versiunea moldoveneasca русская версия


Mănăstirea „Sf.M.Mc.Dimitrie” a găzduit racla cu moaște ale sfinților Pantelimon, Luca și Matrona

Mănăstirea „Sf.M.Mc.Dimitrie” a găzduit racla cu moaște ale sfinților Pantelimon, Luca și Matrona

23 июня 2017

Cu binecuvântarea Preasfințitului Marchel, mănăstirea „Sf.M.Mc.Dimitrie”, de lângă satul Izvoare , raionul Fălești, a fost gazda pentru o zi a mai multor sfințenii alese: icoana Sf.M.Mc.Pantelimon, racla cu un fragment din moaștele Sf.Ier.Luca din Crimeia și racla cu un fragment din moaștele Sf.Fer.Matrona de la Moscova. Cu acest prilej arhimandritul Zosima Aftene împreună cu obștea monahală a făcut priveghere de noapte și sfânta Liturghie la miezul nopții, considerând că gândurile și grijile lumești domină mai puțin pacea sufletului și liniștea rugăciunii.  

În viaţă nimic nu este întâmplător

În viaţă nimic nu este întâmplător

17 июня 2017

Toate greutăţile şi bolile vin asupra noastră pentru că nu vrem să-L primim pe Dumnezeu şi tot stăruim într-ale noastre. Iar Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi înşine, pentru că noi nu înţelegem nimic din cele duhovniceşti şi purtăm grijă numai de trup. Iar trupul suferă şi boleşte pentru că sufletul este plin de lepră.  

Păcatul nerespectării zilelor de post

Păcatul nerespectării zilelor de post

16 июня 2017

Postul are un caracter de jertfă pe care noi oamenii o aducem lui Dumnezeu. Adică în momentul în care ne înfrânăm depunem un efort conştient prin care noi oferim lui Dumnezeu, ființa noastră întreagă, trupul şi sufletul. Când nu ne înfrânăm şi nu păstrăm aceste reguli minime, cădem în stadiul animalităţii iraţionale. Oamenii care nu postesc nici măcar puțin, niciodată nu pot simţi prezenţa lui Dumnezeu, nu pot să aibă bucurii duhovniceşti în viaţă,  

Rugăciunea care a unit satul Clococenii Vechi

Rugăciunea care a unit satul Clococenii Vechi

8 июня 2017

„Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt.18,20). Marți, 6 iunie 2017, locuitorii satului Clococenii Vechi, raionul Glodeni, au avut parte de o adevărată sărbătoare cu ocazia slujirii unui sobor de preoți, avându-l ca protos pe protoiereul Victor Guleac, blagocinul raionului Glodeni. Prilejul rugăciunii l-a constituit poposirea în localitate a unor sfințenii mari:  

Hramul catedralei „Sf.Împ.Constantin și Elena”

Hramul catedralei „Sf.Împ.Constantin și Elena”

6 июня 2017

Sâmbătă, 3 iunie 2017, în ziua hramului catedralei „Sf.Împ.Constatin și Elena” din Bălți, Preasfințitul Marchel a oficiat dumnezeiasca Liturghie în mijlocul comunității enoriașilor, care fregventează catedrala episcopală. Sărbătorea a fost înfrumusețată de prezența în jurul Arhipăstorului a multor creștini, de soborul de preoți și în special de interpretarea liturgică a corului arhieresc, condus de protoiereul Alexandru Paiul.  

Hramul mănăstiri „Sfînta Treime” din satul Glinjeni

Hramul mănăstiri „Sfînta Treime” din satul Glinjeni

6 июня 2017

Mănăstirea „Sfânta Treime” din satul Glinjeni,raionul Fălești, s-a îmbrăcat cu veșminte de sărbătoare pentru prăznuirea hramului. Curtea mănăsirii este aranjată cu mulțimea de flori mirositoare, credincioșii pășesc cu bucurie în suflet pragul bisericii pentru ascultarea sfintei Liturghii. Au avut ca oaspeți la acest eveniment luminat pe protoiereul mitrofor Petru Ciunciuc, secretarul eparhial, protoiereul Valentin Pînzaru și protodiacon Ștefan Rotari. Corul condus de maica Agnesia, s-a evedințiat cu cîntările armonioase,  

Slujbă arhierească în parohia „Sf.Irh.Nicolae” din satul Cotiujeni Mici

Slujbă arhierească în parohia „Sf.Irh.Nicolae” din satul Cotiujeni Mici

5 июня 2017

Luni, 5 iunie 2017, de sărbătoarea Sfîntului Duh, Prea Sfințitul Marchel, Episcop de Bălți și Fălești, înconjurat de un sobor de preoți a săvărșit sfînta Liturghie în biserica „Sf. Irh. Nicolae” din satul Cotiujeni Mici, raionul Sîngerei. În ograda bisericii Arhiereul a fost întîmpinat de protoiereul Gheorghe Turculeț, parohul sfîntului locaș  

Film documentar pro viață

Film documentar pro viață

26 мая 2017

 

Înălțarea Domnului sărbătorită la catedrala episcopală

Înălțarea Domnului sărbătorită la catedrala episcopală

25 мая 2017

Joi, 25 mai 2017, de sărbătoarea Înălțarea Domnului, Preasfințitul Marchel a oficiat sfânta Liturghie în catedrala „Sf.Împ.Constantin și Elena” din municipiul Bălți. Alături de arhipăstor s-au rugat soborul de clerici ai catedralei, dar și mulți creștini, enoriași fideli ai bisericii. După citirea pericopei evanghelice, Episcopul Marchel a explicat credincioșilor de ce Iisus Hristos s-a înălțat la ceruri, dar și semnificația practică a sărbătorii.  

