat, le-a venit în nări, iar la vederea
hoiturilor s-au cutremurat amândoi şi au început să se închine
spunând: „Doamne fereşte!”. După ce i-a aşezat salteaua şi
aşternuturile, bidoanele cu apă şi sacoşa cu pâine şi fructe,
pustnicul a ieşit astupând la loc intrarea, promiţându-i că va veni
să-i dea un semn peste 4 zile despre acţiunile şi intenţiile
autorităţilor.
La început Tudor a fost preocupat să-şi amenajeze un loc
confortabil pentru somn şi citit, cât mai departe de cele patru
cadavre. Dar curiozitatea 1-a făcut să se apropie de ele să le
privească mai atent. Hamele sau pânzele cu care au fost iniţial
acoperite putreziseră de mult şi doar câteva bucăţi de cârpă
neagră mai puteau fi văzute lângă ele. Corpurile lor aveau o
piele înnegrită, de parcă ar fi fost date cu cărbune. Erau atât de
umflate încât păreau că urmează să plesnească rapid şi, din când
în când, câte un firicel de puroi sau de zeamă gălbuie se
prelingea prin orificiile corpurilor, făcându-şi loc spre
crăpăturile aflate în podeaua peşterii. Părul de pe cap, din barbă
şi de pe corp era năclăit, iar ochii erau aproape scoşi din orbite,
exprimând groaza de parcă ar fi fost vii, dar o groază eternă,
neîntreruptă de nici o clipire a pleoapelor. Tudor le-a privit
trupurile cu multă atenţie, încercând să vadă dacă poate afla mai
multe indicii despre personalităţile lor din timpul vieţii. Unul era
înalt de peste 1,85 metri, cu o barbă rară şi un păr albit, ce părea
că avea aproape 60 de ani când a murit. Cei doi de lângă el
păreau mai tineri, de 35-40 ani, unul şaten şi altul brunet, mai
mici de înălţime, de aproximativ 1,75 metri. Cel de-al patrulea,
aflat puţin mai departe, probabil călugărul adus recent, părea de
aproximativ 50 ani şi era cel mai îngrozitor la înfăţişare, căci
ochii lui verzi păreau a plânge continuu, din ei şiroind un lichid
alb-gălbui. Cele patru corpuri emanau un miros puternic,
înţepător, iute, de ceva stricat dar aflat încă în fermentaţie. Tot
privindu-le, Tudor şi a adus aminte de sfatul pustnicului
Gorgonie şi s-a îndreptat spre icoana Fecioarei Maria. Voia să
spună o rugăciune, dar a început să vorbească în faţa icoanei cu
voce tare:
- Maică Sfântă, cât de mare a putut să fie răul pe care l-au
făcut aceşti patru oameni de nu le laşi corpurile să se odihnească
în pace nici după atâta timp? Cât de mult te doare pe tine răul pe
care ţi l-au făcut, de nu poţi să-i ierţi pe cei trei nici măcar după
700 de ani? A trecut atâta timp de-atunci, Muntele Athos a
revenit ce-a fost şi cei mai mulţi au uitat ce s-a întâmplat atunci.
De ce vrei să le-aduci mereu aminte călugărilor şi pustnicilor de
greşelile celor patru păcătoşi? Crezi tu că fără aceste patru
cadavre credinţa lor va fi mai slabă şi te vor iubi şi slăvi mai
puţin? Iartă-i, Fecioară Maria pe aceşti călugări, aşa cum i-ai
iertat pe mulţi înaintea lor şi după ei. Sunt ei mai păcătoşi decât
atâţia criminali, atâţia violatori, hoţi şi tâlhari, de care te-ai
milostivit lăsându-le trupurile să se odihnească? Pe mulţi
oameni răi i-ai iertat deşi te-au rănit mai grav decât ăştia. Îţi
aduci aminte, Fecioară, de diaconul care a aruncat cu cuţitul în
chipul tău pictat pe peretele mănăstirii Vatopedu, supărat că-i
închideai deseori uşa trapezei în nas şi nu-1 lăsai să mănânce?
