verdiunea moldoveneasca русская версия


Despre două feluri de beţii: a vinului şi a viciului

Despre două feluri de beţii: a vinului şi a viciului

3 decembrie 2016

„Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este desfrânarea ” (Efeseni 5, 18) Să îndreptăm astăzi limba noastră împotriva beţiei şi să răsturnăm la pământ acest fel de vieţuire ruşinoasă şi fără de rânduială! Voim a pârî pe cei ce s-au dedat ei, nu pentru a-i arunca în ruşine, ci pentru a-i slobozi din ruşine; nu pentru a le face jigniri, ci pentru a-i îndrepta; nu pentru a-i da defăimării obşteşti, ci pentru a-i apăra de defăimarea cea înfricoşată şi a-i scăpa din mâinile satanei. Căci cine trăieşte în beţie, desfătare şi necumpătare a căzut sub... 

Tipic pentru  ziua de 04.12.2016

Tipic pentru ziua de 04.12.2016

2 decembrie 2016

Неделя 24-я по Пятидесятнице. Глас 7-й. Введе́ние (Вход) во храм Пресвятой Владычицы нашей Богородицы и Приснодевы Марии. Бденная служба праздника Введения во храм Пресвятой Богородицы совершается вместе с воскресной службой Октоиха (по 1-й Марковой главе Типикона под 21 ноября: «Подоба́ет ве́дати, я́ко а́ще случи́тся пра́здник Введе́ния... 

Superficialitatea

Superficialitatea

1 decembrie 2016

Avem o vorbă în popor pentru cei ce nu duc o treabă până la capăt. Spunem că face treabă de mântuială! Alfel spus, a face treabă de mântuială se numeşte superficialitate. E important a înţelege ce este superficialitatea, de ce este dăunătoare omului şi cum poate fi evitată. Superficialitatea se descrie ca o lipsă de profunzime, de neînţelegere a sensului vieţii şi a adâncurilor ei.  Superficialitatea este una dintre bolile cele mai răspândite ale societaţii contemporane. Ea rezultă şi din faptul că omul doreşte să câştige mult cu efort puţin, să reuşească... 

Aniversarea a 70 de ani de la nașterea Patriarhului Chiril

Aniversarea a 70 de ani de la nașterea Patriarhului Chiril

22 noiembrie 2016

La 20 noiembrie 2016, în Duminica a 22-a după Cincizecime, la catedrala sobornicească „Hristos Mântuitorul”, or. Moscova, Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril împreună cu Întâistătătorii şi reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe Locale, cu o ceată de arhierei şi clerici ai Bisericii Ortodoxe Ruse a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie. În această zi Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse a împlinit 70 de ani. Slujba dumnezeiască a fost condusă de: Preafericitului Papă și Patriarh al Alexandriei și al întregii Africi Teodor II; Preafericitul... 

Zi cu hram la Sîngerei

Zi cu hram la Sîngerei

21 noiembrie 2016

Luni, 21 noiembrie 2016, de ziua pomenirii „Sf.Arh.Mihail și Gavriil”, una din cele trei biserici din orașul Sîngerei și-a serbat ziua ocrotitorilor cerești. Sfînta Liturhie a fost săvîrșită de protoiereul Maxim Guzun, blagocinul raionului Sîngerei și parohul bisericii. La finalul sfintei Liturghii a fost săvîrșit un Te-Deum de mulțumire. Printre cei prezenți s-a numărat protoiereul Ioan Ursachi, parohul bisericii „Sf.M.Mc.Gheorghe” din același oraș; primarul orașului Sîngerei, Gheorghe Brașovschi; șeful IP Sîngerei, precum și alți funcționari publici ai orașului.... 