11:30

11:30

24 мая 2017

 

?mp?rate ceresc

Unul din obiectivele pe care le-am propus de la bun Începun În planul nostru de lucru, a fost de a publica În fiecare zi de miercuri partituri bisericeşti. Desigur pentru a Înfrumuse?a articolul, vom insera explicarea liturgic? a cÎnt?rii, precum şi alipirea unui videoclip la aceast? tem?. S? fie de un real folos tuturor celor interesaşi. Doamne ajut?!




?mp?rate ceresc, MÎngşietorule. T?lcuire de Olivier Clement
?mp?rate ceresc, MÎngşietorule, Duhul Adev?rului,
…Care pretutindenea e?ti şi toate le ?mpline?ti,
…Vistierul bunăt?şilor şi D?t?torule de via??,
…vino şi Te s?l??luie?te Întru noi,
…şi ne cur??e?te de toat? Întin?ciunea
…şi mÎntuie?te, sufletele noastre,
…Bunule.

Iat? rug?ciunea către SfÎntul Duh cea mai r?spÎndit? În Biserica Ortodox?. Nu se Începe nici o lucrare important?, nici În biseric?, nici În lume, Înainte de a o spune.

În Biseric?, ea este rug?ciunea care introduce orice alt? rug?ciune, pentru c? orice rug?ciune adev?rat? se face În suflarea Duhului. “Însuşi Duhul vine În ajutorul sl?biciunii noastre, c?ci noi nu ?tim s? ne rug?m cum trebuie, ci Însuşi Duhul se roag? pentru noi cu suspine negrşite (Rom. 8, 26). Sunt cuvinte importante pentru rug?ciunea noastr? Într-o lume În care numai Duhul poate s? uneasc? v?zutul cu nev?zutul care, spune Maxim M?rturisitorul, trebuie s? se simbolizeze reciproc – imagine hristic? [Mistagogia 2].

Hristos exist? cu adev?rat În Duhul SfÎnt, pe care ni-L ?mp?rt??e?te. Trupul s?u eclezial este locul de unde izbucne?te sau dimpotriv? se prelinge În tain?, pic?tur? cu pic?tur?, aceast? ?mp?rt?şire. Dac? Hristos este uns prin Duhul, va fi şi trupul s?u, adic? Biserica, ale c?rei m?dulare, “hristificate” vor deveni, În Hristos, un neam de profeşi. Dac? Cincizecimea Începe În ziua pe care o descriu simbolic Faptele Apostolilor, ea nu se şi sf?r?e?te atunci, ci continu?, se desf??oar? sau se ascunde, Într-un elan de nest?pÎnit către ultim, uneori tainic?, alteori vizibil?, preg?tind şi anticipÎnd În euharistie şi În oamenii euharistici, Întoarcerea tuturor la Hristos.

?mp?rate ceresc, MÎngşietorule, Duhul Adev?rului

CuvÎntul “?mp?rat” afirm? dumnezeirea Duhului, a?a cum a f?cut-o În anul 381 cel de-al doilea Sinod ecumenic. Duhul nu este o putere anonim?, creat? sau necreat?, El este Dumnezeu, un “mod” unic de “subzisten??” a dumnezeirii, un tainic “ipostas” divin.

“?mp?rate ceresc”: acest ultim cuvÎnt desemneaz? aici “Marea Dumnezeirii” din tradişia siriac?. ?mp?ratul este Cel care domne?te. Duhul Tat?lui, care se odihne?te În Fiul, “?mp?r?şie a Tat?lui şi Ungere a Fiului” spune, al?turi de mulşi alţii, sfÎntul Grigorie de Nyssa [Despre rug?ciunea duminical?, 3 Cf. Paul Florensky, La Colonne et le Fondement de la veritй, tr. Lousanne, 1975, p. 94s] – domne?te adic? sluje?te comuniunea ipostasurilor divine din care, dup? tradişie şi În conformitate cu Scripturile, El este Cel de-al treilea. Exist? Tat?l, Unul, Fiul este Cel?lalt şi dep?şirea oric?rei opozişii se face În al Treilea, nu prin dizolvarea Celuilalt Într-Unul, cum se pare c? este cazul cel mai adesea În spiritualit?şile asiatice şi În gnoze, ci printr-o diferen?? Întreit sfÎnt?, f?r? cea mai mic? exterioritate.

În acelaşi timp, acest ?mp?rat vine la noi ca s? ne ?mp?rt??easc? de ceresc, s? ne mÎngşie, s? ne d?ruiasc? via?a ca rezultat al Învierii. De aceea Hristos ?l nume?te În Evanghelia lui Ioan, În cuvÎntarea de desp?rşire, Paraclet, care se traduce “MÎngşietorul”, “Mijlocitorul”, sau şi mai bine comforter, din englez?, cel care Înt?re?te şi d? adev?rata putere. “Cel?lalt MÎngşietor”, spune Iisus, pentru c? sunt nedesp?rşişi: imensa mÎngşiere, schimbarea vieşii, for?a interioar? şi tot ceea ce şine de Hristos, se descoper? şi se manifest? de-a lungul istoriei, În Duhul, În funcşie de c?ut?rile, nelini?tile, intenşiile care o sf?şie sau o Înfl?c?reaz?.