Ţi-a sângerat chipul şi l-ai orbit pe loc, dar l-ai iertat după trei
ani de cumplite mustrări şi fierbinţi rugăciuni. Iartă-i şi pe
călugării ăştia cum l-ai iertat şi pe acela care te-a înjunghiat.
Pe măsură ce vorbea cu Maica Domnului din icoană, Tudor
punea tot mai mult patos în argumentele lui. Era şi el uimit de
cât de multe argumente găsea pentru a o convinge pe Fecioară
să-i ierte pe călugării din celălalt colţ al peşterii. Se uita din când
în când la trupurile lor pentru a vedea dacă Maica Domnului îi
îndeplineşte ruga şi apoi continua cu şi mai mare înflăcărare să
vorbească.
- Uită-te, Împărăteasa Cerurilor la ochii lor şi milostiveştete
de ei. Chiar nu te emoţionează nici un pic groaza din privirea
lor? Răul făcut de ei n-a fost până la urmă un lucru bun? Cei trei
i-au întărit în credinţă pe călugări şi pe pustnici, iar fapta lor le-a
arătat catolicilor zădărnicia încercărilor de a cuceri muntele
Athos. Călugărul acesta vândut comuniştilor n-a îndepărtat prin
fapta lui pe toţi neaveniţii de acest tărâm sfânt? Înaintea lui
intrau pe munte toţi ateii şi duşmanii tăi, maimuţărind truda
sfinţilor călugări. Dac-ai reparat răul făcut de ei şi l-ai
transformat într-un lucru şi mai bun decât era înainte, de ce nu le
ierţi vina şi îţi arăţi mărinimia? Crezi că iertarea lor nu va fi
percepută ca o minune, ci ca o slăbiciune a ta? Le spune Fiul tău
tuturor oamenilor că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie
şi le cere să renunţe la acest flagel care-i îndepărtează de
Dumnezeu şi cufundă lumea în nenorociri şi suferinţe. Nu
reprezintă oare aceste cadavre neputrezite o dovadă a mândriei
tale? Arată-ţi smerenia ca oamenii să-şi întărească puterea
sufletului. Ne cere Fiul tău să-i iubim pe cei din jurul nostru şi
să le întoarcem şi celălalt obraz atunci când ne lovesc. Dar tu,
Maică Sfântă, de ce nu îi iubeşti pe aceşti călugări care ţi-au
greşit? Arată-ţi acum dragostea faţă de ei şi revarsă-ţi harul
peste trupurile lor.
Tudor o implora pe Fecioara Maria cu o rugăciune întinsă
la extrem. Lacrimile îi curgeau din belşug, iar ochii i se
îndreptau spre cadavrele de lângă el, aşteptând în orice clipă să
vadă miracolul iertării. Dar trupurile rămâneau în nemişcare, iar
deznădejdea începuse să pună stăpânire pe el.
- Eşti nemiloasă şi neînduplecată, Împărăteaso!
Şi-a aplecat fruntea pe icoană şi a început să plângă în hohote.
Atunci a simţit cum mâna Fecioarei iese din icoană şi îl mângâie
pe păr. S-a retras mirat şi a auzit cum Ea îi spune:
- Du-te şi adu-le sufletele în faţa Mea.Şi în acel moment, întrun
colţ mai îndepărtat al peşterii s-a creat un gol, o gaură din
care ieşea o lumină roşiatică şi zgomote ciudate veneau
dinăuntru. Tudor s-a apropiat încet de acea groapă apărută pe
neaşteptate şi a simţit cum o căldură îl cuprinde de la flăcările
care ardeau în adâncul ei. Auzea gemete şi urlete, tânguiri şi
plânsete într-un amestec nedefinit de durere, jale, disperare,
amărăciune şi groază. Ajuns în dreptul gropii, a observat o scară
care ducea mult în adânc, fără să i se vadă capătul A început să
coboare încet, uitându-se curios la priveliştea care i se înfăţişa.