Privelistea mormintelor

Privelistea mormintelor

19 noiembrie 2016

Privelistea mormintelor nu este lipsita de importanta în desavârsirea întelepciunii noastre. Privindu-le, sufletul nostru, daca lâncezea, tresare de îndata, iar de era treaz si vrednic, înca si mai vrednic se face. Cel ce se plânge ca-i sarac, primeste de la aceasta priveliste o binevenita mângâiere; iar cel ce umfla de trufie ca-i bogat, e trezit la realitate si smerit. Vederea mormintelor predispune pe fiecare dintre noi sa cugete, chiar de n-ar vrea, asupra sfârsitului propriu; ea ne încredinteaza de a nu mai crede temeinic nici unul din lucrurile lumii acesteia, placute sau suparatoare;... 

Slujirea preoților militari

Slujirea preoților militari

14 noiembrie 2016

Luni, 14 noiembrie, cu binecuvântarea Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe din Moldova, în incinta Centrului de Cultură şi Istorie Militară din mun. Chișinău s-a desfășurat conferința pastoral-misionară – „Slujirea preoților militari”. Pentru activitatea pastoral-misionară în Instituțiile de Forță, militare și penitenciare, din partea Episcopiei noastre au fost binecuvântați următorii preoți: protoiereu Pavel Petrov pentru municipiul Bălți; protoiereu Oleg Fistican pentru raionul Fălești; protoiereu Victor Guleac pentru raionul Glodeni; protoiereu Maxim Guzun... 

Daca e posedat de vreun demon iute alergi la sfinti, dar daca e învins de pacate de ce nu faci nimic?

Daca e posedat de vreun demon iute alergi la sfinti, dar daca e învins de pacate de ce nu faci nimic?

12 noiembrie 2016

Daca vezi vreun evadat ca-ti bate copilul, te mânii si te repezi ca o fiara asupra lui, dar stai linistit si nu faci nimic, dacă în fiecare zi vezi demonii atacându-l si împingându-l la pacate. Stai si nu-l scapi din ghearele lor. Daca copilul ti-e cumva posedat, alergi la toti sfintii si tulburi linistea si celor ce pustnicesc prin vârfuri de munti, ca sa-l scapi de nebunie. Dar, desi vezi cum în fiecare zi îl tulbura pacatul, care este cel mai îngrozitor demon, nu faci nimic. Si chiar sa fie cineva posedat de un demon, nu este deloc îngrozitor, pentru ca demonul nu poate cu nici un... 

Întrunirea  profesorilor de Religie din Sîngerei

Întrunirea profesorilor de Religie din Sîngerei

11 noiembrie 2016

“Pentru o educație creștinească corectă sunt necesare trei lucruri: puține cuvinte, multe exemple și mai multă rugăciune” (sf. Paisie Aghioritul). Joi, 10 noiembrie 2016, la gimnaziul ,,Iurie Boghiu” din satul Flămînzeni, raionul Sîngerei, s-a desfășurat atelierul de formare continuă a profesorilor de Religie cu genericul ,,Acces, relevanță, calitate în educație – competențe pentru viitor”. Seminarul a început cu prezentarea instituției de către doamna Cumpătă Lilia, directorul gimnaziului, apoi a urmat lecția publică la clasa II-a, cu subiectul: ,,Minunea... 

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit

5 noiembrie 2016

Prin această pildă, Hristos voieşte să ne înveţe următoarele: Era un om bogat, zice El, care trăia în multe desfrânări, şi totuşi nu suferise nici o nenorocire, ci, dimpotrivă, îi curgeau toate bunurile ca un râu. Că pe el nu l-a ajuns nici o întâmplare rea, neaşteptată, că n-a avut nici o pricină de descurajare şi nici o neîndemânare în viaţă, aceasta arată Domnul prin cuvintele: „veselindu-se în toate zilele luminat”. Iar că el trăia în păcate, se vede din sfârşitul ce l-a ajuns, şi încă mai dinainte, din dispreţul său către săraci. Căci el n-a... 

Islamul explicat pe înțelesul tuturor

Încheiem ciclul scurtelor referate asupra marilor religii ale omenirii cu islamul sau mahomedanismul, religia Arabilor, singura religie apărută după Hristos. Întemeietorul acestei religii este Mahomed (sărbătoritul; cel lăudat), o figură istorică interesantă, un om care-şi trăieşte viaţa de la o extremă la cealaltă: de la anonimat la glorie, de la sărăcie la bogăţie, de la ascetism la depravare, între arme şi altar, între viclenie şi seriozitate; o personalitate care, deşi n-a ştiut să scrie, a lăsat pe urma lui o carte şi o religie.