?mp?rate ceresc, MÎngşietorule: În Duhul, Dumnezeu ?şi transcede propria transceden??, Într-o trans-descenden?? iubitoare, dac? accept?m acest termen, adic? Dumnezeu se d?ruie?te pe Sine Însuşi, c?ci fiind cu totul inaccesibil prin natur?, se face accesibil prin participare. Cum spunea Vladimir Lossky “Dumnezeu trece de zidul transcenden?ei Sale” În Duhul SfÎnt, prin care şi În care Logosul, CuvÎntul nu Înceteaz? s? se manifeste În diferitele formul?ri ale În?elepşilor şi profeşilor, “lumin? care lumineaz? pe tot omul ce vine În lume” [Astfel se poate traduce versetul 9 din prologul SfÎntului Ioan], prin care şi În care CuvÎntul nu Înceteaz? s? se fac? trup: Întruparea CuvÎntului se des?v?r?e?te În Duhul – şi prin libertatea con?tient? şi puternic? a Fecioarei, c?ci Duhul şi libertatea nu pot fi desp?rşite.

De aceea, cÎnd spunem “Duhul Adev?rului”, nu denumim o noşiune, un ansamblu de concepte, un sistem oarecare – sunt at?tea! – ci pe Cineva, care ne-a spus c? El este “Calea, Adev?rul şi Via?a”, cuvintele “cale” şi “via??”, cuprinse În cel Adev?rat, Credincios, Nemincinos, desemnÎnd, se pare, Îndeosebi pe SfÎntul Duh. Adev?rul, revelaşia, care une?te adev?rul lui Dumnezeu şi pe cel al omului, este CuvÎntul Întrupat, Dumnezeu f?cut om. Pe El ni-l aduce Duhul SfÎnt În sfintele taine ale Bisericii, În Biseric?, tain? a celui Înviat şi a Învierii, datorit? şi prin harul Duhului SfÎnt.

Hristos c?l?tore?te cu pelerinii la Emaus, dar ei nu-L cunosc: totuşi cuvÎntul Lui, care-i poart? Duhul, le Înfl?c?reaz? inimile. şi cÎnd frÎnge pşinea deja euharistic?, El se descoper? şi imediat se face nev?zut c?ci nu mai poate fi prezent dec?t În Duhul SfÎnt.

Iat? de ce Biserica, Trup al lui Hristos, este şi templu al Duhului SfÎnt. În Hristos, Biserica este Biseric? a SfÎntului Duh.

Care pretutindenea e?ti şi pe toate le ?mpline?ti

Totul este p?truns de har, totul fream?t?, vibreaz?, se treze?te În aceast? uria?? Suflare de via??, ca şi copacul În vÎntul invizibil, dar mi?c?tor, ca şi marea “cu mii de sur?suri”, ca şi elanul care ?mpinge, unul către cel?lalt, pe b?rbat şi pe femeie. Limba francez? modern? e tentat? s? opun? spiritul materiei, sau mai mult, printr-un platonism degenerat, inteligibilul sensibilului. Dar, Duhul SfÎnt, Roua’h, este În limbile semitice, cÎnd masculin cÎnd feminin. Nu pentru a s?r?ci, a “naturaliza” Treimea Într-un fel de schem? familial?: Tat?, Mam?, Fiu, ci pentru c? În termenii neclari ai limbajului nostru, viril este focul Duhului, iar feminin, murmurul s?u “la hotarul t?cerii” [Romani 19, 12], ca o mam? care-şi leagÎn? copilul, cÎntÎndu-i cu gura aproape Închis?. Aici presimşim poate acea tainic? În?elepciune care str?bate ultimele c?rşi ale Vechiului Testament şi care ne aminte?te c? Dumnezeu este “matriciant” (care d? via??) (cum traduce Andrй Chouraqui), rahamim, plural emfatic al lui rehem, care Înseamn? matrice.

SfÎntul Maxim M?rturisitorul evoc? prezen?a SfÎntului Duh În existen?a Îns?şi a lumii, În fiin?ele şi lucrurile care sunt tot at?tea logoi-raşiuni ai Logosului, tot at?tea Cuvinte pe care Dumnezeu ni le adreseaz?. Apostolul Pavel, În Epistola către Efeseni (4, 6), ?l evoc? pe Dumnezeu, care este “peste toate şi prin toate şi Întru toşi”. Tat?l r?mÎne cu adev?rat Dumnezeu cel de dincolo, principiul a tot ceea ce exist?. CuvÎntul este Logosul care organizeaz? lumea prin a?a-numitele idei-voin?e creatoare. Iar Duhul este chiar Dumnezeu În toate, care d? via?? şi duce toate la des?v?rşire, Întru frumuse?e, Dumnezeu cel Înaripat, reprezentat simbolic prin mi?care, zbor, vÎnt, pas?re, foc, ap? vie, nu pămîntul, ci Cel care transform? pămîntul Într-o tain?.

Vistierul bunăt?şilor şi D?t?torule de via??