La un moment dat scara a atins solul, deşi ea continua să
coboare tot mai jos. S-a depărtat de scară şi a început să meargă
spre grupul de oameni cel mai apropiat. A văzut cum un individ
puternic le dădea altor oameni să mănânce fecale. Oamenii aceia
plângeau şi încercau fără succes să se opună. Înghiţeau porţii
mari de mizerii, scoţând nişte sunete de revoltă neputincioasă.
Văzându-1 pe Tudor, au alergat spre el strigând:
- Un om viu! Un om viu! Ia-ne cu tine! Scoate-ne de aici!
Salvează-ne! Încercau să se agaţe de el, dar individul puternic
i-a îndepărtat şi 1-a întrebat:
-Pe cine cauţi aici, omule?
-Îi caut pe cei patru călugări care au greşit faţă de Fecioara
Maria pe muntele Athos.
-Nu sunt aici. Trebuie să cobori mai jos.
-Dar cine sunt cei care se agăţau de mine şi cărora le dădeai să
mănânce rahat? – 1-a întrebat Tudor.
Cât au fost în viaţă au minţit continuu şi mult rău au făcut
oamenilor cu minciunile lor. Acum îşi primesc răsplata.
Ceva mai departe, Tudor 1-a văzut pe unchiul lui care fusese
activist comunist. Realizase multe emisiuni la radio şi la
televiziune sub genericul „În lumina documentelor de partid”.
Ani îndelungaţi a fost profesor de materialism dialectic şi istoric
la Facultatea de partid „Ştefan Gheorghiu” şi ajunsese într-o
vreme vice-prim-secretar pe judeţ, funcţie pe care şi-a exercitato
cu severitate şi care i-a adus o tristă notorietate în zonă.
- Unchiule, povesteşte-mi cum este aici. Spune-mi cu cine te-ai
întâlnit şi cum este organizată această lume.
- Dacă-i ceri voie să te însoţesc în căutările tale, îţi voi spune tot
ce vrei să afli.
L-a întrebat pe individul puternic dacă îl lasă pe unchiul lui să-i
fie ghid şi a rămas surprins să vadă cu ce uşurinţă l-a lăsat liber.
Aşa cum avea.să afle mai târziu, orice dorinţă a lui, ca om viu,
era lege nu doar pentru toţi paznicii şi torţionarii iadului, ci şi
pentru orice suflet întâlnit.
- Lumea de-aici este construită după mintea pe care-am avut-o
cât am fost în viaţă şi după faptele pe care le-am făcut. Eu am
mâncat rahat o viaţă întreagă minţindu-i pe oameni de
binefacerile partidului comunist şi pentru asta mi se dă să
mănânc rahat o veşnicie. Când cineva se roagă pentru noi,
porţiile ni se reduc şi ne apropiem tot mai mult de scară. Sunt
unii care-au reuşit să urce scara şi să iasă de aici, pentru că au
avut dincolo pe cineva care se ruga continuu pentru ei. Dar ăia
care-au murit de mult şi nu-i mai ştie nimeni stau prin locurile
cele mai groaznice. Aici m-am întâlnit cu cei mai mulţi colegi
de partid şi fiecare suntem puşi să ne spunem public fiecare
minciună pe care-am debitat-o. Aflăm apoi cât rău a făcut
fiecare minciună, chiar şi cele care păreau nevinovate şi pentru
fiecare ne primim pedeapsa. Nu doar în înghiţirea fecalelor
constă pedeapsa noastră. Dacă minciunile noastre au dus la
arestarea unor oameni sau chiar mai rău, la terorizarea sau la
moartea unora, atunci suntem puşi să coborâm scara în zonele
mai crunte. Când văd câte lumi sunt dedesubtul meu, mă cred
norocos că sunt aici. Cel mai rău este focul care nu ne arde, ci ne
mistuie şi ne face să ne blestemăm prostiile vieţii, mai ales când
vedem lumina vie de la capătul scării. Toţi dorim să urcăm scara
şi ne tânguim, plângem sau implorăm sufletele celor vii pe care-i
cunoaştem să se roage pentru iertarea noastră. Dar nu cred că ele
ne aud, căci atunci când unele rude vin lângă noi, le întrebăm
dacă au simţit vreodată chemările noastre de ajutor. Şi nu am
cunoscut pe nimeni care să spună că a auzit vocile noastre cât a
fost viu, nici în somn, nici în stare de trezie.