Mahomed s-a născut la 20 Aprilie 570 în Mecca. Tatăl său Abdalah (robul lui Dumnezeu) a murit înainte de naşterea sa. Mama sa, Amina, o fire blândă şi plăpândă, se spune că a avut tot felul de vedenii, înainte şi după naşterea copilului. La doi ani, după naştere, moare şi ea, şi nu mult după aceea şi Abd-el-Mutalik, unchiul şi protectorul copilului. Acum, Mahomed trece în grija unchiului său după mamă, Abu Talib, om sărac şi cu mulţi copii, care îl pune păstor la oi. După douăzeci de ani, Mahomed intră în serviciul unei văduve bogate, Hadigea (Kadidja), cu care după 5 ani se căsătoreşte şi are 2 băieţi şi 4 fete.

Deşi era mai în vârstă decât el cu vreo 15-20 ani, au dus împreună o viaţă fericită. Cu prestigiul, averea, iscusinţa şi încurajările ei, dă vieţii lui Mahomed un curs neaşteptat. După moartea Hadigei, Mahomed, deşi are 51 ani, duce o viaţă familială uşuratică; îşi ia încă vreo 12 soţii legitime[1] şi mai multe concubine, cu care duce un trai nu tocmai compatibil cu prestigiul moral al unui „profet” întemeietor de religie.

Încă din copilărie, Mahomed avea o predilecţie deosebită pentru meditaţie şi asceză. Îi plăcea să stea luni întregi pe muntele Hira, unde contractează o boală nervoasă (histerie musculară). În timpul acceselor de epilepsie, primea revelaţii. Când dormea odată în peştera de lângă muntele Hira, disperat din cauza bolii şi hotărât să se sinucidă, îi apare în vis arhanghelul Gavriil şi-l îndeamnă să citească în numele Domnului care l-a făcut pe om dintr-un bob de sânge şi-l învaţă ceea ce el nu ştie. Arhanghelul dispare şi Mahomed se trezeşte. După ce iese din peşteră, aude un glas ceresc zicându-i: „Mahomed, tu eşti trimisul lui Dumnezeu, eu sunt Gavriil”. Ridicându-şi privirea, văzu un înger, în chip de om cu aripi, care îi repetă cele spuse, apoi dispăru.

CoranulAcasă, Mahomed spuse deznădăjduit Hadigei despre vedenie, încredinţat că e lucru drăcesc. Hadigea izbuti să-l convingă că e o descoperire cerească, iar el e trimisul lui Dumnezeu. Mahomed avea atunci 40 ani. Asceza devine mai severă şi religiozitatea lui mai aprinsă. Îi apare a doua oară îngerul şi-i porunceşte să înceapă predica. Mahomed ascultă. Vorbeşte mai întâi despre idoli, despre necredinţă, despre milostenie, despre pocăinţă, despre judecata lui Dumnezeu, despre osânda iadului şi fericirea paradisului. Cei dintâi dintre ucenicii lui sunt Hadigea, vărul său Ali, fiul adoptiv Zaid (fost creştin), unchiul său bogat Abu Becr, la care se adaugă vărul său Hamza şi apoi Omar. Celelalte rude îl batjocoresc şi îl alungă cu pietre. Are succes mai mare în Iatreb, centru monoteist, unde îşi câştigă 6, apoi 12 ucenici, şi într-un an 73 bărbaţi şi 2 femei.

