versiunea moldoveneasca русская версия


Adunarea parohială din satul Ilenuța

Adunarea parohială din satul Ilenuța

18 марта 2024

Duminică, 17 martie 2024, Înaltpreasfințitul Marchel, Arhiepiscop de Bălți și Fălești, a efectuat o vizită pastorală în parohia Ilenuța, raionul Fălești. Scopul acestei vizite a fost Adunarea Parohială, care s-a desfășurat în Casa de Cultură din localitate. Tema principală a discuției a fost dezbinarea bisericească, care tulbură de mai mult timp parohia Ilenuța, și anume de un monah Augustin, pe care Vlădica Marchel l-a hirotonit ierodiacon și a fost oprit de slujire. Între timp monahul Augustin apelează la o pseudo-structură bisericească din Ucraina ca să fie preoțit.... 

Despre post, rugăciune și milostenie

Despre post, rugăciune și milostenie

16 марта 2024

Trei fapte bune ne învață Sfînta Evanghelie care s-a citit astăzi: iertarea, postirea şi milostenia. Postirea a rînduit-o Domnul nostru între celelalte două fapte bunę, fiindcă ura şi nemilostivirea oprește roada postului. În zadar posteşte cel care urăşte pe fratele său. /Matei 5:23-24/. În zadar îşi închide gura de la desfătarea bucatelor, cel care nu întinde mîna sa spre ajutorarea săracilor. Cel care însă a unit postul cu iertarea greşelilor aproapelui şi cu milostenia, acela stă înaintea lui Dumnezeu îmbrăcat în haină strălucitoare. Şi, fiindcă mîine... 

Însemnătatea Postului Mare

Însemnătatea Postului Mare

15 марта 2024

 

Starea omului în Rai înainte de păcat

Starea omului în Rai înainte de păcat

14 марта 2024

În Rai primul om era împodobit cu minte sănătoasă, inimă curată şi voinţă liberă. El însă nu era desăvârşit, căci desăvârşirea se câştigă prin încercare şi deprindere. Ea constă în curăţia păstrată prin împreunălucrarea chipului cu harul de la început. Firea omenească era înfrumuseţată prin părtăşia ei cu Duhul Sfânt (Fac. 2, 7). Numai această părtăşie îi asigura lumina sfinţeniei şi apropierea de Dumnezeu. Mintea lui Adam era într-o continuă înălţare minunată spre Dumnezeu, trupul era liniştit, ferit de orice plăcere vinovată. Nu era încă... 

Ce este săptămâna albă?

Ce este săptămâna albă?

13 марта 2024

Această ultimă săptămână pregătitoare pentru Postul Mare are o rânduială specială atât din punct de vedere liturgic, dar şi practic. În aceste zile nu se mai mănâncă produse şi preparate din carne. Hrana va exclude carnea, dar produsele lactate, ouă şi peşte se vor putea consuma inclusiv miercurea şi vinerea. Aceasta se face cu înţelepciune, pentru că trecerea lentă spre zilele de post negru din prima săptămână a Postului Mare nu va perturba sănătatea şi buna funcţionare a organismului. În acelaşi sens, deşi miercuri şi vineri se poate mânca şi lactate, ouă,... 