- Dar care rude au venit aici lângă tine, unchiule? – 1-a întrebat
Tudor.
- Aici este şi mama ta.
- Mama? – a întrebat Tudor emoţionat. Unde este? De ce e şi ea
aici? Ce rău a făcut pe lume? Ne-a crescut pe toţi fraţii cu
dragoste şi multe sacrificii a făcut pentru noi. Nu se poate să fie
aici.
- Nu e aici, ci mai jos, în alt palier al iadului.
- Vreau s-o văd. Hai cu mine să-mi arăţi drumul – 1-a rugat
Tudor pe unchiul său.
- Te însoţesc şi la ea şi la călugării pe care-i cauţi. Ăştia sunt şi
mai jos, pe ultimele etaje ale infernului, în fundăturile cele mai
prăpăstioase în care i-au aruncat blestemele credincioşilor.
Fiecare om care le-a văzut trupurile neputrezite şi nu s-a rugat
pentru iertarea lor, i-a împins şi mai adânc în mlaştinile iadului.
Dar trebuie să-mi promiţi că nu te vei depărta de mine nici o
clipă şi nu mă vei lăsa pradă torţionarilor de-acolo. Şi trebuie să
fii pregătit să rezişti rugăminţilor şi vicleşugurilor celor pe care-i
întâlneşti, care vor vrea să se agaţe de tine să-i scoţi de-acolo.
Trebuie să ieşi cât mai repede de-aici şi cel mai mare bine pe
care-1 poţi face cuiva din iad este să-i reţii numele şi să te rogi
zilnic pentru iertarea sufletului lui atunci când vei fi afară.
Mergând umăr lângă umăr s-au apropiat de scară şi au început să
coboare. Tudor îl întreba mereu de mama sa, dar unchiul îi
spunea să aştepte şi să vadă cu ochii lui. Tot coborând, au ajuns
la un moment dat la un nivel la care priveliştea era mai
groaznică decât la nivelul anterior: o mulţime de femei erau
puse să-şi mănânce pruncii avortaţi în timpul vieţii. Unele
trebuiau mai întâi să-i ciopârţească în bucăţi, în timp ce pruncii
ţipau: „Nu mă omorî, mamă! Nu mă omorî!” Altele erau puse să
le mănânce mai întâi membrele, apoi corpul, în timp ce gurile
copiilor urlau: „Nu mă mânca, mamă! Nu mă mânca!” Oricât
încercau să se opună strângându-şi pruncii la sân, femeile erau
forţate de indivizi înalţi şi puternici să-şi ucidă copii avortaţi,
privind neputincioase la durerile acestora.
- Ajută-mă! – îl implorau femeile care-1 vedeau. Roagă-te
pentru copilul meu nenăscut Ionel şi pentru iertarea mea Ana,
păcătoasa – i-a spus o femeie. Roagă-te şi pentru Vasile şi
Andreea – i-a spus altă femeie. Şi pentru Laurenţiu şi Daniela,
Victor şi Lăcrămioara, Andrei şi Aura, Iolanda şi Tudoriţa,
Magda şi Miruna- şi multe femei încercau să-1 facă să reţină
numele copiilor avortaţi şi numele lor.
- Hai să mergem repede, nu mai sta să le priveşti groaza din
ochi, căci nu le faci nici un bine aşa – îi spunea unchiul lui. Şi au
trecut printr-un cor asurzitor de nume rostite cu ţipete, cu jale,
cu fierbinţi implorări, până în apropierea unei văi în care un alt
grup de femei erau pedepsite de alţi indivizi în moduri cât mai
înspăimântătoare.
- Tina, unde eşti? – a strigat unchiul.
Şi atunci, din mulţime a ieşit mama lui Tudor cu pruncul avortat
în braţe.