CuvÎntul “bine” ca şi “bun”, de la sf?rşitul acestei rug?ciuni, are un sens ontologic, care se refer? la fiin??, adic? la iubire, c?ci “Dumnezeu este iubire”, repet? SfÎntul Ioan, deci fiin?a nu e altceva dec?t profunzimea, densitatea inepuizabil? a acestei iubiri. S-ar putea spune c? fiin?a e relaşional?, ceva ca un fel de În?untru (iradiere) al comuniunii. Astfel “bunăt?şile” Duhului, al c?ror “vistier” este, adic? locul d?ruirii şi al r?spÎndirii, Înseamn? harul, via?a de dup? Înviere, “lumina vieşii”, spune tot sfÎntul Ioan. SfÎntul Duh se face În noi ceea ce Scripturile spun despre ?mp?r?şia lui Dumnezeu – piatr? preşioas?, gr?unte de mu?tar, dospitur?, ap?, foc, pşinea şi b?utura vieşii, c?mar? de nunt? … [SfÎntul Simeon Neoul Teolog, Predica a 90-a]

De aceea textul rug?ciunii completeaz? cuvÎntul “bunătate”, care ar putea avea o conotaşie de static, cu “via??”. Duhul, cum spune Crezul de la Niceea-Constantinopol, este “d?t?tor de via??”. Se pare c? “via??” este cuvÎntul cheie atunci cÎnd se vorbe?te de Duhul. Sigur, În grece?te, exist? doi termeni distincşi: bios, pentru via?a biologic? şi zoi pentru via?a spiritual?, sau mai degrab? via?a ca temelie şi des?v?rşire, rezultat al Învierii lui Hristos. Sigur c? aici nu e de f?cut nici o distincşie, dec?t poate Între diferitele grade de intensitate. Tot ce e viu este Însufleşit de Suflarea divin?. A?a se Înt?mpl? cu aceste structuri invizibile, aflate În mi?care, care fac ca tendin?a general? spre dezagregare, spre haos, spre entropie s? se schimbe În reintegrare, În complexita>te din ce În ce mai subtil?, a?a Înc?t mereu via?a s? nasc? din moarte, reprezentare clasic? a Crucii, a morşii ca premis? a Învierii. Un mare fizician a putut s? afirme c? lumea muste?te de inteligen??! Duhul este prezent şi activ În tot ce este viu, de la celul? la unirea mistic?, trecÎnd prin acea mare mi?care a eros-ului care marcheaz?, intensific? orice existen?? şi prin om, o duce spre har, spre agapi.

Totuşi, dac? se poate spune c? tot ce e via??, În lume, este În Duhul, În energia Sa, mult timp şi de multe ori Înc? anonim? – ceea ce sfÎntul Irineu de Lyon, În secolul al II-lea, numea Afflatus [?mpotriva ereziilor IV, 2,1] – aceast? via?? este Întotdeauna legat? de moarte. Îns? de la Învierea lui Hristos Încoace, sursa personal? a lui Afflatus, sau Spiritus (ca s? relu?m vocabularul sfÎntului Irineu) este descoperit?. Sau mai degrab? descoperit?-ascuns?, sintagm? care ar putea defini taina, altfel ar fi deja vorba de Parusie. Ori Spiritus comunic?, ÎncepÎnd din potirul euharistic, o via?? curat?, o via?? care asum? şi care deturneaz? moartea: astfel Înc?t at?tea morşi parşiale, stigmate de neevitat ale existen?ei noastre, şi În final chiar moartea noastr? biologic?, sunt de acum Încolo pa?ti, adic? treceri inişiatice. Moartea, În sens global, fizic? şi spiritual?, În acelaşi timp, este oarecum În spatele nostru, Îngropat? În apele botezului (al voin?ei, al lacrimilor sau al sÎngelui – ce ?tim noi?). Fundamentul existen?ei noastre nu mai este moartea, ci Duhul. şi dac? acord?m atenşie acestei prezen?e, dac? scormonim pÎn? la ea, pÎn? la Întinsele ei pÎnze de t?cere, de pace şi lumin?, teama din noi se schimb? În Încredere, lacrimile, În hain? de nunt?, haina s?rmanului, – bună, proast?, nu conteaz?, spune Evanghelia lui Matei –, chemat la osp?? numai şi numai prin har.

Duhul este şi Dumnezeu cel ascuns, cel tainic, interior, aceast? dep?şire pe care o identific?m cu r?d?cinile fiin?ei noastre, Într-un preaplin al inimii care se transform? În m?rturisire şi care ne Înva?? s? vedem În Hristos pe Domnul şi s? murmur?m Întru El, cu El, Avva Tat?, un cuvÎnt de tandre?e, de Încredere şi respect. Duhul aprinde inima şi deschide În noi “ochiul inimii”, “ochiul de foc”, care descoper? În tot omul chipul lui Dumnezeu, iar În lucruri, “rugul aprins” al lui Hristos care vine. “Ochiul prin care ?l v?d pe Dumnezeu şi cel prin care El m? vede pe mine este unul singur, acelaşi”, spunea Meister Eckhart [Predica nr. 12], şi acest ochi unic este Duhul cel În Hristos, Dumnezeu adev?rat şi om adev?rat. Nu mai suntem prizonieri În timp şi spaşiu, ci se deschide În noi o respiraşie mai profund?, aducÎnd cu sine o bucurie sf?şietoare, c?ci “respir?m Duhul”, dup? admirabila formul? a SfÎntului Grigorie Sinaitul [Mic? filocalie a rug?ciunii inimii, prima edişie, Paris, 1953, p.250]. Atunci devenind Încetul cu Încetul “desp?rşişi de toşi şi unişi cu toşi” [Evagrie Ponticul, În I. Hausherr, Lecşiile unui contemplativ, Paris, 1960, p.187], Începem s? iubim cu adev?rat, cu o dragoste care nu mai şine nici de ÎnfrÎngere, nici de biruin??.

