versiunea moldoveneasca русская версия


Armele credinței.

Armele credinței.

12 августа 2017

Cine, iubiţii mei, cine nu vrea pacea? Toată lumea iubeşte pacea. Şi desigur atunci când îi lipseşte, atunci mai mult o caută. Dar, din nefericire, în pofida iubirii omenirii întregi pentru pace, lumea de multe ori a încercat – şi încă încearcă – focul războiului. Interese materiale şi egoisme omeneşti împing orbeşte spre catastrofă. Două războaie mondiale şi nenumărate alte războaie locale au împrăştiat şi împrăştie groază. Cei ce au trăit astfel de zile doresc ca ele să nu se mai întoarcă niciodată. Oameni iubitori de linişte, care în pofida voinţei... 

Ghicitori pentru școala duminicală

Ghicitori pentru școala duminicală

5 августа 2017

GHICITOAREA NR. 1 Nascatoare Preacurata Odraslita-ntre evrei, Ioachim ii fuse tata, Iara Ana mama ei. R:  

În starea în care te vei afla, întru aceia te voi judeca

În starea în care te vei afla, întru aceia te voi judeca

31 июля 2017

Sa nu te deznadajduiesti omule, nici sa nu te departezi de rugaciuni, ci sa mergi la biserica. Pacatos fiind, roaga-te cu suspine, lui Dumnezeu si-ti va da tie iubirea Sa de oameni si iertare de pacatele tale. Dar, daca vei deznnadajdui, nevrand sa vii la pocainta, apoi, te dai, pe tine insuti, in stapanirea satanei. Sau, daca, indoindu-te, nu mergi la pocainta, faci impiedicare dumnezeiescului dar,  

Mesajul de felicitare al PS Marchel adresat ÎPS Vladimir cu prilejul serbării ocrotitorului ceresc

Mesajul de felicitare al PS Marchel adresat ÎPS Vladimir cu prilejul serbării ocrotitorului ceresc

27 июля 2017

Înalt Preasfințite Stăpîne, primiți, rogu-vă, un sincer “LA MULȚI ANI!” în această zi, cînd Sfînta Biserică prăznuiește pomenirea acoperitorului Dvs. ceresc – Sfîntul Întocmai cu Apostolii cneaz Vladimir. Vă doresc ca în această și în orice altă zi să vă aibă Dumnezeu în pază Sa cea sfîntă, să Vă înzestreze cu daruri cerești, călăuzindu-Vă spre Împărăția Lui cea veșnică. Cu fiesc respect – episcopul Marchel  

Orbirea duhovnicească

Orbirea duhovnicească

22 июля 2017

Cine îşi dă seama de orbirea sa duhovnicească încetează a mai nădăjdui în sine şi în dreptatea sa şi, asemenea Prorocului David, strigă: „Doamne! deschide ochii mei, şi voi pricepe minunile din legea Ta” (Psalm 118, 18). Cel orb cu trupul îşi cunoaşte nenorocirea prin mijlocirea minţii – însă cine va putea încredinţa sufletul că este orb duhovniceşte? Cel orb cu trupul nu îşi iubeşte starea, însă cel orb duhovniceşte îşi iubeşte, de obicei, întunericul. Cel orb cu trupul iubeşte şi năzuieşte lumina cea materială, însă pentru cel orb cu duhul lumina... 

Felicitare pentru părintele Oleg Fistican, blagocinul sectorului Fălești 2.

Felicitare pentru părintele Oleg Fistican, blagocinul sectorului Fălești 2.

21 июля 2017

Cu prilejul aniversării a 20 de ani de slujire preoțească, aducem cele mai sincere felicitări protoiereului Oleg Fistican, blagocinul circumscripției Fălești 2. În această zi de serbare, ne îndreptăm către Dumneavoastră cu cele mai luminoase gânduri și cele mai sincere urări de bine şi ne rugăm bunului Dumnezeu să vă binecuvinteze cu sănătate, cu mulți rodnici ani și cu mult har,  

Filiala LT Grigore Grigoriu a mănăstirii „Sf.Mironosițe Marta și Maria” anunță admiterea pentru anul de studii 2017-2018

Filiala LT Grigore Grigoriu a mănăstirii „Sf.Mironosițe Marta și Maria” anunță admiterea pentru anul de studii 2017-2018

19 июля 2017

Pe lângă mănăstirea Sfintele Femei Mironosițe Marta și Maria, începând cu 1 septembrie 2017 (anul școlar 2017 – 2018), se deschide filiala liceului Teoretic cu profil Arte Grigore Grigoriu pentru fete – clasa a X-a, profil muzică, 24 locuri.  

