versiunea moldoveneasca русская версия


Mănăstirea „Sf.M.Mc.Dimitrie” a găzduit racla cu moaște ale sfinților Pantelimon, Luca și Matrona

Mănăstirea „Sf.M.Mc.Dimitrie” a găzduit racla cu moaște ale sfinților Pantelimon, Luca și Matrona

23 июня 2017

Cu binecuvântarea Preasfințitului Marchel, mănăstirea „Sf.M.Mc.Dimitrie”, de lângă satul Izvoare , raionul Fălești, a fost gazda pentru o zi a mai multor sfințenii alese: icoana Sf.M.Mc.Pantelimon, racla cu un fragment din moaștele Sf.Ier.Luca din Crimeia și racla cu un fragment din moaștele Sf.Fer.Matrona de la Moscova. Cu acest prilej arhimandritul Zosima Aftene împreună cu obștea monahală a făcut priveghere de noapte și sfânta Liturghie la miezul nopții, considerând că gândurile și grijile lumești domină mai puțin pacea sufletului și liniștea rugăciunii.  

În viaţă nimic nu este întâmplător

În viaţă nimic nu este întâmplător

17 июня 2017

Toate greutăţile şi bolile vin asupra noastră pentru că nu vrem să-L primim pe Dumnezeu şi tot stăruim într-ale noastre. Iar Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubim noi înşine, pentru că noi nu înţelegem nimic din cele duhovniceşti şi purtăm grijă numai de trup. Iar trupul suferă şi boleşte pentru că sufletul este plin de lepră.  

Păcatul nerespectării zilelor de post

Păcatul nerespectării zilelor de post

16 июня 2017

Postul are un caracter de jertfă pe care noi oamenii o aducem lui Dumnezeu. Adică în momentul în care ne înfrânăm depunem un efort conştient prin care noi oferim lui Dumnezeu, ființa noastră întreagă, trupul şi sufletul. Când nu ne înfrânăm şi nu păstrăm aceste reguli minime, cădem în stadiul animalităţii iraţionale. Oamenii care nu postesc nici măcar puțin, niciodată nu pot simţi prezenţa lui Dumnezeu, nu pot să aibă bucurii duhovniceşti în viaţă,  

Rugăciunea care a unit satul Clococenii Vechi

Rugăciunea care a unit satul Clococenii Vechi

8 июня 2017

„Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt.18,20). Marți, 6 iunie 2017, locuitorii satului Clococenii Vechi, raionul Glodeni, au avut parte de o adevărată sărbătoare cu ocazia slujirii unui sobor de preoți, avându-l ca protos pe protoiereul Victor Guleac, blagocinul raionului Glodeni. Prilejul rugăciunii l-a constituit poposirea în localitate a unor sfințenii mari:  

Hramul catedralei „Sf.Împ.Constantin și Elena”

Hramul catedralei „Sf.Împ.Constantin și Elena”

6 июня 2017

Sâmbătă, 3 iunie 2017, în ziua hramului catedralei „Sf.Împ.Constatin și Elena” din Bălți, Preasfințitul Marchel a oficiat dumnezeiasca Liturghie în mijlocul comunității enoriașilor, care fregventează catedrala episcopală. Sărbătorea a fost înfrumusețată de prezența în jurul Arhipăstorului a multor creștini, de soborul de preoți și în special de interpretarea liturgică a corului arhieresc, condus de protoiereul Alexandru Paiul.  

Hramul mănăstiri „Sfînta Treime” din satul Glinjeni

Hramul mănăstiri „Sfînta Treime” din satul Glinjeni

6 июня 2017

Mănăstirea „Sfânta Treime” din satul Glinjeni,raionul Fălești, s-a îmbrăcat cu veșminte de sărbătoare pentru prăznuirea hramului. Curtea mănăsirii este aranjată cu mulțimea de flori mirositoare, credincioșii pășesc cu bucurie în suflet pragul bisericii pentru ascultarea sfintei Liturghii. Au avut ca oaspeți la acest eveniment luminat pe protoiereul mitrofor Petru Ciunciuc, secretarul eparhial, protoiereul Valentin Pînzaru și protodiacon Ștefan Rotari. Corul condus de maica Agnesia, s-a evedințiat cu cîntările armonioase,  