Aici se refugiază Mahomed şi cu Ali la 22 iunie 622, dată, de când începe era musulmană (hegira). Oraşul de acum se numeşte Medina (oraşul profetului). În curând cucereşte la noua credinţă oraşul întreg şi-l însufleţeşte ca să înceapă lupta pentru propagarea învăţăturii profetului, împotriva necredincioşilor, prin foc şi sabie. La început, cu 300 de oameni, jefuieşte şi măcelăreşte caravanele meccanilor şi ale sirienilor, apoi adună o armată de 10.000 oameni, cu care ocupă Mecca. Statuile celor 360 zei au fost atunci sfărâmate, se spune, de însăşi mâna lui Mahomed, acum deplin stăpân în oraşul sfânt al Arabilor. Adună o nouă armată, de 30.000 soldaţi, declară „război sfânt” tuturor celor ce nu cred în profet, organizează nu mai puţin de 76 expediţii în deşert „pentru pradă şi pentru Coran”, supune, pe rând, toate triburile arabe şi moare la 8 iunie 632, în vârstă de 62 ani, rostind ultimele cuvinte: „Allah… da… Paradis”[2]. În călătoriile pe care le-a făcut în serviciul unchilor săi şi a Hadigei, Mahomed a cunoscut iudaismul, creştinismul şi parsismul, şi, prin comparaţie, a putut să-şi dea seama de inferioritatea religiei neamului său, faţă de religia iudeilor şi a creştinilor. Înainte de Mahomed, arabii erau politeişti, sabeişti, fetişişti, idolatri. Adorau chipuri de piatră, rudimentar cioplite, sau numai blocuri de piatră, cum era Caaba din Mecca, piatra albă căzută din cer, apoi negrită de păcatele oamenilor. Cultul arabilor era sângeros. Se aduceau în faţa idolilor sacrificii omeneşti, îndeosebi copii frumoşi şi bine dezvoltaţi, apoi animale, cereale şi tot felul de ofrande. La sărbători mari, idolii se îmbrăcau în haine frumoase şi se împodobeau cu giuvaeruri scumpe. Cel mai ales sacrificiu era al părului: la sfârşitul călătoriilor sfinte, părul, înadins lăsat netuns mai multă vreme, se tundea şi se arunca în foc. Decăzuse atât de mult religia arabă, încât idolii nu mai aveau niciun credit.

Ca un protest împotriva idolatriei, s-a ivit secta hanifilor, care combătea idolatria, profesa monoteismul şi adora pe Allah, unicul Dumnezeu. Cu secta aceasta a stat Mahomed în legături apropiate, dacă nu cumva a fost şi printre membrii ei, înainte de a-şi întemeia propria lui religie. În orice caz, inferioritatea religiei arabe faţă de creştinism şi iudaism, precum şi contactul cu secta hanifilor, au avut un ecou adânc în sufletul meditativ al lui Mahomed, ecou din care se zămisleşte noua religie, islamul (credinţă, încredere deplină, supunere).

Învăţătura lui Mahomed se cuprinde în Coran (citire), cartea sfântă a mahomedanilor, împărţită în 114 capitole (sure) şi 6206 versuri, alcătuite din rugăciuni, maxime, cuvântări, sfaturi, îndemnuri religioase şi morale, legi civile, penale, matrimoniale etc., adunate de Abu Becr, cel dintâi calif (vicar şi urmaş al lui Mahomed) şi scrise pe oase, pe foi de palmier şi pânze de mătase. Forma definitivă i-o dă al doilea calif, Omar. Cartea începe cu următoarea formulă de rugăciune, cea mai obişnuită la arabi (sura 1): „În numele lui Allah, al Celui îndurat, al celui milostiv. Lăudat fie Allah, stăpânul lumilor, cel milostiv, cel îndurat, stăpânul zilei de judecată! Ţie ne închinăm, pe tine te chemăm într-ajutor. Condu-ne pe drumul cel drept, pe drumul celor cărora le arăţi harul tău, nu al acelora pe care eşti mâniat, nu pe al celor rătăciţi”.