Pildă: E mai bun peștele decât cartoafele.

Pildă: E mai bun peștele decât cartoafele.

17 июля 2017

Noi de aceea nu avem timp pentru Dumnezeu, pentru că prea complicăm viaţa, prea ne trebuie multe, prea vrem lux, prea vrem lucruri care, de fapt, nu ţin de o viaţă duhovnicească. Toate-s bune şi la locul lor, dar dacă pierzi prea multă vreme care I s-ar cuveni lui Dumnezeu, şi o pierzi în loc să-ţi faci datoriile, atunci nu-i bine! Să urmărim un rezultat, o înnobilare sufletească. Fără înnobilare sufletească, degeaba ne numărăm zilele de post.  

Sărbătorirea sfinților Petru și Fevronia în Pietrosu.

Sărbătorirea sfinților Petru și Fevronia în Pietrosu.

8 июля 2017

Sfinții Petru și Fevronia sunt considerați ocrotitorii familiei și ai tinerilor, un exemplu frumos de fidelitate familială. Sărbătoarea este cinstită în fiecare an în biserica „Înălțarea Domnului” din satul Pietrosu, raionul Fălești, pentru că la temelia sfintei mese din altar sunt fragmente din moaștele acestor sfinți. La invitația părintelui paroh, Victor Vatrici, un sobor de preoți au oficiat sfânta Liturghie, iar răspunsurile la strană au fost date de corul Axion. După sfânta Liturghie a fost citit acatistul în cinstea sfinților Petru și Fevronia,  

Adunarea trimestrială a preoților din Eparhia de Bălți și Fălești

Adunarea trimestrială a preoților din Eparhia de Bălți și Fălești

4 июля 2017

Marți, 4 iulie 2017, în catedrala „Sf.Împ.Constantin și Elena” din Bălți, Preasfințitul Marchel a prezidat adunarea ordinară a preoțior din cuprinsul eparhiei de Bălți și Fălești. În cadrul întrunirii Ierarhul a făcut cunoștință preoților despre un proiect de colaborare cu Biserica în ce privește combaterea tuberculozei. De asemenea la adunare a fost invitat juristul Mitropoliei Chișinăului, domnul Eduard Pleșca, care a răspuns la întrebările de ordin juridic. Un alt subiect  

Convertirea unui indian la Ortodoxie

Sâmbătă seara. Soarele tocmai apusese. La catedrala mitropolitană rusă ,,Sfinții Petru și Pavel” tocmai începuse vecernia. Siluetele întunecate ale puținilor credincioși care se găsesc la slujbă prind contur odată ce încep să fie aprinse lumânări în sfeșnice. Catapeteasma bisericii este impresionantă, construită la începutul secolului de arhitecți și meșteri pricepuţi…

Lumină lină, cântată în slavonă, crea o atmosferă de pace și liniște interioară. Este vremea când ne gândim la ziua care a trecut, dar și la cea care vine. După nebunia zilei care a trecut, acest refugiu duhovnicesc ne liniștește gândurile …

În lumina aceasta difuză se disting câteva chipuri: o rusoaică bătrână împreună cu nepoțelul ei, un domn înalt între două vârste, o domnișoară drăguță de vrea 15 ani, un cuplu tânăr împreună cu cei doi copii ai lor… Privind mai atent, atenția îmi cade asupra unui om care stă undeva lângă una dintre ferestrele mari ale bisericii. Este o figură umană care nu seamănă deloc cu celelalte. Este un indian de vreo 50 de ani, un indian așa cum am văzut în filme sau am citit în cărțile de poveștiAre tenul închis, iar părul negru ca tăciunele este împletit într-o coadă care îi ajunge până la mijloc. Privirea mea s-a oprit asupra lui. Trebuie să recunosc, este o figură insolită. O fi fost, pesemne, în trecere și a intrat în biserică din curiozitate. Cine știe… Această figură aparte mi-a stârnit interesul. La sfârșitul slujbei nu am putut să mă abțin și m-am dus să-l cunosc.

– Eu sunt Iánnis, i-am spus în engleză. Bine ai venit!

– Vladimir, mi-a răspuns

– Eu sunt grec, i-am spus eu.

– Și eu, mi-a răspuns.

La aceste cuvinte m-am blocat, neștiind ce să mai zic. Nu mă așteptam la așa ceva.

– Vorbești grecește? l-am întrebat eu.

A stat puțin pe gânduri apoi a început să îmi vorbească:

Εν αρχή ην ο Λόγος, και ο Λόγος ην προς τον Θεόν, και Θεός ην ο Λόγος [La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul].