Slujbă arhierească în parohia „Sf.Irh.Nicolae” din satul Cotiujeni Mici

Slujbă arhierească în parohia „Sf.Irh.Nicolae” din satul Cotiujeni Mici

5 июня 2017

Luni, 5 iunie 2017, de sărbătoarea Sfîntului Duh, Prea Sfințitul Marchel, Episcop de Bălți și Fălești, înconjurat de un sobor de preoți a săvărșit sfînta Liturghie în biserica „Sf. Irh. Nicolae” din satul Cotiujeni Mici, raionul Sîngerei. În ograda bisericii Arhiereul a fost întîmpinat de protoiereul Gheorghe Turculeț, parohul sfîntului locaș  

Film documentar pro viață

Film documentar pro viață

26 мая 2017

 

Înălțarea Domnului sărbătorită la catedrala episcopală

Înălțarea Domnului sărbătorită la catedrala episcopală

25 мая 2017

Joi, 25 mai 2017, de sărbătoarea Înălțarea Domnului, Preasfințitul Marchel a oficiat sfânta Liturghie în catedrala „Sf.Împ.Constantin și Elena” din municipiul Bălți. Alături de arhipăstor s-au rugat soborul de clerici ai catedralei, dar și mulți creștini, enoriași fideli ai bisericii. După citirea pericopei evanghelice, Episcopul Marchel a explicat credincioșilor de ce Iisus Hristos s-a înălțat la ceruri, dar și semnificația practică a sărbătorii.  

11:30

11:30

24 мая 2017

 

Unde-ţi este moarte boldul, unde-ţi este iadule biruinţa?