Sistematizată, doctrina de credinţă a islamului e împărţită în capitolele: despre Dumnezeu, despre îngeri, despre cărţile sfinte, despre profeţi, despre predestinaţie, despre învierea si judecata morţilor. Dumnezeul arabilor e Allah. Unicul Dumnezeu e Allah şi Mahomed este profetul său, este formulă de crez pentru toţi musulmanii (sura 48,9; 57,7). Credinţa aceasta, monoteistă, a fost păstrată prin profeţii Adam, Enoh, Noe, Avram, Moise, David, Solomon, Iisus şi Mahomed, cel din urmă şi cel mai mare profet. Dumnezeu este adevărul (31, 29), făcătorul cerurilor şi al pământului (42, 9), Domnul cerurilor, al pământului şi al veacurilor (45, 35). Atributele lui sunt: viaţa, atotştiinţa, atotputernicia, veşnicia (112), „lumina cerurilor şi a pământului” (24, 35). „Dumnezeu cunoaşte lăuntrul piepturilor” (31, 22), ştie toate tainele şi „are numele cele mai frumoase” (20, 6-7; 59, 24). „Dumnezeu este cel ce a făcut cerurile şi pământul în şase zile. Apoi s-a suit pe tron. N-aveţi afară de el scut şi nici ocrotitor” (32, 3). „Dumnezeu este cel ce v-a dat pământul ca loc statornic şi cerul ca boltă şi v-a plăsmuit şi a făcut frumos chipul vostru şi v-a înzestrat cu bunuri. Acesta este Allah, Domnul vostru, deci fie binecuvântat Allah, Domnul veacurilor. El este cel viu; nu este Dumnezeu afară de el; deci chemaţi-l cu credinţă curată. Mărire lui Allah, Domnul veacurilor!… El este cel ce v-a făcut pe voi din ţărână, apoi dintr-o picătură, apoi din sânge închegat, apoi vă lasă să ieşiţi fiind copilaşi, apoi vă face vârstnici, apoi să fiţi bătrâni… El este cel ce înviază şi omoară…” (40, 66-70). După creaţie, omul a fost aşezat de Allah în rai, dar după ce Adam şi Eva s-au lăsat ispitiţi de Satana „duşmanul” şi „trădătorul oamenilor” (25, 31; 35, 6), au fost trimişi pe pământ[3]. După moarte, se vor întoarce iarăşi în rai sau iad, după cum vor fi de credincioşi.

Despre îngeri, islamul învaţă că sunt fiinţe cereşti, care inspiră pe profeţi, ajută pe cei credincioşi şi implinesc poruncile lui Dumnezeu. Sunt îngeri buni şi îngeri răi. Fiecare om are un înger păzitor. Există şi spirite inferioare îngerilor (gini), bune şi rele, care spionează cele din cer şi informează pe vrăjitori şi ghicitori.

Despre cărţile sfinte învaţă că sunt inspirate de Dumnezeu. Vechiul şi Noul Testament sunt falsificate. Cartea sfântă, prin excelenţă; este Coranul, care există din veci pe masa lui Allah şi e descoperit lui Mahomed prin arhanghelul Gavriil.

Despre profeţi învaţă că sunt trimişii lui Dumnezeu (rasuli), toţi cei de la Adam până la Mahomed, pe lângă care mai sunt şi oamenii fără păcat şi făcători de minuni (nabi) care mijlocesc între oameni şi Dumnezeu. Numărul acestora din urmă este de 224.000. Despre Iisus avem date confuze, după care: s-a născut din fecioara Maria, a întărit legea lui Moise, a fost un făcător de minuni, a profeţit venirea lui Mahomed şi a murit răstignit. Despre predestinaţie învaţă că totul e dinainte hotărât de Allah. Libertatea voinţei nu există. Şi binele şi răul, vin de la Allah. Fatalism absolut. La toate nenorocirile, musulmanul exclamă: „Dumnezeu e mare” (Allah kerim). În privinţa fatumului, Coranul dă această regulă generală: „O, fiul meu, împlineşte rugăciunea, porunceşte ce e bun şi opreşte ce e rău, şi rabdă ce a venit asupra ta, căci aceasta e ceva hotărăt” (31, 16).

