versiunea moldoveneasca русская версия


Învățătură în duminica împăcării

Învățătură în duminica împăcării

17 февраля 2018

„Să nu întorci faţa ta de la sluga Ta; când mă necăjesc degrab mă auzi!” (PS.68,20) Cu aceste cuvinte pătrunse de durere filială, iubiţi părinţi, fraţi şi surori în Domnul, Sfânta Biserică, astăzi la dumnezeiasca slujbă de seară, se adresează către Dumnezeu. Şi fiecare dintre cei ce stau aici, fără îndoială, a simţit în inima sa aceste cuvinte ca pe o adresare personală a sa către Dumnezeu. Nu întoarce faţa Ta, milostive Doamne, de la noi! — cerem toţi. Dar această milă a lui Dumnezeu noi trebuie să o merităm.  

Mărturisirea preoților din raionul Fălești

Mărturisirea preoților din raionul Fălești

16 февраля 2018

Vineri, 17 februarie 2018, în ajunul Postului Mare, în biserica „Sf.M.Mc.Dimitrie” din orașul Fălești, sectorul Gara Feroviară, a avut loc adunarea clericilor din raionul Fălești. Întrunirea a debutat cu rugăciunile pentru mărturisirea slujitorilor altarului, săvârșită de duhovnicul circumscripției, protoiereul Vasile Rodnițchi. A fost anunțat locul desfășurării Cântului Pascal în satul Pînzăreni pentru blagocinia Fălești 1 și respectiv în satul Albineț pentru blagocinia Fălești 2. A urmat consfătuirea  

Cununie în biserica U.M. din Bălți (video).

Cununie în biserica U.M. din Bălți (video).

14 февраля 2018

Vineri, 9 februarie 2018, în biserica Unității Militare 1003 din Bălți a avut loc o adevărată sărbătoare, un eveniment deosebit, săvârșindu-se pentru prima dată o cununie în această biserică. Slujba divină a fost oficiată de protoiereul Pavel Petrov, care a spus că sfânta Liturghie a mai fost slujită, dar sfânta taină a Cununiei pentru prima dată.  

Liturghie funerară în satul Dumbrăvița

Liturghie funerară în satul Dumbrăvița

11 февраля 2018

Duminică, 11 februarie 2018, în biserica „Adormirea Maicii Domnului” din satul Dumbrăvița, raionul Sîngerei, Preasfințitul Marchel a oficiat sfânta Liturghie și prohodul pentru adormita roaba lui Dumnezeu, Efimia Porcescu. Ajunsă la venerabila vârstă de 75 de ani, vrednica creștină Efimia Porcescu a educat și a crescut cu multă dăruire și osteneală patru copii: doi băieți, ambii slujitori ai sfântului altar,  

Când va veni Fiul Omului întru slava Sa…

Când va veni Fiul Omului întru slava Sa…

10 февраля 2018

În pildele rostite mai înainte, atunci când Hristos vorbește despre două persoane, se referă la cele două părți ale omului, cea ascultătoare și cea neascultătoare, însă acum vorbește mai pe înțelesul tuturor și cu cuvinte mai înfricoșătoare. Nu mai spune că împărăția ce va să vină se asemănă cu aceasta sau cu cealaltă, cum o făcea înainte, ci acum vorbește deschis, arătându-se pe Sine ca Fiul Omului care va veni întru slava Sa. Dacă până acum s-a arătat cum este El necinstit și batjocorit, de-acum înainte situația se schimbă. mustră, judecă și stă... 

La râul Babilonului

La râul Babilonului

3 февраля 2018

La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre. Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: “Cântați-ne nouă din cântările Sionului!“ Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine,  

Pildă despre o cioară

Pildă despre o cioară

27 января 2018

O cioara traia in padure si era absolut multumita de viata sa. Insa intr-o zi a vazut o lebada… “Aceasta lebada este atat de alba”, s-a gandit cioara. “Si eu sunt atat de neagra. Aceasta lebada trebuie sa fie cea mai fericita pasare din lume.” Cioara i-a comunicat lebedei ceea ce gandea. “De fapt”, i-a raspuns lebada. “Simteam ca sunt cea mai fericita pasare din imprejurimi pana cand am vazut un papagal care avea doua culori.  

Parastas pentru protoiereul Valeriu și preoteasa Iraida

Parastas pentru protoiereul Valeriu și preoteasa Iraida

21 января 2018

În după-amiaza zilei de duminică, 21 ianauaie 2018, cu binecuvântarea Preasfințitului Marchel, în biserica „Sfânta Treime” din satul Copăceni, raionul Sângerei, a fost oficiat un parastas întru pomenirea protoiereului Valeriu Dubenco și preoteasa Iraida. Slujba a fost săvârșită de protoiereul Maxim Guzun, blagocinul raionului Sângerei, alături de un sobor de preoți, familia îndoliată și enoriașii bisericii. Chiar dacă au trecut 40 de zile, de când nu mai sunt printre cei vii, rudelor continuă să le fie transmise mesajele de condoleanțe.  