Cît de încurajator sunau aceste întrebări afirmative ale Sfîntului
Ioan Gură de Aur rostite în noaptea Învierii cu atîţea ani în urmă.
Însă mă neliniștește necruţător un gînd, din înălţimea respectabelei
vîrste de şaisprezece veacuri, aceste întrebări şi-au păstrat oare aceiaşi intensitate, oare oamenii actuali concep şi se bucură de ele ca şi creştinii din Biserica primară?Nu vreau să insist aici pe un răspuns negativ, însă cert este că acel duh de optimism se cam transformă într-un nihilism posesiv. Este destul să ieşi doar în stradă şi neapărat vei observa că cei mai mulţi dintre trecători şi-au pus o pereche de ochi de sticlă în care poţi citi numai incertitudine, frică, ură sau o indiferenţă autoritară. Şi care să fie motivul? Să nu mai existe nimic clar în viaţa ce o trăim, să nu mai existe lucruri care ne bucură ce dau gust şi culoare vieţii? Personal găsesc doar un răspuns, l-am pierdut pe Dumnezeu şi de aceea se veştezesc sufletele oamenilor. Am uitat de prezenţa Lui, nu mai ţinem minte cînd pentru ultima dată am deschis uşa casei în care locuieşte, nu-i mai trimitem mesaje nici ajutorul nu ştim să il mai cerem. De aici şi acest vacum moral şi spiritual. Iată aici doresc să mă înapoiez la înspăimîntătoarea doamnă — moartea (din prima întrebare). Este lim- pede că de moartea fiziologică nu poate scăpa nimeni, în putere ne este doar amînarea întîlnirii cu ea. Însă este o altă moarte mult mai înfricoşătoare şi mult mai vătămătoare cea spirituală. Groaznic este că această moarte poate locui chiar şi în omul care este încă în viaţă ca apoi după coborîrea trupului în pămînt să pună stăpînire pe suflet pe veci. Moartea în ambele cazuri este rezultatul păcatului. Încă împăratul Solomon părinteşte ne avertiza: „Nu vă grăbiţi moartea prin rătăcirile vieţii voastre şi nu vă atrageţi pieirea prin fapta mîinilor voastre»(Înţelepciunea lui Solomon 1;12). Şi deci înţelegem că boldul morţii poate fi efectiv şi iadul poate birui acolo unde este stăpîn păcatul şi acolo unde lipseşte Dumnezeu. Straniu însă cum se întîmplă aşa că după ce s-au reconstruit şi construit lăcaşe sfinte aproape în fiecare localitate, după ce nu mai este criză de înalţi ierarhi şi preoţi se face ca în ţara noastră să trăiască atîtea «cadavre» spirituale. Nu mai vorbesc despre cei de altă credinţă sau confesie, ci chiar din cei pretinşi 90% ortodocşi cîţi dintre ei se roagă zilnic, frecventează regulat sfînta biserică, cîţi cunosc şi mai ales trăiesc după voia şi poruncile lui Dumnezeu? Este vădit că moartea îşi face bine tema şi-a ascuţit bine boldul, adună tot mai multe jertve. Mă întreb aici ce se întîmplă cu oamenii, cum acceptă atît de uşor starea aceasta nenorocită? Cine se face vinovat de acest colaps metafizic? Nu mă voi grăbi să împart pietre celor din jur şi aş începe chiar cu noi, sacerdoţii. Din păcate tendinţele labile ale societăţii bolnave afectează blamabil şi activitatea noastră. Sună lipsit de menajament dar am divorţat de aşa virtuţi fireşti ca: smerenie, compasiune, modestie, ajutor dezinteresat etc.
Iar în ceea ce ţine de cult este periculos cînd eşti încîntat de timbrul vocii proprii şi nu de conţinutul sacru liturgic. Şi slujbele soborniceşti uneori se transformă într-un concurs vocal. De aici şi încolţeşte riscul de a fi egalat amvonul cu scena. Şi nu odată am fost nevoit să explic că liturghia nu este o piesă des repetată ci este însăşi viaţa ce necesită să fie trăită la maxim. Indiscutabil este
faptul că manifestarea exterioară a cultului trebuie să arate plăcut,
însă aspectul mistic obligatoriu trebuie să domine conştiinţa sacer-
dotului. Ori cele auzite şi cele văzute sînt doar o parţialitate a si-
mbolismului şi esenţei adînci. Deasemenea este periculos cînd nu te laşi copleşit de profunzimea infinită a cuvintelor evanghelice ci
eşti ameţit de retorismul complicat al propriei predici melanjată generos cu neologisme şi cuvinte deocheate acordate uneori la nimereală în speranţa că nimeni nu va înţelege. Culmea la toate este cred că atît în timpul serviciilor cît şi în viaţa ordinară ne este comod să îmbrăcăm masca asprimii şi îngîmfării aşa încît de cele mai multe ori enoriaşii au o frică mai mare de slujitor şi nu de Stăpîn, adică de Dumnezeu. Sincer vorbind şi aşa oamenii s-au plictisit de «mutre acre» şi veşnic ocupate în oficii şi birouri şi nu cred că sînt încîntaţi să vadă duplicatul lor în biserici. Şi în general