- Iartă-mă, Tudorelul mamii, de ce-am făcut, dar aşa am crezut
atunci că vă pot creşte pe voi, ceilalţi copii ai mei. Mi-a fost
teamă să mai am încă un copil, că erau vremuri vitrege şi nu
credeam că am să pot face faţă greutăţilor. Şi acum trebuie să
suport groaza uciderii lui şi a reproşurilor pe care mi le face
mereu că nu mi-a păsat de el.
- Vino cu mine mamă şi nu te depărta de noi, căci trebuie să mă
duc mai jos după cineva.
- Dar acolo căldura este de nesuportat şi pedepsele te
paralizează câte-o sută de ani numai cum le vezi. Nu mai coborî
fiule; întoarce-te în lumea celor vii şi roagă-te pentru noi.
Atunci Tudor s-a dezbrăcat şi a acoperit faţa mamei şi a
fratelui nenăscut cu haina lui. S-au apropiat de scară şi au
coborât-o cu repeziciune, fără să se oprească la alte niveluri. A
apucat să vadă în fugă oameni care erau ucişi cu pietre de alţi
oameni, a văzut trupuri mutilate, date pradă fiarelor, a privit
linşajul la care erau supuşi unii dictatori şi tirani prea iubitori de
statui cu chipurile lor, a urmărit cum unii erau înnecaţi în urina
altora sau în lacuri de sânge, a privit carnagiile cele mai greu
imaginabile pentru vreun om viu. Şi a auzit cum sufletele
torturate îl strigau cu disperare, cerându-i să se roage pentru ele
- pentru Cornel, Cătălin, Beatrice, Bogdan, Paul, Roxana,
Marian, Nicoleta, Diana, Dorin şi câte şi mai câte nume.
Coborând neîncetat, fără să poposească pe alte niveluri ale
infernului, a ajuns la capătul scării şi acolo era un râu. S-au suit
toţi în barca legată de scară şi au vâslit spre mal. Acolo erau mai
mulţi călugări şi preoţi care-şi plângeau continuu neascultarea
de duhovnic, nepăstrarea Sfintelor Taine, nerespectarea
cuvântului lui Dumnezeu sau hula Domnului. Pământul pe care
stăteau era încins, iar corpurile lor se topeau, ieşindu-le prin
orificii un lichid alb-gălbui, care se scurgea în lac. Iar ei se
făceau tot mai mici, tot mai mici, până se topeau cu totul în
pasta vâscoasă prin care barca aluneca. Un lichid în care ochii şi
gurile implorau iertarea până când erau inevitabil lovite de
vâslele lui Tudor şi se scufundau cu un urlet sfâşietor, revenind
uneori la suprafaţă pentru câteva clipe, ca apoi să se afunde
definitiv.
- Unde sunt călugării de pe Athos? – întreba Tudor pe cei din
jurul lui.
- Mai departe – i-a răspuns un suflet. Acolo unde începe râul. Să
nu puneţi piciorul pe pământ şi să nu atingeţi zeama râului. Şi
rugaţi-vă pentru mine, călugărul Mihail. Şi pentru părintele
Teofil – a spus altul. Şi un alt cor de nume s-a pornit să-1
implore: Sofronie, Daniel, Gherontie, Sofian, Paisie, Grigore,
Leon, Teofan.
A continuat să vâslească în pasta tot mai vâscoasă a
trupurilor topite ale călugărilor, într-o atmosferă tot mai încinsă
şi de nerespirat. Într-un târziu i-a recunoscut pe mal pe cei patru
călugări.
- Urcaţi în barcă – le-a strigat el.
- N-are rost – i-a răspuns cel vârstnic. Cine poate să ierte nişte
suflete născute strâmb, încărcate de dispreţul şi hula tuturor
credincioşilor? Cum putem să apărem-în faţa Fecioarei când
suntem plini de păcatele cele mai grave? Lasă-ne şi du-te. Nu
putem ieşi de-aici decât prin rugăciune. Roagă-te pentru noi şi
cere-le şi altora să se roage pentru noi şi aşa, încet-încet, ne vom
apropia de scară şi ne vom curăţi, pentru a apărea cum se cuvine
în faţa Maicii Domnului ca să cerşim iertarea şi binecuvântarea
ei.