Despre înviere învaţă că toţi oamenii trec prin poarta şi „beţia morţii” (50, 18) în rai sau iad, după ce, mai întâi, sunt judecaţi. Judecata, „ziua socotirii” (38, 25), constă din trecerea peste o punte „mai subţire ca aţa şi mai ascuţită ca tăişul săbiei, întinsă peste prăpăstiile iadului”. După înviere şi judecată, urmează fericirea în grădinile Edenului sau osânda în chinurile iadului. În rai, credincioşii vor străluci în haine luxoase, în grădini fermecătoare, la umbra unor pomi cu fructe minunate, lângă izvoare de lapte, miere şi vin, în tovărăşia unor fecioare de o frumuseţe îngerească[4].

Datoriile religioase ale fiecărui musulman (credincios), se rezumă în următoarele cinci porunci:

1. Mărturisirea credinţei ca stare lăuntrică (imam) şi ca religie (islam). Ea se învederează prin rugăciune, milostenie, post, abluţiuni (spălări rituale) şi pelerinaj la Mecca. Semnul văzut al credinţei mahomedane, ea şi al celei talmudice, este circumciziunea.

2. Rugăciunea de cinci ori pe zi: la apusul soarelui, la un ceas şi jumătate după apuul soarelui, în zorii zilei, la amiază şi cu o jumătate de oră înainte de apusul soarelui, când muezinul (cântăreţul care anunţă ceasurile de rugăciune) anunţă din vârful minaretei. Rugăciunea se face în moschei (biserici mahomedane) şi giamii (capele), la spatele imanului (preotul musulman), toate gesturile, cu faţa spre Mecca, pe covor sau rogojini, pe care se poate călca numai desculţ, cu faţa la pământ,în genunchi, cu plecarea capului în dreapta şi stânga (salut către îngerul păzitor), sau cu degetele pe lobul urechii (semn că ascultă glasul lui Allah). E interesant de ştiut că islamul are numai rugăciuni de laudă, puţine de mulţumire şi niciuna de cerere. Pe aceste din urmă, fatalismul le face de prisos.

3. Milostenia e o dăruire benevolă, din „prisosinţă” (2, 216 – 217), a 40-a parte din avere, pentru săraci, orfani, rude, cerşetori, sau ca impozit pentru a ajuta „războiul sfânt” şi prozelitismul.

4. Postul e numit de Mahomed „uşa religiei”. El se ţine primăvara, în luna Ramadan, şi constă din ajunare toată ziua: nu mănâncă nimic până la apusul soarelui, când înfrânarea de peste zi se poate compensa (vezi 2, 183). Postul se încheie cu sărbătoarea „micul Bairam”. Sunt oprite carnea de porc, de câine, pisică, animale sugrumate, vinul şi jocul de hazard (2, 168), căci vin de la diavolul, duc la ceartă şi contribuie la neglijarea rugăciunilor.

5. Pelerinajul este călătoria sfântă, cel puţin odată în viaţă, la Mecca. Atunci serbează musulmanul „marele Bairam”. Cei ce fac o astfel de călătorie, se numesc „hagi”. Aceste porunci, strict observate, constituie credinţa intimă a mahomedanilor. Viaţa morală a mahomedanilor e un compromis între virtuţile biblice şi obiceiurile arabe. „Mâncaţi din ceea ce e bun şi faceţi ceea ce e drept” (23, 53). Ospitalitatea şi mila se bucură la ei de mare cinste. Răspândirea islamului şi moartea pentru Allah vor avea cea mai mare răsplată. Musulmanii sunt fraţi, toleranţi faţă de sclavie şi intoleranţi faţă de alte religii, islamul fiind „unica credinţă” (21, 92). Celelalte religii constituie o ispită în calea musulmanilor şi „ispita e mai rea decât moartea” (2, 214)[5].

Caracteristica vieţii familiale este poligamia. Fiecare soţ poate avea 4 soţii, şi concubine, câte poate întreţine. Soţia, „ogorul” musulmanului (2, 223), în islam e foarte puţin preţuită. Mahomed îi înlesneşte divorţul şi o exclude din paradis. Nu are parte de nicio cultură, nu e permis să fie privită decât acoperită de voal (24, 31) şi nu e cuviincios să întrebi pe un bărbat de sănătatea femeii. „Bărbaţii, stau mai presus decât ele” (2, 228). Ei sunt „musulmani”, fiii lui Avram şi Ismail (2, 121-126). Soţiile lor sunt considerate, de însuşi Mahomed, ca „pradă” de la Dumnezeu (33, 49). Femeile mahomedane se emancipează, peste voia Coranului, abia în veacul al 20-lea.