Triumful Ortodoxiei asupra iconoclaștilor

Duminica Ortodoxiei este ziua numelui Bisericii şi a credinţei noastre. Restabilirea cultului Sfintelor Icoane a fost cea mai mare minune a credinţei noastre ortodoxe, după cum arată Stihira Utreniei: „Astăzi s-a arătat zi plină de bucurie şi de veselie, ca luminează lumina dogmelor celor prea adevărate şi străluceşte Biserica lui Hristos, împodobindu-se acum cu înălţarea Sfintelor Icoane şi cu strălucirile chipurilor şi se face credincioşilor unire de Dumnezeu dăruită”.
In primele veacuri creştine, Sfintele icoane— fie ale Mântuitorului, fie ale Maicii Domnului, fie aie Sfinţilor Apostoli — erau pictate, cinstite şi mărturisite. Erau un spaţiu haric de întâlnire cu Dumnezeu şi cu Sfinţii Săi. Indoiala a început odată cu apariţia ereziilor sau învăţăturilor de credinţă greşite izvodite de cei care nu puteau înţelege întruparea Mântuitorului (gnosticii) sau nu puteau înţelege umanitatea şi nici dumnezeirea lui Iisus Hristos, exagerând sau diminuând afirmarea uneia dintre cele două firi (arienii, macedonienii, maniheii). Pe fondul acestor nepriceperi, ereticii, schismaticii şi cei de o rătăcire cu ei au atacat cultul Sfintelor Icoane, dezmembrând şi creând dispute între Bisericile din Răsărit aproape trei sute de ani. Apărătorii Sfintelor Icoane au fundamentat cinstirea lor şi temeinicia iconografiei creştine pe faptul întrupării Cuvântului: icoanele, la fel ca şi Scriptura, sunt expresii ale inexprimabilului, sau cum spune Sfântul Apostol Pavel prin sintagma „acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut” (Coloseni 1, 15); şi aceasta datorită revelaţiei lui Dumnezeu, care s-a împlinit în întruparea Fiului: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi”, spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan (1, 14). Sau cum glăsuieşte Condacul praznicului: „Cuvântul Tatălui cel necuprins, din tine, Născătoare de Dumnezeu, S-a cuprins întrupându-Se, şi chipul cel întinat la chipul cel dintâi întorcându-l, cu dumnezeiasca podoabă l-a amestecat. Deci, mărturisind mântuirea, îi închipuim cu fapta şi cu cuvântul” (Triod, p. 183). Intruparea Mântuitorului L-a făcut să fie văzut şi atins de oameni, dar şi descris în cuvinte şi în culori de cei care au încercat să I redea chipul după mărturiile care s-au păstrat in Sfânta Tradiţie — memoria vie a Bisericii.

Primele icoane reprezentându-L pe Iisus ca fiind Păstorul cel Bun apar încă din perioada în care creştinii celebrau Sfânta Liturghie în catacombe, din cauza persecuţiilor. Totuşi, s-ar putea întreba unii: Icoanele nu sunt idolii interzişi de Dumnezeu în cea de-a doua poruncă (Ieşire 20, 4; Deuteronom 5, 8), cum erau chipurile cioplite în lemn ale evreilor, înaintea cărora cădeau şi li se închinau, zicând: „Tu eşti dumnezeul meu, izbaveşte-mă” (Isaia 44,17)? In legătură cu această întrebare trebuie să spunem că icoana redă o realitate istorică, o realitate verificabilă din punct de vedere istoric, aşa cum este întruparea Domnului, Răstignirea, Moartea şi învierea Sa, Naşterea Sa din Sfânta Fecioară, viaţa de sfinţenie a celor carp au crezut în El şi L-au mărturisit, uneori chiar cu preţul vieţii Idolul — cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul — este rodul închipuirii şi al imaginaţiei: idolii redau nu o lume reală, ci una virtuală.

Nici Dumnezeu nu a fost împotriva icoanelor: ba chiar i-a poruncit lui Moise: „Să faci doi heruvimi de aur (…) Intre cei doi heruvimi Mă voi descoperi ţie şi-ţi voi grăi de toate, câte am poruncit prin tine fiilor lui Israel” (Ieşirea 25, 18-22). Aşa se face că pe perdeaua care despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor erau făcute, potrivit poruncii, chipuri de heruvimi, ţesute cu multă iscusinţă (Ieşirea 26, 31-36). Dumnezeu S-a arătat apoi în chipuri văzute. Deci icoanele au cores pondent în realitatea teofaniilor relatate de Sfânta Scriptură. Având corespondent în realitatea verificabilă şi nu în imaginaţia unora, ele sunt, atunci cand vrea Dumnezeu, făcătoare de minuni sau izvorătoare de mir, pe când idolii sunt alcătuiri fictive, inexistente.