Ochiul inimii, ochiul deschis de către Duhul, ?l ghice?te, ca s? vorbim ca mitropolitul Georges Khodr, pe Hristos care se ascunde În misterul religiilor şi a? ad?uga eu, În misterul umanismelor şi ateismelor providenşial revoltate de at?tea caricaturiz?ri ale lui Dumnezeu. Ochiul inimii vede nu numai Biserica În lume, form? sociologic? şi adesea derizorie, ci lumea În Biseric?, o Biseric? f?r? grani?e, În care comuniunea sfinţilor s-ar l?rgi Într-o comuniune a tuturor marilor trşitori, creatori de via??, de dreptate şi frumuse?e şi chiar a tuturor marilor nefericişi, care au vrut “s? sf?r?easc? odat? cu judecata lui Dumnezeu”, cum ar fi un Antonin Artaud, care a intuit, poate, şi ne-a f?cut s? intuim şi noi “crucea ca pe o judecat? a judec?şii” [Sf. Maxim M?rturisitorul, Întreb?ri către Thalassius, 43].

În inima acestei Biserici f?r? hotar, a acestei “iubiri nesf?rşite”, cum ?şi intitula cea mai frumoas? carte “un c?lug?r al Bisericii din Orient”, o presimşim, o m?rim pe Maria, Maica lui Dumnezeu, cea care, primind Duhul pentru a da na?tere CuvÎntului, a dezlegat tragedia libert?şii umane. C?ci Duhul, dac? este primit de libertatea noastr?, o elibereaz? şi o face s? rodeasc?, şi ofer? un spaşiu infinit de creaşie, o impregneaz? cu eternitate. De aceea Biserica Ortodox? folose?te aceeaşi expresie pentru a caracteriza şi Duhul şi pe Fecioar?: Duhul panaghion, preasfÎnt şi Fecioara panaghia…

Vino şi Te s?l??luie?te Întru noi

Vino, mai spune rug?ciunea noastr?. Dup? ce ne-a asigurat c? Duhul este pretutindeni şi le ?mpline?te pe toate, ea ne face totuşi s? implor?m: vino. Dac? trebuie s?-L chem?m astfel pe Cel care ne cheam?, este pentru c?, În mod evident, El, care le umple pe toate, nu ne umple şi pe noi.

Dup? ce creeaz? lumea, Dumnezeu se d? oarecum la o parte, pentru a le da consisten?? proprie creaturilor Sale. şi acest spaşiu, loc liber, spun P?rinşii, se Înscrie În libertatea omului – şi a Îngerului: el confer? refuzului omului, exilului voluntar al “fiului risipitor”, o dimensiune cosmic?, astfel Înc?t frumuse?ea lumii, care vine la Început din m?rirea lui Dumnezeu, devine magic?, nostalgic?, grea de triste?e, lunecÎnd spre o ?mpietrire disperat?. Astfel Înc?t pÎn? şi splendoarea eros-ului poate deveni o furie a posesiei, un drog care acşioneaz? ignorÎndu-l şi distrugÎndu-l pe cel?lalt. Duhul care ne poart? În El, Care ne d? via?? şi ne Înconjoar? ca o atmosfer? gata s? ne p?trund? sufletul pÎn? În cel mai mic cotlon, nu poate face asta f?r? Încuviin?area noastr?, f?r? chemarea noastr?. Trebuie s? ne rug?m: “Vino”.

“Vino, Persoan?, ce nu poate fi cunoscut?. Vino, bucurie nesf?rşit?, vino lumin? care nu apune… Vino, Înviere a morşilor… Vino, Tu Cel care e?ti de-a pururi şi Care, În orice moment, Te Îndrepşi spre noi, cei t?v?lişi În poftele iadului… Vino, suflarea şi via?a mea” [Sf. Simeon Noul Teolog, Prefa?? la Imnele iubirii dumnezeieşti]. Aceasta este partea omului şi cererea devine foarte precis?.

Lumea locuie?te În Duhul. Pe acest univers, pe care ast?zi ?l putem cerceta pÎn? la miliarde de ani-lumin?, sfÎntul Beno?t de Nursie l-a v?zut Într-o clip? ca pe un fir de praf Într-o raz? din lumina dumnezeiasc?. SfÎntul pap? Grigorie cel Mare amintea aceast? viziune În Dialoguri-le sale, iar sfÎntul Grigorie Palama În?elegea raza ca pe energiile divine care se revars? prin Duhul SfÎnt. Creaşia nu exist? dec?t pentru c? Dumnezeu o vrea, o iube?te, o ap?r?, dar În acelaşi timp El este alungat de om din inima acestei creaşii, c?ci inima ei este omul Însuşi. Se poate deci merge pÎn? la a se afirma c?, dac? lumea locuie?te În Dumnezeu, Dumnezeu nu poate locui În ea, c?ci omul deşine, ca pe o putere, un fel de cheie invers?, luciferic? şi cu ea şi poate Închide lui Dumnezeu universul. Astfel se manifest? for?ele neantului, concretizat În mod paradoxal.