Terminând fraza aceasta, a început să râdă. Eu nu mai știam ce să zic.

– Sunt indian, îmi spune scurt. Dar, oarecum, mă simt și grec și rus și sârb și român… Pentru că sunt ortodox.

Spunând aceste cuvinte, am văzute o strălucire în ochii lui, iar inima mea s-a umplut de bucurie văzând cât de frumos vorbea despre Ortodoxie.

A trecut puțină vreme de când Vladimir nu mai este printre noi. M-au impresionat atât plecarea sa din această viață precum și testamentul pe care l-a lăsat. Acum, când figura lui, în loc să se piardă din memorie, îmi revine încet-încet în fața ochilor, m-am gândit să aștern pe hârtie întâmplări, fapte, amintiri, cuvinte și vorbe de-ale lui, aducându-l, astfel, din nou printre noi, și, poate, astfel voi putea și eu să îngenunchez și să ascult cu urechea glasul pământului ,,mamă”, așa cum făcea Vladimir Natawe, sau, mai bine spus, Karamazov.

Vladimir s-a născut într-o rezervație indiană, Caughnawaga, în apropiere de Montreal, și acolo a trăit până la moarte. Satul lui numără astăzi 5000 de indieni. Ridicat cu fonduri guvernamentale, așezat lângă râu, satul adăpostește cel mai mare număr de indieni din regiune. Indienii și eschimoșii, singurii indigeni de pe continentul Americii de Nord, se bucură de privilegii și de tratament special din partea guvernului, fiindcă au cedat întinse suprafețe din ,,pământul Mamă” – așa cum îl numesc ei – fraților lor albi.

Toate aceste privilegii (putem adăuga aici și faptul că indienii nu au nevoie de pașaport și se bucură, totuși de grija statului) pot fi interpretate și ca o încercare din partea statului de a-i lăsa pe indieni fără acces la mijloacele de învățământ, cultivând totodată indiferența și lenea, lucruri care, într-adevăr, se observă dacă stai mai mult printre ei. De asemenea, numărul alcoolicilor a înregistrat o creștere în ultima perioadă. Lupta de grup pentru supraviețuire este principala lor grijă, alături de salvarea moștenirii lor culturale, față de care fiecare indian se simte foarte mândru. Consideră ei, într-un mod foarte original, că noi încă avem multe de învățat de la ei, mai ales în ceea ce privește aspectul cultural al societății noastre ,,moderne”.

Modul suprem de organizare este Confederația, care cuprinde toate triburile de indieni. Indienii arată un deosebit respect pentru conducători și pentru cei în vârstă (atât bărbați cât și femei) din fiecare trib, respect ce se transmite din generație în generație. Dragostea și respectul unuia pentru celălalt stă la baza acestei Confederații.

În satul Caughnawaga există trei triburi de indieni, dar cei mai mulți aparțin tribului Mohawk. Satul există de prin anii 1600 și reprezintă centrul principal al tribului Mohawk. În vechime, indienii se ocupau cu pescuitul, vânătoarea, comerțul cu obiecte sculptate din lemn și cu blănuri de animale sălbatice. Astăzi, aceste ocupații au cam dispărut, indienii lucrând mai mult în construcții.

,,Satul nostru, îmi spunea Vladimir, împreună cu multe alte rezervații ale indienilor, a fost transformat în secolul al XVIII-lea în protectorat romano-catolic. În realitate, însă, misionarii catolici au căutat, cu orice preț, să-i facă pe localnici să îmbrățișeze credința lor prin violență. Nu cu dragoste, ci cu ștreangul la gât. Au călcat în picioare tradiții de secole și au venit cu rânduielile lor pentru a-și atinge scopurile. Eu, până la vârsta de 32 de ani, am urmat calea obișnuită. După cum spunea mama mea, care era un fel de șef al tribului nostru: ,,Ziua, catolic, de ochii lumii, iar noaptea indian pentru ochii sufletului”. Ajuns, însă, la vârsta de 32 de ani nu am mai suportat această strânsoare în jurul gâtului, acest laț pe care îl purtam cu mine, și m-am ridicat împotriva lor așa cum am crezut eu de cuviință… Ani de-a rândul am căutat să aflu cât mai multe despre istoria noastră, am învățat limbile celorlalte triburi, am studiat la universitățile albilor, lucru care, pentru un indian din generația mea era destul de neobișnuit. Timp de ani de zile am ajutat ca traducător. De foarte multe ori am jucat rolul clovnului la întrunirile științifice, deși pentru albi eu nu eram decât o pasăre rară, exotică, cu alt fel de pene. Am făcut comparații între cuvintele noastre și cuvintele lor, franceze și engleze, între obiceiurile noastre și obiceiurile lor. De foarte multe ori aveam impresia că ei mă privesc precum arheologii care cercetează niște fosile. Pentru mine, însă, această întâlnire dintre mine și ei, dintre lumea mea și lumea lor, mi-a provocat și bucurie, dar și tristețe. Răzvrătirea mea nu a rămas fără ecouri, deşi a fost fără zgomot, precum călcătura iepurelui…
Mama mea – care era stâlpul satului – a fost pentru mine un izvor de înțelepciune. Ea, mama, a fost Zosima al meu…”