- Urcaţi în barcă acum! le-a poruncit Tudor. Şi a început să-i
tragă spre el cu toată împotrivirea lor.
În timp ce păşeau prin zeama fierbinte a trupurilor topite
ale călugărilor, ei se opreau şi mângâiau suprafaţa ei, spunând:
„Iartă-mă, Veniamine! Iartă-mă, Dionisie!”. Urcarea celor patru
călugări în barcă a fost o muncă uriaşă pentru Tudor. Căldura
dogoritoare îl epuiza, iar privirile pline de groază ale celor din
jur îi încetineau eforturile. Se chinuia să le memoreze numele ca
să se roage dincolo pentru iertarea lor. Orice suflet pe care-1
ţinea aproape de el îl trăgea în jos şi-i făcea drumul de întoarcere
la scară tot mai anevoios.
Voia să se oprească să se odihnească, dar şi-a adus aminte
de sfatul pustnicului Gorgonie şi a început să se roage Fecioarei
Maria să-i dea putere să iasă cu bine din iad. A simţit că forţele i
se refac şi a vâslit cu toată energia până la scară. Împingând cele
şapte suflete pe trepte sau trăgându-le după el, a început un
urcuş greoi. La fiecare nivel auzea ţipetele păcătoşilor şi vedea
de departe sufletele unor cunoscuţi pe care ar fi vrut să le ia cu
el, dar nu mai putea să facă un efort suplimentar şi nici nu mai
putea să încetinească urcuşul. Privind în sus, i s-a părut că o
vede la capătul scărilor pe Maica Domnului făcându-i semne să
vină la ea. A început să urce treptele mai repede, fără să mai
privească înjur, împingând vârtos sufletele buhăite şi leneşe ale
celor patru călugări şi târând după el sufletele celor trei rude
apropiate. Lumina de la capătul scării se făcea tot mai mare, iar
vederea ei îi umplea inima de bucurie.
Într-un târziu a ajuns sus în peşteră. S-a îndreptat spre
icoană să mulţumească Fecioarei pentru ajutor şi să o roage să
primească în împărăţia ei şi sufletele celor trei rude. A pus din
nou fruntea pe icoană şi, înainte de a spune ceva, a simţit cum
Maica Sfântă îi pune iarăşi mâna pe pâr şi îi dăruieşte o crenguţă
cu nişte flori neobişnuite. A adormit imediat fără să mai apuce
să privească sufletele lăsate la gura iadului. N-a ştiut cât a
dormit – câteva minute, câteva ceasuri, o zi sau mai mult. Când
s-a trezit, intrarea în iad dispăruse ca şi când n-ar fi existat.
Privind spre trupurile călugărilor de lângă el a văzut că erau
descărnate – simple schelete uscate, fără urme de carne, piele sau
lichid alb-gălbui. Îşi aducea aminte de călătoria prin iad şi de
sufletele chinuite şi a început să se roage pentru toate numele pe
care le reţinuse. În această stare de rugăciune era când pustnicul
Gorgonie a început să dea bolovanii la o parte şi să intre în
peşteră. Schimbarea văzută 1-a cutremurat şi a luat-o la fugă
fără să spună nici un cuvânt. A venit repede înapoi împreună cu
stareţul Marii Lavre şi cu mai mulţi călugări, pustnici şi
muncitori. În jurul peşterii s-a adunat rapid o mulţime de
oameni. Câţiva muncitori au început să vorbească destul
de tare, acuzându-1 că a mâncat carnea cadavrelor. Cei mai
mulţi călugări se închinau, murmurând speriaţi: „Doamne
fereşte!”. Pustnicul Gorgonie le spunea câtorva feţe monahale
cum 1-a lăsat şi cum 1-a găsit, spunând adesea: „Uitaţi-vă la
ochii lui. A fost dincolo.”