Maria i-a redat lui Dumnezeu, acestui rege f?r? de ?ar? [Sf. Nicolae Cabasila, În Omilii mariologice, p. 52], o cas?. Ea a consimşit ca El s? se Întrupeze În chiar sÎnul creaşiei Sale, ca pentru a o recrea. “Dumnezeu a creat lumea Sa s?-şi g?seasc? o mam?”, spunea Nicolae Cabasila. Omenirea ?l prime?te pe Dumnezeu În mod liber În pÎntecele Mariei. Iisus nu are alt loc unde s?-şi plece capul, În afara iubirii “mariale” a celor care ?l primesc. Duhul, care este din veac loca?ul Fiului, poate face din fiecare dintre noi locuin?a Fiului Întrupat. Cu o condişie fundamental?, aceea ca omul s? se roage: “vino şi te s?l??luie?te Întru noi şi ne cur??e?te de toat? Întin?ciunea”.

şi ne cur??e?te de toat? Întin?ciunea

O, f?r? Îndoial? c? e de ajuns o scÎnteie de bucurie amestecat? cu recuno?tin??, e de ajuns, În fa?a zidului lui Hippolite [În Idiotul lui Dostoievski] sau al lui Sartre, un suspin de nelini?te În care s? se topeasc? autosuficien?a, un pas Înapoi În fa?a ororii – nu, nu vreau s? fiu complice –, o privire de copil a c?rei inocen?? uimit? m? d? pe fa??, un moment de pace interioar?, În care inima se treze?te: numai chipuri, şi fa?a ascuns? a pămîntului, pămîntul-Înger [Cf. Henry Corbin, “pămîntul este un Înger”, În pămînt ceresc şi trup de Înviere, Paris, 1960, p. 23 s], pămîntul ceresc, pămîntul-tain? pe care ?l evocam mai sus În leg?tur? cu extazul, În acelaşi timp ceresc şi pămîntesc, al unui Alio?a Karamazov.

Dac? exist? o fericire Îndeosebi iubit? de oamenii Înduhovnicişi ai Orientului cre?tin, aceasta este: “Fericişi cei curaşi cu inima, c? aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Aceast? fericire nu este una de ordin moral, a?a cum este prea des interpretat?. Este vorba mai ales de deschiderea şi de limpezimea “ochiului inimii”: oglind? acoperit? de necur?şie, care trebuie cur??at? şi lustruit?, izvor Îngropat Într-o via?? dec?zut?, care trebuie scos la lumin? pentru ca s? se transforme În ap? vie.

Inima, centrul centrului, unde omul Întreg, cu tot ce are el – inteligen??, ardoare, dorin?? – este chemat s? se adune pentru a se dep?şi pe sine În Dumnezeu; inima trebuie cur?şit? nu numai de “gÎndurile spurcate”, obsesie culpabilizant?, ci de orice gÎnd. Numai atunci, cufundat? În propria lumin?, care nu poate fi dec?t o transparen??, con?tiin?a con?tiin?ei devine “punct zero”, simplu loc de primire, cup? oferit?, potirul smerit unde poate cobor?, pentru a ne renaşte, Cincizecime interiorizat?, focul Duhului.

Aceast? tem? a Întin?ciunii – a degrad?rii, spun asceşii – ne trimite la texte fundamentale ale Evangheliei, la revoluşia evanghelic?, aceea care elibereaz? omul de dualismul infinit de complex şi de codificat al sacrului şi al profanului, al purului şi al impurului. Ceea ce-l face pe om necurat, spune Iisus, nu este aceea c? uit? de sp?latul ritual al mşinilor, nu este ceea ce-i intr? În gur?, conform unei dietetici a permisului şi a interzisului: SfÎntul Augustin, maniheu, vreme de mai mulşi ani, a luat cuno?tin?? de o Întreag? gnoz?, menit? s? fac? distincşie Între luminos şi tenebros – tenebre ale jambonului, de exemplu şi lumin? a melonului (pepenele galben). şi În zilele noastre, cu c?t suntem mai ghiftuişi, cu at?t mai mult c?ut?m distincţii analoage, sacrul constÎnd În zvelte?ea corpului, pe care ni l-am dori veÎnic tÎn?r.

Dar, spune Iisus, ceea ce murd?re?te este ceea ce iese din gura omului, venind din inima lui: a?a-numitele dialogis-moп, jocul orb al fricii, al urii, al libido-ului narcisic, slava de?art?, dorin?a, nebunia. Aceste ispite ajung În inim?, venind din adÎncimile incon?tientului – personal, dar şi colectiv, prin hipnozele politicii -, şi trebuie s? ?tim a le arunca În focul Duhului, pentru ca acolo s? ard? sau s? se transfigureze … În felul acesta necur?şia şi pervertirea pot fi smulse cu tot cu r?d?cin?, care nu este alta dec?t moartea şi nenum?ratele m??ti care o disimuleaz?. Întin?ciunea apare atunci ca tot ceea ce izoleaz? sau tulbur?, blocheaz? şi deviaz? for?ele vieşii, ?l ?mpiedic? pe om s? În?eleag? c? are nevoie s? fie mÎntuit, pentru c? altfel va muri şi nu va avea parte dec?t de neant şi de co?marurile neantului. Este tot ceea ce-i ?mpiedic? pe oameni s? În?eleag? c? formeaz? cu toşii un singur Adam, m?dulare ale aceluiaşi trup, m?dulare unii altora. şi cum noi nu ne putem cur?şi singuri de toat? aceast? murd?rie, atunci nu avem dec?t s? implor?m Duhul: Vino şi ne cur??e?te pe noi de toat? Întin?ciunea.