Drumul meu către Ortodoxie a fost un ,,drum ascuns”, o ,,potecă neștiută”, după cum se spune în limba noastră. Cândva, însă, m-am prins și eu în mreaja ei și, de atunci, merg discret pe acest drum ducându-mi crucea mea. În cazul meu, motivul pentru care m-am apropiat de credință a fost lingvistica. Întotdeauna m-a fascinat această știință. Luând lecții de lingvistică, am avut ocazia să aflu despre alfabetul slavon, și despre cei care l-au inventat, Chiril și Metodiu, numiți și apostolii slavilor. Fiind interesat să aflu mai multe despre această limbă, l-am întrebat pe profesorul meu dacă știe pe cineva care vorbește această limbă. Acesta mi-a spus să merg la una dintre bisericile ruse. Am sunat la una dintre ele, dar a răspuns robotul telefonic. Am sunat la alta și o voce binevoitoare mi-a spus că se săvârșește Vecernia de la ora 7 și Dumnezeiasca Liturghie duminică de la ora 10. Am întrebat dacă pot să merg. Vocea mi-a spus că da, desigur, pot să merg. Atunci, eu i-am spus că nu sunt nici rus și nici ortodox. Interlocutorul meu mi-a spus că Liturghia ortodoxă nu este doar pentru ruși, și nici măcar numai pentru ortodocși, ci este pentru toată lumea. Așadar, mi-am luat inima-n dinți și m-am hotărât să merg într-o seară să aud slavonește și să îl cunosc pe părintele care mi-a vorbit atât de frumos la telefon. L-am cunoscut; era un ieromonah din Muntenegru, acum nu mai trăiește. Numele lui era Antonie. Așadar, în prima sâmbătă, când am participat pentru prima dată la o vecernie ortodoxă la catedrala mitropolitană a Sfinților Petru și Pavel, am simțit ceva inedit, pentru prima dată în viața mea. Văzând icoanele, auzind muzica aceea, oamenii care făceau metanii și închinăciuni, tămâia frumos mirositoare, toate m-au făcut să cred că am găsit ,,poteca cea tainică”.

Poate nu mă crezi, dar, de atunci, din ce în ce mai mult, am găsit tot mai multe similitudini între tradiția ortodoxă și tradițiile noastre, ale indienilor. Undeva, în adâncul meu, această descoperire a noii credințe a întregit și completat ethosul meu indian. Pe atunci, simțeam o bucurie nemărginită. La prima liturghie la care am participat am întrebat dacă pot rămâne și după liturghia catehumenilor. Mi s-a spus că pot rămâne. Am stat și eu ca un câine indian care-și așteaptă stăpânul, fie că afară e ploaie ori ninsoare… Mai apoi, am început să merg din ce în ce mai des, la început în zilele de duminică și sâmbătă, iar după aceea, mergeam și la sărbătorile mari din cursul săptămânii. Nu a trecut mult timp și, la un moment dat, într-o sâmbătă, oamenii se strânseseră să se spovedească. Era perioada Postului Mare. La sfârșit toți și-au cerut iertare de la preot, iar acela le punea epitrahilul pe cap și îi însemna cu semnul crucii. M-am dus și eu la rând și am așteptat și eu ca să ajung în fața preotului. Când m-au văzut ceilalți, mi-au zis:

– Nu se poate, nu ești ortodox. Ceea ce facem noi aici este o Taină.
– Dar, întreaga noastră viață este o taină, am spus eu.

Am stat puțin pe gânduri, apoi i-am întrebat:
– Și cum pot să devin ortodox?
– Trebuie să vorbești cu preotul, mi-au răspuns oamenii.

Nu a trecut foarte mult timp căci, în sufletul meu ardea o flacără și o dorință de a mă boteza la Ortodoxie. În ziua rânduită pentru acest eveniment s-a pornit o furtună de zăpadă și nu am putut ieși din sat. Așa că am amânat totul pentru ziua Intrării în Biserică a Maicii Domnului. În acea zi am fost botezat și mi-au pus numele Vladimir.