Aceasta este în linii generale viaţa şi religia lui Mahomed – islamul, pe care urmaşii săi, în mai puţin (de o sută de ani, l-au răspândit până în India şi din Arabia până în Spania. Astăzi islamul numără vreo 260 milioane de aderenţi.

Pentru neamul său, Mahomed a fost un mare om politic şi războinic: a dat triburilor arabe unitate politică şi religioasă, o concepţie practică despre lume şi viaţă, o religie nouă, superioară celei anterioare, şi Coranul. Un Dumnezeu: Allah, un profet: Mahomed, o Învăţătură: Coranul, un loc sfânt: Mecca (I. Goron). A militat pentru monoteism, împotriva idolatriei, cu o pasiune de profet[6]. A făcut din arabi o forţă care a umplut lumea de groază, de lacrimi şi sânge… Islamul a făcut mult rău creştinilor. Dar tocmai aici se vede că Mahomed nu a fost un profet adevărat.

Deşi propagă mila, Mahomed este un om crud: măcelăreşte în faţa sa prizonierii şi rudele adversare, creştinii şi iudeii, fără alegere, şi binecuvintează pe asasini. Deşi afirmă că Arhanghelul îi descoperă voinţa lui Allah, Mahomed nu e original: e un eclectic; împrumută din religia creştină, mozaică, persană şi arabă. Coranul nu aduce nimic nou față de iudaism şi creştinism, decât blestemele împotriva rudelor necredincioase şi poruncile barbare pe care le dă el, adeseori din cel mai egoist interes. Mahomed a împrumutat din Biblie, după auz, nu din citire, multe nume, idei religioase şi precepte morale. Influenţa biblică e vizibilă în Coran, dar stâlcită, parodiată.

Deşi se proclamă profet, Mahomed este un om supus senzualităţii, un isteric şi poligam, care depăşeşte cu mult numărul soţiilor pe care le admite pentru musulmani; un incestuos, care divorţează, pe temeiuri de revelaţii inventate, pe Zeinab, soţia fiului său adoptiv Zaid, pentru a se căsători cu ea; un proxenet, care se îndrăgosteşte de o copilă de 6 ani, Aişa fiica lui Abu Becr, pentru ca după doi ani să se căsătorească cu ea; un depravat, care, pe lângă soţii, îşi populează haremul cu sclave şi concubine. Deşi învaţă pe musulmani blândeţea (25, 64), că salutul lor e „pace” (33, 43), că „iertarea e mai valoroasă decât răzbunarea”, că „toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu” şi „nu există diferenţă între rase, triburi şi populaţii”, Mahomed îşi propagă religia prin foc şi sabie, iar urmaşilor le lasă cu limbă de moarte să continue „războiul sfânt” împotriva „necredincioşilor” până când vor dispărea cu totul[7], din care pricină istoricii numesc istoria islamului o „istorie diabolică”.