Inţeleptul Solomon s-a conformat acelorasi porunci la zidirea templului: „Pe toţi peretii templului, de jur împrejur, pe dinăuntru şi pe dinafara, a făcut chipuri săpate de hervimi, de copaci, de finici şi de flori îmbobocite” (III Reg 6, 29) Inaintea acestor chipuri, iudeii aduceau „arderei de tot si jertfe de impacare” (III «Regi 3, 15) se inchinau si preamareau pe Dumnezeu în cântări (psalmi 137, 2) tamaiau şi ardeau miresme (Ieşirea 30 1-8)si aprindeau candele (Ieşirea 27. 20-21). Oamenii fiind „din neamul lui Dumnezeu” (Fapte 17, 28), „prin firea lor doresc frumosul”, spune Sfântul Vasile cel Mare. Probabil că de aceea psalmistul David „dorea ca să locuiască în casa Domnului în toate zilele vieţii” lui (Psalmi 26, 7-8). Şi Mântuitorul, însoţit adesea de Apostoli şi ucenici, s-a rugat în Templul din Ierusalim, dar nu a considerat aceste „chipuri” a fi idoli, desfiinţându-le, aşa cum a desfiinţat legea talionului, jertfele de animale ş.a., deoarece „toate acestea sunt în scrisoarea insuflată de la Domnul…” (I Paralipomena 28, 19). Dacă pe unele Iisus le-a desfiinţat pentru că ţineau de trecutul poporului ales, cu aceste chipuri ale celor cereşti a procedai cu totul altfel. Şi aceasta pentru că ele ţineau de cele viitoare. Oare nu El a spus că îngerii vor anunţa sfârşitul lumii şi Judecata? Dar nu tot Îngerii au anunţat şi învierea Sa şi I-au însoţit înălţarea Sa la cer? Aşadar, cinstirea Sfintelor Icoane ţine de perspectiva eshatologică pe care a adus-o lumii Hristos — Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Sfântul Teodor Studitul spune că şi „cel desăvârşit are nevoie de chip, de icoană, aşa cum are nevoie de carte pentru Evanghelie”. In Faptele Apostolilor se spune că până şi umbra lui Petru vindeca pe cei bolnavi şi alunga duhurile necurate (Fapte 5,15-16). Când Sfântul Apostol Pavel a spus celor din Areopag că „nu trebuie să socotim că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de meşteşugul şi de gândirea omului” (Fapte 17, 29), nu s-a referit la icoană, ci a vrut să le arate atenienilor că Dumnezeu este imaterial. Fiind imaterial, „nimeni nu L-a văzut”, spune Scriptura, ci doar numai „Fiul cel Unul- Născut, … Acela L-a făcut cunoscut” (loan 1. 18). Prin întruparea lui Hristos (loan 1, 14), „Care este strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui” (Evrei L 3 ), L-am cunoscut pe Tatăl; ba chiar întreaga Sfânta Treime, din moment ce „întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9).

Hristos însuşi a spus: „Cel Care Mă vede pe Mine, vede pe Cel Care M-a trimis pe Mine” (loan 12, 45). Deci, spune Paul Evdokimov: „chipul lui Hristos este faţa omenească al lui Dumnezeu Tatăl, iar chipul luminos al lui Dumnezeu întors spre oameni este cel al lui Hristos” (Paul Evdokimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseţii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1993, p. 19).