Mai târziu, gândindu-mă cum am devenit eu fiu al Bisericii Ortodoxe, mi-am adus aminte de figura impunătoare a unui preot sârb care, pe când eram mic, ne-a vizitat satul. Pe atunci mi-a făcut o impresie foarte puternică, îmi amintesc că mama mi-a spus: “În sfârșit, uite și unul care nu face propagandă pentru adevărul pe care îl propovăduiește”…

recuse ceva timp și, la un moment dat, m-am hotărât să îi fac o vizită prietenului meu, Vladimir. De această dată am luat cu mine doi prieteni: înarmați cu un casetofon și microfoane, am pornit toți trei cu o mașină, într-o frumoasă dimineață cu soare, către satul său, Caughnawaga. Ne invitase la postul de radio unde lucra ca prezentator de emisiuni, și ne-a promis că de acolo vom merge să cunoaștem mai de aproape satul.

Așa cum ne spusese, l-am găsit la postul de radio al satului, cu căștile pe urechi, citind rugăciunile de dimineață la rând, în toate limbile indiene pe care le cunoștea. Apoi, a citit aceleași rugăciuni în franceză și engleză. Desigur, ascultătorii săi nu vedeau că, în tot acest timp el făcea, din când în când, semnul crucii…

L-am așteptat să termine emisiunea. Când a sfârșit, și-a dat jos căștile de pe urechi și a venit alături de noi. Se vedea că are chef de vorbă și era foarte vesel.

– Ce vreți să vă spun? Întrebați, vă voi răspunde cu dragă inimă. Deci, ce ați vrea să auziți de la mine?

– Spune-ne ce vrei, a intervenit Grigóris. Uite, să zicem, vorbește-ne despre poporul tău, despre sărbătorile voastre, despre misiunea ta…

– Ușor, ușor, zise Vladimir, să le luăm pe rând. Aşadar, poporul meu…

A stat destul timp pe gânduri până să înceapă să vorbească. Stătea într-un fotoliu, dar, se pare că acest lucru nu îl făcea să se simtă foarte comod. A venit mai aproape de noi și s-a așezat pe un scaun.

,,Poporul meu este simplu, așa cum sunt și bucatele pe care le mănâncă. Conducătorul tribului este un bărbat, dar el este ales de adunarea femeilor celor mai în vârstă din trib. Toate ritualurile și adunările noastre se desfășoară în ,,Casa cea mare”. Aceasta are două uși: prin partea de miazăzi intră bărbații, iar pe ușa de miazănoapte intră femeile. Această casă de adunare a noastră este foarte simplă, așa cum sunt și toate ritualurile noastre. Un element integrant al ritualului nunții este binecuvântarea bătrânilor. La înmormântări, atât în cazul bărbaților, cât și în cazul femeilor, fiecare este introdus în ,,casa cea mare” pe ușa lui, dar, întotdeauna cel mort trebuie să fie cu fața spre răsărit. După 9 zile se pune o masă în cinstea celui plecat dintre noi, ,,masa fericirii”, dar mâncarea este pregătită și servită fără sare…Înainte să se însereze o să mergem să vă arăt ,,Casa cea Mare”. Să vă spun acum câteva cuvinte despre sărbătorile noastre. Pentru noi, tot anul este o sărbătoare… Și spunând aceasta, Vladimir a început să râdă… Așadar, avem sărbătoarea ,,miezului iernii” (cu 4 zile de sărbătoare), ,,sărbătoarea zăpezii”, a ,,primelor flori ale primăverii”, ,,sărbătoarea primelor roade”, sau ,,sărbătoarea mulțumirii”, ,,sărbătoarea secerișului” (timp de patru zile), ,,sărbătoarea roadelor prisositoare, a ploii și a belșugului” și ciclul se reia. Acesta este un fel de calendar bisericesc al sfântului nostru pământ…”

Vladimir s-a oprit pentru o clipă, apoi a tras aer în piept și a continuat: ,,Nu vorbim foarte mult și nici nu mâncăm mult, încercăm să nu ne mâniem, mulțumim pentru ceea ce ne-a fost dat și iubim pe toată lumea…”. Vladimir s-a oprit iarăși și m-a întrebat:
– Ai cumva tutun? m-a întrebat.
– Nu, nu am, îi răspund.
– Știi, noi nu fumăm tutunul, ci îl mestecăm. Îl mâncăm, adică. Când îl fumezi, atunci el se transformă în aer, pe când, dacă îl mănânci, el devine una cu tine și binecuvintezi pământul care l-a dat…  Mda… Ce altceva m-ai mai întrebat? A, da, despre misiunea mea…