Tudor stătea în mijlocul peşterii, lângă icoană, cu crenguţa
cu flori în mână, în faţa câtorva zeci de oameni care nu
îndrăzneau să înainteze spre el şi nici să-1 întrebe ceva. Stareţul
mănăstirii a fost primul care s-a apropiat de el şi a întins mâna
după crenguţă. A privit-o câteva clipe în tăcere, a mirosit-o şi
apoi s-a întors spre călugări spunând:
- E iasomie de Nazareth. Sfântul Siluan a descris-o în amănunt,
spunând că Domnul Dumnezeu i-a dăruit Fecioarei Maria
această plantă nemaiîntâlnită până atunci în lume. A plantat-o în
curtea casei ei şi a avut mereu cu ea în toate călătoriile pe care
le-a făcut o crenguţă care nu se ofilea niciodată. A dăruit
sfântului Antonie o crenguţă ca mulţumire pentru întemeierea
monahală a muntelui. A dăruit şi sfinţilor Grigorie Palama şi
Vasile cel Mare o crenguţă similară care nu s-a ofilit decât după
adormirea lor. Şi sfântul Siluan a primit de la Maica Domnului o
crenguţă identică şi i-a descris-o arhimandritului Sofronie în
toate detaliile. E o minune dumnezeiască! a exclamat stareţul cu
voce puternică.
Cei prezenţi s-au apropiat de Tudor – unii au început să-1
îmbrăţişeze, alţii au căzut în genunchi în faţa lui, iar câţiva s-au
mulţumit doar să-i atingă hainele. Alţii mai sceptici – muncitori
şi pelerini – s-au apropiat de cele patru schelete şi le-au privit cu
atenţie. Erau uscate şi păreau descărnate de mult, dar cu toate
astea ei văzuseră recent trupurile buhăite şi purulente.
- E ceva necurat la mijloc – îşi spuneau unii altora. O fi vreun
vrăjitor care ştie nişte trucuri cu care le-a luat faţa călugărilor.
Deodată în peşteră s-a lăsat tăcerea. Nici un murmur şi nici
o vorbă nu se mai auzea. Toţi şi-au întors privirea spre intrarea
în peşteră. Şapte pustnici bătrâni se apropiau de Tudor.
- Sunt marii pustnici ai muntelui – i-a şoptit Gorgonie. Sunt
singurii tunşi în Marea Schimă şi sunt sfetnicii de taină a
Fecioarei Maria. Sunt stâlpii în viaţă ai ortodoxiei mondiale. Nu
i-a văzut lumea de-aici pe toţi la un loc decât la moartea
stareţului mănăstirii Vatopedu. E ceva neobişnuit venirea lor.
Cel mai vârstnic dintre cei şapte monahi, un om de 96 de
ani, foarte slab şi înalt, cu o faţă suptă şi cu o pereche de
ochelari cu sticlă groasă, s-a apropiat de Tudor sprijinindu-se în
toiag. L-a privit de-aproape şi a început să-i pipăie faţa cu
mâinile. Apoi a îngenunchiat şi i-a sărutat picioarele. Tulburat,
Tudor l-a ajutat să se ridice. Bătrânul 1-a îmbrăţişat cu atâta
emoţie încât şi cei sceptici au rămas impresionaţi de gestul lui.
Făcându-şi cu greu loc prin mulţimea de călugări care voiau să-i
atingă şi să-i binecuvânteze, ceilalţi şase mari pustnici l-au
îmbrăţişat şi l-au recunoscut pe Tudor ca pe un frate de-al lor.
- Vino cu noi – i-a spus cel bătrân. Şi întorcându-se către stareţ:
Puneţi scheletele în osuar şi faceţi-le o slujbă creştinească.