ne-am cam împotmolit limitîndu-ne mai mult la problemele administrative şi economice. Este minunat că reconstruim şi construim biserici, amenajăm curţile lor, dar cum rămîne cu biserica din sufletul omului, cine să o zidească? De netăgăduit este importanţa bisericii ca lăcaş însă fără biserica vie (oamenii) ea se transformă într-o clădire, un monument de artă ori muzeu. Toate cele expuse mai sus sînt necesare şi merită atenţie doar că cea mai mare atenţie din partea preotului o cere «aluatul», adică sufletul, atît al său, cît şi al celor încredinţaţi lui. Negarea acesteia riscă să transfigureze Biserica într-o organizaţie banală ce oferă servicii cultice cu un viitor confuz. Confortabil dar greşit unii dintre noi ne-am aşezat în centrul «universului» făcînd din cei din jur nişte sateliţi obligaţi să ne deservească. Cît de evidentă este pedagogia Mîntuitorului, niciodată să nu uităm preasfintele Lui cuvinte «Nu am venit să-Mi slujească Mie, ci am venit ca să slujesc». Conştientizez lucid că mă expun victimizării, îmi cer iertare de la toţi dar nu am insinuat să judec pe nimeni, am făcut doar o sinceră mărturisire. De fapt am ţintit scopul de a stîrni întrebări şi voi fi fericit dacă cel puţin cineva îşi va revizui prestaţia şi atitudinea vis-a-vis de vocaţia sa divină.
Desigur că şi societatea actuală consumistă şi mercantilă surpă devastator din moştenirea noastră spirituală. Ni se impune prin toate sursele un egoism arogant, o filozofie a violenţei şi o viaţă limitată doar la satisfacerea dorinţelor şi plăcerilor cu orişice preţ, chiar şi prin trădarea intereselor naţionale şi anularea tradiţiilor moştenite din străbuni. Credinţa noastră ortodoxă este atacată şi provocată zilnic, hărţuită lacom şi cu dispreţ în mass-media dorind să-i răpească autoritatea. Cineva îşi dă bine seama că fără Biserică oamenii devin debusolaţi, fără orientare şi după aceasta orişice direcţie impusă i se pare dreaptă şi orişice minciună un adevăr. Foarte mult se investeşte în depărtarea tinerilor de Dumnezeu. Recent la
Moldova 1 doamna Ajder şi domnul Lazăr insistau pe ideea că Re-
ligia nu ar trebui să mai deschidă uşa şcolii. Sînt sigur că d-l Lazăr
ştie bine că ministerul pe care îl reprezintă se numeşte al Educaţi-
ei şi la întrebarea ce caută Religia în şcoală ia-ş cere o concretizare, matematica, fizica, geografia, chimia etc. sînt preocupate de partea didactică şi cine rămîne să se ocupe de pedagogie? Limba şi literatura romînă care acum au fost suprapuse, educaţia civică care la rîndul ei poartă de fapt un caracter mai mult informaţional, diriginţia pe care dirigintele are dreptul să o scurteze şi la care de obicei se discută probleme de ordin organizatoric şi disciplinar, ori educaţia spirituală ce a împrumutat de facto conţinutul instructiv din Religie şi se predă numai în clasele primare. Şi atunci care disciplină se va ocupa de sufletul copilului, cine să-i spună ce e bine şi ce e rău? Dacă vom permite alungarea Religiei din instituţiile de învăţămînt vom pierde o mare luptă în faţa răului.
Iar în ceea ce ţine de familie nici ea nu mai poate îndruma şi
sprijini reprezentenţii săi aşa cum o făcea altă dată. Ea singură ca
instituţie trăieşte o criză profundă ce-i poate curma viitorul. Este
strigător cum în prezent inclusiv chiar şi la nivel de legi se încearcă substituirea şi distrugerea ei. Să nu uităm că familiei din totdeauna ia aparţinut dreptul şi datoria de a transmite estafeta sacră a
conceptelor şi tradiţiilor sacramentale. Pe umerii ei, familiei a fost
aşezată responsabilitatea asigurării climatului moral al societăţii. Ea
a fost din talpă barometrul de bază atît la nivel nativ cît şi cel educaţional între «bine» şi «rău», fiind veriga de legătură între ierarhie şi Dumnezeu. Însă cu amărăciune în suflet sîntem constrînşi să
constatăm că familia contemporană nu-şi mai îndeplineşte sarcina
sa de perpetuare a omenirii, nici sub aspectul fiziologic şi mai pu-
ţin la cel formator al viitoarelor generaţii. Nu mai este acel garant
de proporţie ce poate indica şi asigura fericirea membrilor săi. Şi motivul stagnării familiei ca organizm şi organizaţie se pare că ma-
joritatea nu-l cunosc dar nici nu-i interesează, iar el după mine es-
te că noi părinţii am devenit nişte «vase goale» şi naştem şi creş-
tem «vase goale». Vase goale de acea esenţă şi lumină divină ce la
ridicat pe om în poziţie verticală şi l-a încoronat cu titlul de «an-
tropos». Fără de Dumnezeu şi lumina Sa, adică Duhul Sfînt, devenim
uşor ostaticii întunericului pereclitînd existenţa noastră. Ori în întu-
neric chiar şi lucrurile frumoase nu se văd şi par chiar înspăimîn-
tătoare. Şi totuşi cred, ba chiar sînt sigur că lucrurile se pot schi-
mba şi în calitatea mea de creştin sînt obligat să fiu optimist, păi
optimistului după cum se ştie îi poţi lua totul înafară de încrede-
rea în ziua de mîne. Trebuie să facem doar un pas, dar un pas corect, iar acest pas corect ne va scuti de multe alergări şi zbuciumuri lipsite de sens şi deceptive. Să ne întoarcem cu faţa şi sufletul spre Dumnezeu. Pentru aceasta este nevoie ca fiecare zi să o
transformăm în duminică iar din restul vieţii într-o duminică eternă.
Hristos a sfinţit duminica prin Învierea Sa, deaceea ea vine din Rai,
acolo-i reşedinţa ei. Fericirea reală o putem avea numai în Dumnezeu, să nu mai tărăgănăm, să mergerm şi să-L căutăm, iar aflîndu-L
să-L ascundem de nădejde în inima noastră. Să nu uităm veşnicul
imperativ: cine nu-L poartă pe Dumnezeu în inima sa, în zadar îl
caută în întregul univers.

Autor: pr. Marin Balamatiuc
s. Limbenii Vechi r.Glodeni

Din aceași categorie:


Comentariile sunt dezactivate pentru acest articol.