Cum să vă spun…? Poporul meu a obosit să tot primească tot felul de misionari. Tot veneau, alții și alții și nu știau decât să ia, și deloc să ofere ceva. Nu erau interesați să vadă cine suntem noi cu adevărat. Au venit cu tăvălugul, au culcat totul la pământ iar apoi au început… propovăduirea Evangheliei. Însă, acel părinte din Serbia era altfel de om. El a vrut să ne cunoască cu adevărat, a dat, nu a luat. Când a plecat, nu a luat cu el decât o bucată din inima noastră… Asta am iubit eu când, mai târziu, am citit despre Sfântul Gherman din Alaska, și despre istoria misionarilor ortodocși printre eschimoși. Citind despre aceste lucruri, am făcut comparație cu ceea ce au vrut să facă catolicii aici cu noi. Mi-l amintesc pe iezuitul care venise aici și care, cu trufie în glas mi-a spus răspicat că el a primit însărcinarea să ne învețe ce înseamnă spiritualitatea. Când a plecat de la noi de-acasă, mama a scuipat în sân și mi-a spus: ,,Copile, noi suntem popor spiritual, pe când acesta, și Hristos dacă ar fi venit în fața lui, l-ar fi așezat pe un scăunel și ar fi început să îl învețe…”.

– Există și alți ortodocși printre indieni? întrebă tot Grigóris.

– Am întâlnit un eschimos ortodox la Plattsburg, și încă unul Mis-Mac, care era foarte înalt. Poate că există și alții, dar eu doar pe aceștia doi îi cunosc. Însă, în spitalul nostru avem un cuplu de medici sârbi, Moscovici îi cheamă. Sunt niște oameni de aur. Ne iubesc foarte mult și ne ajută cu tot ce pot.

Unul dintre noi, Lesley, l-a privit drept în ochi și l-a întrebat:

– Spune-ne, dacă vrei, despre povestea aceasta cu măștile indiene despre care se tot vorbește. Am citit despre asta în toate ziarele și peste tot făceau referire la numele tău. Despre ce e vorba?

Vladimir s-a așezat picior peste picior și, după ce a stat așa o vreme, gândindu-se, a început să vorbească.

– Pentru noi, aceste măști sunt tradiții sfinte. Le păstrăm mereu la întuneric și le protejăm de praf învelindu-le în țesături de mătase. Aceste măști sunt… chipul nostru sfânt pe care îl căutăm. Acest chip îl găsim în tăcere, în întuneric, acolo unde se află și lumina sufletului nostru. Și nu putem afișa sufletul nostru în expoziții și nici nu le putem expune în văzul tuturor. Cei care au organizat acea expoziție de măști au pierdut cu totul noțiunea lucrurilor sfinte… Noi ne iubim pământul pentru că nu vorbește, este tăcut, dar dă la vremea cuvenită rodul său. Am învățat să îl iubim cu smerenie, să îl cinstim așa cum se cuvine. Dacă e să facem o comparație, fiindcă tot vă place acest lucru, pentru noi, pământul este precum Maica Domnului din credința ortodoxă… Dar, haide că am spus foarte multe. Să ne ridicăm și să mergem să vă arăt satul acum”.

Am urcat la volan, avându-l lângă mine pe Vladimir, care a început să ne vorbească:

– Aici, în centrul satului puteți vedea biserica catolică. Biserica este închinată sfintei Kateri Tekakwitha, o indiancă pe care papa a declarat-o sfântă. În biserică se păstrează moaștele ei, care fac minuni. Vine foarte multă lume să se închine aici. Viața ei a curs lin, ca într-un basm. Pentru mine, ea a fost ceea ce se numește nebun pentru Hristos. O nebună care a dobândit harul lui Dumnezeu. Sătenii care s-au botezat la catolici nu au făcut-o datorită propagandei catolice, ci fiindcă au iubit-o foarte mult pe sfânta lor. Au trimis scrisori la Vatican și datorită lor, a fost ea declarată sfântă. Mai departe… Lângă biserică avem un mic muzeu. Acolo se găsește o hartă unde sunt trecute toate triburile de indieni ce fac parte din Confederație, descrieri și informații despre fiecare trib, simbolurile și numerele lor sacre, locurile unde a luat naștere fiecare trib, istoria lor, limba vorbită și altele…