Mesajul de felicitare al ÎPS Vladimir adresat PS Marchel, cu prilejul prăznuirii Sfântului ocrotitor

Mesajul de felicitare al ÎPS Vladimir adresat PS Marchel, cu prilejul prăznuirii Sfântului ocrotitor

12 января 2018

Preasfinția Voastră, Vă aducem sincere felicitări și urări de bine cu ocazia prăznuirii Patronului ceresc al PS Voastre, Cuviosul Marchel, egumenul Mănăstirii Neadormiților. În zi de sărbătoare, ne îndreptăm către Dumneavoastră cu cele mai luminoase gânduri și cele mai sincere urări de bine şi ne rugăm lui Hristos-Domnul, Arhiereul bunătăților viitoare (Evrei 9, 11), să vă dăruiască mulți și binecuvântați ani de viață, pace și tărie duhovnicească în lucrarea Preasfinţiei Voastre, iar pe parcursul întregii vieți pământești să fiți însoțiți de  

Prăznuirea sfântului cuvios Marchel în catedrala episcopală din Bălți

Prăznuirea sfântului cuvios Marchel în catedrala episcopală din Bălți

11 января 2018

Într-o atmosferă de rugăciune și festivitate, 11 ianuarie 2018, când Biserica face pomenirea sfântului cuvios Marchel, egumenul mănăstirii Neadormiților, în catedrala „Sf.Împ.Constantin şi Elena” din Bălţi a fost oficiată sfânta Liturghie de către Preasfințitul Marchel, Episcop de Bălți și Fălești. Sărbătoarea a fost deosebită de frumoasă, pentru că împreună s-au rugat un sobor de arhierei, constituit din: ÎPS Sava, Arhiepiscop de Tiraspol și Dubăsari; ÎPS Iustinian, Arhiepiscop de Elista și Kalmykia; PS Nicodim, Episcop de Edineț și Briceni.  

Noi vrem ceva de la Dumnezeu, dar nu pe El Însuşi…

getImage.jpgCând  citim Evanghelia, iar chipul lui Hristos devine irezistibil, plin de slavă, când ne rugăm şi devenim conştienţi de măreţia, de sfinţenia lui Dumnezeu, spunem noi vreodată „nu sunt vrednic ca El să vină până la mine”? Ca să nu mai pomenesc de toate acele ocazii în care ar trebui să fim conştienţi de faptul că nu poate veni până la noi fiindcă ne-am făcut cu totul nevrednici de asta.

Noi vrem ceva de la El, dar nu pe El Însuşi. Este aceasta o relaţie? Oare la fel ne purtăm şi cu prietenii noştri? Căutăm la ceea ce putem obţine dintr-o relaţie de prietenie sau la prietenul pe care-l iubim? Şi gândim aceasta şi în legătură cu Domnul?

Să ne gândim acum la rugăciunile noastre, ale tale şi ale mele; gândeşte-te la căldura, adâncimea şi intensitatea rugăciunii tale când este făcută pentru cineva pe care-l iubeşti sau pentru ceva care este important în viaţa ta.

În asemenea momente, inima ta este deschisă şi tot sufletul tău este strâns în rugăciune, înseamnă aceasta că Dumnezeu contează pentru tine? Nicidecum. Nu înseamnă decât că obiectul rugăciunii tale contează pentru tine. Pentru că atunci când ţi-ai isprăvit rugăciunea ta cea fierbinte, adâncă şi intensă pentru persoana pe care o iubeşti sau în legătură cu situaţia care te preocupă şi te rogi pentru următoarea persoană sau situaţie, care nu sunt la fel de importante dacă se întâmplă ca dintr-o dată să te răceşti în rugăciunea ta, ce s-a schimbat? S-a răcit oare Dumnezeu?

A dispărut El? Nu, desigur; ci înseamnă că toată intensitatea rugăciunii tale şi tot ceea ce era înălţător în ea nu venea din simţirea prezenţei lui Dumnezeu, din credinţa ta în El, din nevoia ta de El, ori din conştiinţa existenţei Lui. Rugăciunea ta nu era altceva decât rezultatul grijii tale pentru o persoană sau un lucru anume, nicidecum pentru Dumnezeu.

Cum de mai suntem surprinşi atunci de această absenţă a lui Dumnezeu? Noi suntem cei care ne facem pe noi înşine absenţi, noi suntem cei care ne răcim din clipa în care nu ne mai pasă cu adevărat de Dumnezeu. De ce? Fiindcă El nu este destul de important pentru noi.

Pentru a ne putea ruga, trebuie să ne aflăm în interiorul acelui loc numit Împărăţia lui Dumnezeu. Trebuie să recunoaştem că El este Dumnezeu, că El este Împărat şi că trebuie să ne predăm Lui.