Cea mai bună psihanaliz? nu poate – şi e deja mult – dec?t s? ne deschid? ochii asupra jocurilor şi mizelor dorin?ei şi morşii din noi, ea permite posibile deplas?ri care ne u?ureaz?, a?a cum se Înt?mpl? cÎnd mut?m o greutate de pe un um?r pe cel?lalt, dar f?r? o adev?rat? eliberare. Freud ?l considera pe Helmholtz ca pe dumnezeul s?u, pentru c? descoperise legea conserv?rii energiei. Pe aceast? energie – aici vital?, psihic? – mutat? de colo-colo, mereu conservat?, numai venirea harului, venirea Duhului o poate pacifica şi transfigura În bucurie pascal?. Puterea morşii e zdrobit?. Sau: de data aceasta nu ne mai mulţumim s? schimb?m locul mobilelor, ci deschidem ferestrele pentru ca vÎntul de aiurea s? intre şi s? purifice atmosfera.

Da, s?-L implor?m pe Duhul, de profondis, din m?runtaiele pămîntului, printr-o ascez? a renun??rii, o ascez? de Încredere şi smerenie.

… şi mÎntuie?te sufletele noastre

A mÎntui, a salva – adic? a face pe cineva teaf?r, a-l face sÎn?tos (sfÎnt) -, Înseamn? a-l elibera de sub jugul morşii şi al iadului, de aceast? “via?? moart?” pe care o confund?m at?t de adesea cu via?a, de uciderea celuilalt şi de sinucidere şi f?r? Îndoial?, de asasinarea lui Dumnezeu. Omul este creat din nimic şi dac? se las? st?pÎnit de team? şi de fuga de ea, disperat? sau paroxistic?, el se refugiaz? În iluzie, În vise, sau Într-o luciditate f?r? ieşire, care d? la iveal? iubirea rÎnit?.

Hristos “coboar?” În iad şi În moarte, În v?g?unile Întunecate unde se chinuie?te omenirea, pentru a-l smulge Întunericului pe fiecare În parte şi omenirea Întreag?. Hristos face din toate rÎnile noastre suflete?ti, pe care le identific? propriilor Sale rÎni, tot at?tea izvoare de lumin? –”lumina vieşii”, lumina SfÎntului Duh. La Cana, Hristos transform? În vin toate energiile noastre, pe care le aprinde cu focul Duhului. El d?ruie?te pămîntul celor vii, acelora care nu ?şi Îngroap? “talanşii”, ci şi Înmul?esc. MÎntuirea nu este numai salvatoare, ci şi Însufleşitoare, d?t?toare de via??.

De aceea, atunci cÎnd rug?ciunea zice: MÎntuie?te sufletele noastre, nu este vorba de un spiritualism, de o mÎntuire care ar consta În eliberarea sufletelor de temni?a trupului. Sufletul, aici, desemneaz? persoana care transcede şi care face posibil? existen?a Întregii noastre fiin?e, pe care o face opac? sau luminoas?; chiar sclavia ororii se poate transforma În blasfemie sau În strig?t de credin??, a?a cum arat? exemplul contrastant al t?lharilor r?stignişi de-a dreapta şi de-a stÎnga lui Hristos. S-ar mai putea spune şi c? sufletul este via?a În unitatea ei, În care vizibilul devine simbolul invizibilului, iar invizibilul, sens al vizibilului. Aceasta se observ? bine În anumite texte evanghelice, unde nu se ?tie exact dac? trebuie tradus prin “suflet” sau “via??”. Sufletul mÎntuit, impregnat de suflarea Duhului, invadeaz? ÎncepÎnd cu inima – acest “trup din cele mai adÎnci profunzimi ale trupului”, spune Palama [cf. Jean Meyendorff, Introducere În studiul SfÎntului Grigorie Palama, Paris, 1959, p.211] – toate facult?şile noastre, toate sim?urile, mergÎnd pÎn? la universul care ne Înconjoar?, cel omenesc şi cel cosmic. Astfel se preg?te?te, se anticipeaz? printr-o saturare de via?? – “trupul meu moare, dar eu nu m-am simşit niciodat? at?t de viu” – Învierea morşilor În unitatea unui Adam total şi transfigurarea Cosmosului, cÎnd Duhul SfÎnt, Duh de Înviere, cel Necunoscut se va revela deplin, prin comuniunea chipurilor, a trupurilor devenite chipuri, a pămîntului, “chip al chipului” din care sufletele ?şi vor lua trupurile, În acelaşi timp credincioase tainei originare şi Înnoite la Parusie.

Reluarea adres?rii directe: “vino”, “Te s?l??luie?te”, “mÎntuie?te”, aminte?te c? Duhul este o “persoan?, ascuns?, dar absolut real?, pe care o auzim grşind şi pe care o vedem lucrÎnd În Faptele Apostolilor. O persoan?, trebuie specificat, nu În sensul psihologic şi social pe care l-a c?p?tat acest cuvÎnt, ci un “ipostas”, adic? Dumnezeu Însuşi f?cÎndu-se suflarea noastr?, adÎncimea noastr? de tain?, via?a noastr?. Între apartenen?a noastr? strivitoare la lucruri, la materie şi certitudinea de neÎnl?turat c? suntem altceva, exist? aceast? pÎnz? de foc, indestructibil?, Duhul.