Apoi, mai la dreapta este Centrul Cultural. Deasupra este postul de radio unde m-ați găsit. Acolo îmi fac eu emisiunile. Acum, în perioada Triodului, și, mai apoi, în Postul Mare, pun foarte multă muzică religioasă europeană și, din când, în când, mai difuzez și câte ceva ce are legătură cu Ortodoxia dar, în general mă feresc să provoc. Muzică sacră indiană nu o putem difuza la radio fiindcă nu este permis acest lucru. Această muzică o cântăm doar în ,,Casa cea Mare”. Centrul cultural este finanțat de către stat. Acesta se face, chipurile, că vrea să ne ajute, dar, în realitate, vrea să ne umilească și să ne distrugă, nu atât pe noi ca indivizi, ci vor sufletele noastre, ceea ce purtăm adânc în noi. Vor să ne facă doar măști de muzeu, clovni pentru serbările lor, obiecte de studiu pentru antropologi…

Spunând aceasta, a izbucnit în râs, iar eu era cât pe ce să scap volanul din mână. Am continuat să vedem și alte locuri până când am ajuns în fața unei clădiri foarte moderne.

– Aceasta este școala noastră, adăpostește atât școala primară cât și gimnaziul. Programa școlară este foarte bună, chiar îmi place. Copiii chiar urmează o programă școlară ce ține cont de tradițiile noastre. În afară de materiile ,,clasice” pe care le studiază și ,,albii”, sunt foarte multe materii total necunoscute acestora. Copiii învață aici despre cultura noastră indiană, despre sărbătorile noastre sacre, dansuri, cântece și incantații sacre (ca teatrul antic), despre legile indienilor și multe altele. Pământul din jurul școlii este sfânt. Avem și o cameră întunecată, nu pentru fotografii, ci pentru… a ne pregăti chipul nostru interior”.

De acolo am mers să vedem spitalul.

,,Acesta este spitalul nostru. Este ceva nou pentru noi, ca idee. Înainte, aveam vracii noștri. Spitalul funcționează din 1985. Până atunci, pentru vreo problemă medicală, mergeam la spitalele ,,albilor”. Însă, este greu… Personalul nu știe să se comporte cum se cuvine cu bătrânii noștri. Nu ne pot înțelege pe deplin, nu pot intra în pielea noastră. Foarte mulți încearcă, și se vede acest lucru, ei sunt altfel, nu sunt ca medicii care doar încearcă să-și facă bine meseria, ei pun și suflet în ceea ce fac”.

Vladimir Natawe a fost șeful tribului său, conducător dar și lider spiritual. El era cel care săvârșea înmormântările și căsătoriile, un fel de mare preot. Seara era mereu în ,,Casa cea Mare”, unde veneau cei din tribul său cu diferite probleme, iar el trebuia să le rezolve. El era și judecătorul tribului, una dintre cele mai importante atribuții ale șefului de trib. Și era, deopotrivă, și poet și interpret și filosof. Le știa toate problemele, mai bine decât oricine altcineva, și cunoștea foarte bine și legile cărora trebuia să se supună cei din tribul său. Oricui se dezicea de tradițiile din moși-strămoși și devenea creștin i se îngăduia să rămână în sat, dar nu mai putea deține nici o funcție în cadrul comunității. Era înlăturat din sfatul înțelepților, din sfatul bătrânilor și ,,își pierdea destinul”, după cum spun ei, cu alte cuvinte, este dezmoștenit. Poate că toate aceste lucruri nu au prea mare importanță pentru un indian de rând, dar pentru cineva care era conducătorul tribului…

Nimeni dintre cei din sat nu a știut, până ce nu a murit, că șeful lor era ortodox. Iar Vladimir – cei din tribul său l-au știut mereu cu numele de Frank – a trăit și a lucrat pentru ei, având mereu teama că într-o zi vor afla. A trebuit să fie tot timpul cumpătat, atent, vigilent, altfel, totul s-ar fi năruit. A fost timp de foarte mulți ani responsabil de postul de radio și lucra și la Centrul Cultural. Era considerat o autoritate în materie de credință și era foarte bucuros atunci când descoperea ,,paralelisme” – așa cum spunea el – între credința indienilor și credința ortodoxă. A trăit alături de noi aceste bucurii și experiențe, fiindcă nu putea să le împartă cu ai săi. Mare cruce a avut de purtat…

În zilele de sâmbătă îl vedeam la biserica Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, acolo unde se slujea în limba engleză și franceză. Era îmbrăcat cu veșminte de ipodiacon și ieșea cu făclia aprinsă în fața preoților și a episcopului. Îl priveam și mă gândeam ce inimă are acest lup bătrân singuratic indian care spunea mereu: ,,Știe Dumnezeu de ce, știe Dumnezeu”. Făcea închinăciuni și metanii pentru ca Dumnezeu să îi dea putere și să îl lumineze pentru a-și conduce poporul prin furtuni și peste toate obstacolele ca să ducă pe umerii săi această cruce pe care i-a dat-o.