Misterul icoanei este o revelaţie care se adresează numai omului credincios, omului „hrănit cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături” (I Timotei 4, 6), aşa cum s-a adresat Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic (787), ţinut la Niceea, pe vremea împărătesei Irina, dar şi celor de la Constantinopol (843), pe vremea împărătesei Teodora a Bizanţului şi a patriarhului Metodie, care au încercat să pună stavilă „martiriului icoanei”. Ce bine ar fi daca glasul Sfinţilor Părinţi s-ar face auzit ereziarhilor, dar mai ales iconoclaştilor moderni şi contemporani, iăcându-i să înţeleagă că noi nu ne-am închinat şi nu ne închinam la icoane, ci în faţa icoanelor; nu adorăm, supraeinstim sau cinstim materia din care sunt făcute (chipul are numai numele originalului, dar nu si natura sa, spun Părinţii Sinodului al VII-lea Ecumenic), ci pe fiinţele reprezentate pe ele: pe Dumnezeu — Căruia I se cuvine adorare; pe Maica Domnului — care este „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii” şi căreia i se cuvine supracinstire, pe sfinţii îngeri şi pe toţi sfinţii, „prietenii lui Dumnezeu” (Luca 12, 4), cărora li se cuvine cinstire. Astfel, icoana ne trimite la viziunea Apocalipsei: „Iisus Hristos, Martorul cel credincios, Cel Întâi-Născut din morţi şi Domnul împăraţilor pământului. (…) Iată, El vine cu norii şi orice ochi îl va vedea şi-L vor vedea şi cei care L-au împuns şi se vor jeli, din pricina Lui, toate seminţiile pământului” (Apocalipsa 1, 5 şi 7).

+ Calinic Botosaneanul, Triodul- Golgota pocaintei, Editura Doxologia

Nota:
1 Duminica Ortodoxiei, proclamată pe 11 martie 843, reprezintă încununarea efortului Sinoadelor Ecumenice de limpezire a exprimărilor dreptei credinţe şi de condamnare a tuturor învăţăturilor ereziarhilor şi iconoclaştilor din primele opt secole. Acum sâ nu se creadă că în Duminica Ortodoxiei ne-am numit pentru prima dată ortodocşi Nicidecum! Biserica, de la început, se numea „Biserica lui Dumnezeu” (Fapte 20, 28), expresie care — de altfel — a fost păstrată de Părinţii Apostolici şi de urmaşii lor, între care Tertulian (160-240), Origen (185-249) şi Ciprian al Cartaginei (sec. al III-lea). Numai că, în timp, cerinţele confesionale au determinat precizarea că „mărirea”, „doxa” lui Dumnezeu, prezentat,» in Sfintele Evanghelii de Mântuitorul lisus Hristos, trebuia ţinuta şi urmată „drept”, adică, am spune noi, cu acribie sau scumpă tate, ca sa folosim expresia părinţilor duhovniceşti, dar şi a Sfântului Apostol Pavel (Galateni 2, 14 şi II Timotei 2, 15), folosind în acest sens cuvântul grecesc „orthos”. Exemplul paulin este urmat de Sfântul Iustin Martirul (cca 100-165), care susţine combinaţia celor două cuvinte „orthos” şi „doxa” în „ortodox”; Clement Alexandrinul cca 215; foloseşte verbul orthodoxaxin — „a preamări corect”, iar Origen elaborează substantivul „ortodoxia”, care se traduce „dreaptă credinţă” sau „dreaptă mărire”. Termenul a fost utilizat de Sfintii Păruiţi la toate Sinoadele Ecumenice, numite pe bună dreptate „sinoadele ortodocşilor”, iar participanţii numiţi din nou, pe bună dreptate, „stâlpii Ortodoxiei”. Insă, înţelesul duhovnicesc ai Ortodoxiei ni-l lămureşte însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, în marea Sa Cuvântare de despărţire, când a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa’’(loan 14, 6), Ortodoxia nu este o teologie astractă, ci ea este învăţătura lui Hristos. (M. Sesan, despre Ortodoxie si catolicitate, in Ortodoxia, anul XIII 1961, nr2)


К записи есть 1 комментарий

M. Sesan, revista Ortodoxia, anul XIII 1961, nr2.