Să ne îngrijim măcar să aflăm care este voia Lui, chiar dacă nu suntem deocamdată în stare să o împlinim. Căci dacă nu ne îngrijim nici măcar de acest lucru, dacă ne purtăm cu Dumnezeu precum acel tânăr bogat care nu-L putea urma pe Hristos fiindcă era prea bogat, cum L-am mai putea întâlni?

Adeseori, ceea ce am dori să dobândim prin rugăciune, prin acea relaţie adâncă cu Dumnezeu după care tânjim, nu reprezintă decât o altă perioadă de fericire; de fapt, nu suntem pregătiţi să vindem tot ce avem pentru a cumpăra mărgăritarul cel de mult preţ (Mt. 13,46.). Dar cum altfel l-am putea dobândi? Dar vrem cu adevărat să-l dobândim?

Oare nu se întâmplă la fel şi în relaţiile dintre oameni, atunci când, datorită iubirii pe care şi-o poartă bărbatul şi femeia, nici un alt om nu mai poate avea aceeaşi importanţă pe care o are cel iubit? Într-o axiomă a lumii antice: „Când un bărbat are soţie, el nu mai este înconjurat de bărbaţi şi de femei, ci de oameni”.

Nu aşa ar putea, ar trebui să se întâmple cu toate avuţiile noastre atunci când ne întoarcem către Dumnezeu? Negreşit, toate ar trebui să pălească şi să se ofilească, precum un fundal în cadrul căruia singurul chip de preţ pentru noi se detaşează de tot ce-l înconjoară. Am dori măcar o singură tuşă de albastru ceresc pe pânza de ansamblu a vieţii noastre, care este atât de încărcată de umbre.

Dumnezeu primeşte să fie ţinut cu totul în afara vieţii noastre, este gata să îndure aceasta ca pe o cruce, dar nu primeşte să fie doar o parte a vieţii noastre.

Aşa că, atunci când ne gândim la absenţa lui Dumnezeu, nu s-ar cuveni să ne întrebăm pe noi înşine: pe cine învinovăţim de fapt?

Întotdeauna Îl învinovăţim pe El, de fiecare dată Îl acuzăm pe El, fie că I-o spunem în faţă, fie că o spunem dinaintea altor oameni: Îl acuzăm că este absent, că nu este niciodată acolo unde este nevoie de El, că nu răspunde niciodată atunci când este chemat.

Uneori suntem ceva mai „evlavioşi” (dar mai mult în ghilimele) şi zicem cu evlavie că „Dumnezeu îmi încearcă răbdarea, credinţa, smerenia”. Găsim tot felul de tertipuri pentru a fugi de la judecata lui Dumnezeu, adăpostindu-ne în spatele unui alt mod de a ne lăuda pe noi înşine, într-atât suntem de răbdători, încât Îl putem răbda chiar şi pe Dumnezeu!

Nu este acesta adevărul? Pe când eram un tânăr preot, după o predică, una din multele pe care le-am ţinut într-o parohie, o tânără a venit la mine şi mi-a zis: „Părinte Antonie, cu siguranţă sunteţi un om neobişnuit de rău”. I-am răspuns: „Sunt, desigur, un om rău, dar cum de ţi-ai dat seama de asta?” Atunci ea a zis: „Fiindcă ne-aţi descris atât de bine păcatele, încât este cu neputinţă să nu le fi săvârşit la rândul dumneavoastră!” Bineînţeles, şocanta descriere a gândurilor şi atitudinilor rele de care vă vorbesc aici probabil că mă reprezintă pe mine şi nu pe voi, dar poate că în unele din ele vă recunoaşteţi, într-o măsură oricât de mică, şi voi.

Lucrul cu care trebuie să începem, dacă dorim să ne rugăm, este desigur faptul că suntem nişte păcătoşi în căutarea mântuirii, că suntem desprinşi de Dumnezeu şi că nu putem trăi fără El şi că tot ceea ce Îi putem oferi lui Dumnezeu este dorinţa noastră disperată de a fi făcuţi în aşa fel, încât Dumnezeu să ne poată primi – prin pocăinţa noastră şi în mila şi iubirea Lui.

Încât, chiar de la început, rugăciunea este efectiv urcuşul nostru smerit către Dumnezeu, un moment în care ne întoarcem către Dumnezeu neîndrăznind să ne apropiem, ştiind că dacă Îl întâlnim prea curând, înainte ca harul Lui să ne îngăduie să-L întâlnim, va fi o întâlnire a judecăţii.

Tot ceea ce putem face este să ne întoarcem spre El cu toată cuviinţa, cu toată venerarea, slăvirea şi teama de Dumnezeu de care suntem în stare, cu toată atenţia şi dedicarea noastră, şi să-I cerem să facă ceva cu noi prin care vom putea să-L întâlnim faţă către faţă – dar nu spre judecată sau spre osândă, ci spre viaţa de veci.

Extras dinMitropolitul Antonie de Suroj, Şcoala rugăciunii, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p.35-42

Extindere. Priviți cu discernământ filmul:

Din aceași categorie:


Comentariile sunt dezactivate pentru acest articol.