Anii au trecut. Fiecare prieten care venea să mă viziteze la Montreal trebuia, neapărat, să facă o vizită în satul indian și să-l cunoască pe Vladimir. Foarte mulți cunoscuți de-ai mei mi-au spus, mai apoi, că au înregistrat discuțiile pe care le-au avut cu el.

Într-o dimineață am primit un telefon de la Montreal și eram înștiințat că Vladimir a murit undeva în afara satului său. Prima întrebare care mi-a venit în minte a fost cum anume o să-l îngroape, ce o să se-ntâmple cu el. El se îngrijise de acest lucru, însă, și lăsase cu limbă de moarte ca slujba de înmormântare să aibă loc în ,,Casa cea Mare”, dar după rânduiala ortodoxă, cu un preot ortodox. Desigur, cei din tribul său nu știau ce înseamnă ,,preot ortodox”, dar Vladimir se îngrijise și lăsase câteva numere de telefon ale unor persoane de încredere, cunoscuți de-ai săi.

Într-adevăr, un preot ortodox a fost înștiințat și a mers de i-a citit slujba de înmormântare înainte de a fi dus în ,,casa cea mare”. Din păcate, nu am avut ocazia să particip la ceremonia din ,,Casa cea mare”, dar mi-a povestit un prieten care s-a aflat acolo despre cum s-a desfășurat ,,slujba”.

La două zile după înmormântare, prietenul meu, Michael, a venit să îmi povestească ceea ce s-a întâmplat, aducând cu el și un pachet. Mi-a spus că a participat la înmormântare, care a fost impresionantă. Atunci când se adună în ,,Casa cea Mare”, indienii se îmbracă fiecare cu veșmintele cele mai bune, în funcție de poziția pe care o ocupă fiecare în cadrul tribului. Ceremonia se desfășoară, desigur, în limba lor, și are ceva care ar aduce aminte de vechea rânduiala bizantină a înmormântării. La sfârșit a fost citit testamentul șefului de trib, toți fiind de față. În testament sunt amintiți cei cărora cel decedat le lasă lucrurile sale personale. Vladimir a murit la vârsta de 75 de ani și avea copii, nepoți și strănepoți. Fiecărui membru al familiei le-a lăsat câte ceva. La un moment dat, indianul care citea numele moștenitorilor, s-a oprit, neștiind să citească un nume – care, evident, nu era indian – pe care îl avea trecut pe foaia de hârtie din fața sa. A mai privit încă o dată, și-a pus ochelarii și a rostit destul de încurcat: Iánnis Chatzinikoláou. Michael, care se afla de față, a ridicat mâna și a mers de a luat pachetul pe care Vladimir îl lăsase pentru mine.

Când am deschis pachetul, am văzut ce avea înăuntru: o carte mică, Dumnezeiasca Liturghie, în limbile engleză și franceză, pe care eu i-o dăruisem cu mulți ani în urmă. Pe prima pagină scria ,,lu’ Iannis”, adică ,,lui Iannis”, iar dedesubt scria ,,Să ne revedem cu bine. Vladimir Natawe”. În acest fel a ținut să își ia la revedere de la mine. Scrisese această dedicație, probabil, cu puțin timp înainte de a muri, atunci când simțea că i se apropie sfârșitul. Vladimir scrisese ,,să ne revedem” înțelegând prin aceasta, revederea de dincolo”, în lumea celor drepți… Am rămas mut… Dar uimirea mea a fost și mai mare atunci când am deschis cartea. Peste textul englezesc, Vladimir tradusese Liturghia în limba Mohawk, limba poporului său…

Desigur, eu nu știu să citesc în limba Mohawk, dar păstrez cu sfințenie această traducere a Dumnezeieștii Liturghii ca pe o comoară de mare preț, și poate mă va învrednici bunul Dumnezeu ca, într-o bună zi, să o pot publica.

Astfel de povești de viață, nouă, oamenilor ,,moderni”, ni se par adevărate basme, fiindcă viața noastră este searbădă și lipsită de conținut. Și totuși, aceste povești sunt pline de lumina neapusă, sunt mărturii din lumea de astăzi a unei binecuvântate ,,nebunii” ce frământă plămada credinței de la un capăt al pământului la celălalt, de la mica bisericuță de pe vreo insulă din Marea Egee, și până la rezervațiile de indieni din America.

,,Să ne revedem cu bine, Vladimir… Karamazov!”.

Sursa: Iannis Chatzinikoláu, Trecerea unui indian la Ortodoxie, revista ,,Synaxi” via pemptousia.ro

Din aceași categorie:


Comentariile sunt dezactivate pentru acest articol.