şi, În fine:

Bunule

Trebuie s? ne Întoarcem la conotaşia ontologic? şi din ebraic? şi din greac? a cuvÎntului “bun”. În cartea facerii, la sf?rşitul fiec?rei zile simbolice a creaşiei, citim: “şi a v?zut Dumnezeu c? este tob”, termen care se traduce şi prin frumos şi prin bun.

Iat? de ce În versiunea greac? a Septuagintei realizat? la Alexandria Între secolele al V-lea şi al II-lea ?.Hr., tob este tradus prin kalon, care Înseamn? frumos, şi nu prin agathon, bun. Este vorba de plenitudinea fiin?ei care, creat? şi recreat? prin CuvÎntul, Însufleşit? şi des?v?rşit? prin Duhul, reflect? via?a divin? şi, prin om, redevenit În Hristos creator creat, este chemat? s? se uneasc? cu ea. Vocabular de artizan, sau de ??ran, pentru care bunul, dac? este cu adev?rat bun, nu poate fi dec?t frumos. L?sÎnd la o parte distincţiile noastre care şin de estetic?: vechile unelte erau frumoase pentru c? erau de folos.

bunătatea – frumuse?e a Duhului, desemneaz? acest extaz al lui Dumnezeu În creaşia Sa, extaz care face În acelaşi timp unitatea şi diversitatea acesteia. Lucrarea Duhului, spune Dionisie Areopagitul, const? tocmai În aceast? expansiune a Uni-Diversit?şii trinitare, Într-o lume În care diferen?a poate fi surs? de r?zboaie, pentru a o conduce nu la o dizolvare În nediferenşiat, ci la o armonie cu at?t mai vibrant? cu c?t se na?te din extrema tensiune a contrariilor. În Duhul, cu adev?rat, cele ce se contrazic se potrivesc, spune Heraclit, iar din cele ce se deosebesc rezult? cea mai frumoas? armonie… [Fragment 8] C?ci nu numai unitatea, cum ar crede un spiritualism ?mb?csit, ci şi diferen?a vine de la Dumnezeu şi ?l define?te. Duhul de bunătate şi frumuse?e fixeaz? pe veci, În unitatea lui Hristos, chipul unic al fiec?rei creaturi. “Întreaga lor fiin?? va fi salvat? şi va trşi din plin şi de-a pururi [Sf. Dionisie Areopagitul, Nume divine (dumnnezeie?ti), VIII, 9].” Duhul, spunea Serghei Bulgakov, este Ipostasul Frumuseşii, o frumuse?e care radiaz? de for?a bunăt?şii.

Aici trebuie discutat? tema Îndumnezeirii: “Dumnezeu s-a f?cut om pentru ca omul s? se poat? Îndumnezei”, spun P?rinşii, nu lep?dÎndu-se de umanitatea Sa, ci des?v?rşind-o În Hristos, sub fl?c?rile Duhului. Atanasie din Alexandria preciza: “Dumnezeu s-a f?cut sarcofor (purt?tor de trup), pentru ca omul s? poat? deveni pnevmatofor (purt?tor de Duhul) [Despre Întrupare şi ?mpotriva arienilor, P.G. 26, 996]. Într-adev?r, la omul Înduhovnicit, sufletul p?truns de Duhul nu mai este În trup, ci trupul este În suflet şi prin el, În Duhul. Lutul originar s-a transformat În trup duhovnicesc, vas al sufl?rii Duhului.

bunătatea Duhului nu se manifest? numai În transfigurarea uneori evident? a sfinţilor, ci În at?tea gesturi umile care refac neobosit ?es?tura fiin?ei, pe care o sf?şie ura şi cruzimea. Duhul este Cel prin care se ?mpline?te zilnic aceast? ?es?tur?: ca şi acele b?trÎne cu fa?a ca un lut cr?pat, crisalid? ce se deschide Încetul cu Încetul, pentru a elibera, În momentul morşii, trupul cel din Duh.

Frumuse?ea Duhului se exprim? În calitatea unei priviri care nu judec?, ci prime?te şi face posibil? existen?a celuilalt. În expresia gurii, leagÎn al sur?sului.

Tu, care e?ti bunătate, Tu, frumuse?e, Tu, ?mplinire În taina unei clipe, vino! Tu, care e?ti suflarea sufl?rii mele şi “via?a vieşii mele”, cum spunea SfÎntul Augustin.

În centrul oric?rei sfinte taine, mai ales al Euharistiei, se afl? f?r? doar şi poate Epicleza, aceast? rug?ciune către Tat?l, surs? a dumnezeirii, pentru ca s? trimit? Duhul s?u cel SfÎnt “peste noi şi peste darurile ce s-au pus Înainte”, pşinea şi vinul, cÎnd e vorba de euharistie, pentru a integra Trupului lui Hristos pe cei prezenşi ca jertf? şi jertfa acestora.

Rug?ciunea pe care tocmai am comentat-o cu stÎng?cie este o imens? epiclez?, o epiclez? a omenirii şi a universului, pentru venirea ?mp?r?şiei, despre care o variant? foarte veche a rug?ciunii Tat?l nostru ne spune c? nu este altceva dec?t Duhul SfÎnt.

Olivier Clement

Bunule

/p

Din aceași categorie:


Comentariile sunt dezactivate pentru acest articol.