A ieşit cu ei şi a dispărut o săptămână în locuri neştiute. Apoi a
coborât la mănăstirea Marea Lavră împreună cu cei şapte
sihaştri şi a cerut să fie tuns în monahism. Slujba a fost oficiată
de stareţ, iar pustnicul Gorgonie i-a devenit duhovnic şi naş de
călugărie. În lumina pală a lumânărilor, înveşmântat în cămaşa
albă a curăţeniei, a făcut legământul de credinţă şi fost tuns în
patru părţi ale capului în semn de cruce. A primit numele
Migdonie, în cinstirea sfântului care a fost băgat de viu într-o
groapă la ordinul împăratului Maximian. Dar toţi i-au spus
Migdonie Imploratorul, pentru că a reuşit s-o convingă pe Maica
Domnului să-i ierte pe cei de neiertat. A trecut prin ritualul
îmbrăcării şi înzestrării cu noile sale „arme”: cămaşa (haina
veseliei), paramanul, brâul (pentru omorârea trupului şi înnoirea
duhului), potcapul (coif al nădejdii mântuirii) şi camilafca (vălul
care-1 împiedică să vadă toate deşertăciunile lumii), tunica
lungă, mantia şi rasa (hainele mântuirii), sandalele (pentru
vestirea Evangheliei păcii), metaniile (sabia Duhului), crucea
(cu care-1 urmează pe Mântuitor) şi lumânarea (ca să aducă
lumină înaintea oamenilor şi să vegheze păstrarea-credinţei).. A
fost pentru prima oară în ultimele secole când un om a primit
călugăria fără să petreacă trei ani în mănăstire ca novice purtând
scufia şi încă un an ca rasofor purtând rasă cu mâneci largi, dar
mulţi din cei prezenţi au spus că în momentul tunderii în
monahism biserica se umpluse de îngeri.
În semn de cinstire a fost pus în fruntea grupului de
pustnici care s-a pornit să oficieze slujba adormirii Maicii
Domnului la paraclisul Metamorfosi – cel mai înalt loc de
rugăciune aflat în vârful muntelui Athon, la peste 2.000 metri.
Pe drumul spre vârf, grupul s-a mărit cu pustnici şi călugări de la
toate mănăstirile şi schiturile, în aşa fel încât atunci când au
ajuns la Panaghia- puţin mai jos de vârful Athonului – Biserica
Maicii Domnului era plină de oameni şi înconjurată de o mare
de părinţi în tunici negre. Niciodată n-au făcut acel greoi urcuş
atâtea mii de călugări în acelaşi timp. A fost una din cele mai
emoţionante slujbe la care au asistat, iar Migdonie i-a
impresionat pe toţi cu harul său. Au coborât muntele bucuroşi,
discutând despre viitorul fratelui Migdonie Imploratorul. Dar
bucuria le-a dispărut rapid, căci în faţa mănăstirii Iviru a fost
arestat de poliţia greacă. Mergând spre portul Daphne, pe
drumurile neasfaltate, înguste şi întortocheate ale muntelui,
şoferul care conducea maşina poliţiei a pierdut controlul
volanului şi s-a răsturnat în prăpastie. Când au ajuns la locul
accidentului, autorităţile au găsit trupurile poliţiştilor mutilate de
fiarele maşinii, dar n-au dat nicăieri de urma lui Migdonie.
Pentru găsirea lui au suplimentat forţele de ordine, dar toate
căutările au fost în zadar.
Dispariţia neobişnuită a noului călugăr a tulburat minţile
sihaştrilor. Despre el au început să circule tot felul de informaţii.
Pustnicul Gorgonie, duhovnicul lui – a spus celor din jur că
Migdonie îl vizitează deseori. Serviciile secrete l-au pus sub
atentă observaţie şi au văzut că mergea uneori vorbind singur,
dar nu în acelaşi mod în care merg toţi părinţii muntelui,
murmurând neîncetat rugăciunea inimii, ci vorbind cu cineva
nevăzut. În jurul lui era în acele momente un miros puternic de
iasomie. La scurt timp, indicatorul „Afurismeno” de lângă
schitul Vigla a fost înlocuit de cineva necunoscut cu altul pe
care e scris „Peştera Implorării”. În faţa peşterii a fost plantată
crenguţa de iasomie de Nazareth, iar mirosul ei se simte şi acum
de la mare depărtare, aducând tuturor aminte că trebuie să se
roage nu doar pentru cei buni, ci şi pentru cei de neiertat.

babylenuta-dinsufletpentrusuflet.blogspot.ro

Din aceași categorie:


Comentariile sunt dezactivate pentru acest articol.