O comparaţie între creştinism şi islam, sau între Iisus şi Mahomed, este cu neputinţă. În creştinism Dumnezeu e un Părinte bun şi iubitor; în mahomedanism un fatum, un despot oriental lipsit de legături morale cu omul. Creştinismul propagă o concepţie spiritualistă, etică şi religioasă, despre viaţă şi veşnicie; islamul o concepţie naturalistă, care-şi află expresia în fericirea senzuală din paradis şi în josnicia morală a poligamiei (I. Mihălcescu). Creştinismul făgăduieşte Împărăţia lui Dumnezeu celor virtuoşi, după criterii morale; islamul promite paradisul celor ce mor „în umbra săbiilor”, fără considerare la virtuțile morale şi religioase. Creştinismul e religia luptei cu patimile; islamul este o religie politică, care propagă lupta împotriva celor de altă religie. Creştinismul e religia libertăţii, a smereniei şi a toleranţei; islamul e fatalist şi fanatic, tolerant faţă de vicii şi intolerant faţă de adversari. Fatalismul, ca şi fanatismul, e „opiul moral al popoarelor mahomedane” (I. Goron). Islamul e superior altor religii naturale, fiindcă înlătură politeismul şi idolatria, dar, în schimb, permite poligamia, concubinajul, sclavia, furtul de la „infideli” (necredincioşi islamului). Creştinismul se înfrânează; musulmanul desfrânează, rupe frânele moralităţii. Pentru creştin, viaţa veşnică e un triumf al sfinţeniei; pentru musulman viaţa veşnică e un triumf al plăcerilor trupeşti. Creştinul convinge prin cuvânt şi prin exemplu; musulmanul prin sabie. Creştinismul e un regim de iubire frăţească; islamul e un regim de forţă. Creştinismul satisface nevoile religioase şi morale ale omului; islamul numai pe cele instinctuale. Ce a făcut Mahomed pot face şi alţi oameni; ce a făcut Iisus Hristos nu mai poate face nimeni[8]. Din atâtea pricini, islamul nu se poate compara cu creştinismul, nici Coranul cu Evanghelia.

În încheiere, o concluzie generală e necesară. Din studiul asupra religiilor omenirii, se constată că marile religii s-au născu în Asia, care este leagănul, „mama religiilor”. Asiei aparţin toţi marii întemeietori şi reformatori de religii: Zoroastru, Confucius, Budha, Mahomed, Iisus. Prin personalitatea unică a întemeietorului, prin valoarea divină şi eternă a învăţăturii ei dogmatice şi morale, prin cultul său în spirit şi adevăr, prin numărul cel mai mare al aderenţilor săi, creştinismul este religia perpetuă, perfectă, unica religie adevărată a omenirii. În toate religiile aflăm principii alese şi norme etice care au în vedere ameliorarea, înălţarea şi fericirea omului. Creştinismul le întrece pe toate, prin Evanghelia, crezul, harul, lumina şi iubirea Sa. Iisus Hristos, nici prin viaţa şi nici prin opera sa, nu are rival în sânul ornenirii. Zoroastru – dacă a existat – a fost un mare reformator religios; Confucius a fost un mare ministru şi pedagog; Budha a fost un mare şi mândru contemplativ; Mahomed, deşi a avut o viaţă de scandal, a fost un mare cuceritor şi reformator arab. Niciunul n-a fost nici sfânt, nici erou. Iisus Hristos a întrupat sfinţenia exemplară şi a murit pecetluindu-şi cu sângele învăţătura şi opera. Viaţa Iui Iisus se deosebeşte esenţial de a tuturor întemeietorilor de religii. Tot ce e bun la alţii se află şi la EI, dar El nu admite niciuna din erorile lor, nici politeismul, nici ateismul, nici idolatria, nici magia, sau mitologia; nici senzualismul, nici materialismul; nici tirania, nici anarhia; nici violenţa, nici sclavia, nici ura. El depăşeşte pe toţi întemeietorii de religie, prin frumuseţea caracterului şi prin veritatea Evangheliei sale, care domină omenirea. Influenţa lui e unică în durata veacurilor, peste hotarele tuturor ţărilor, în adâncul tuturor conştiinţelor.

El lucrează cu o putere care luminează raţiunea, vrăjeşte inima şi îndrumă voinţa omului să se apropie de Dumnezeu. El „niciodată nu va fi întrecut” (Renan). Confucianismul, mazdeismul, budhismul şi islamul s-au propagat prin concursul puterilor civile şi politice. Califii aveau lozinca şi alternativa: „Crezi, sau mori”. Mahomedanii „ard, jefuiesc, distrug, ucid, obligă capetele să se plece pentru cea mai mare glorie a lui Allah” (R. P. Sanson). Creştinii s-au răspândit şi se răspândesc cu ajutorul crucii, prin puterea exemplului şi a convingerii, în orice climat, în orice ţară, fără niciun concurs din partea puterilor de stat. Fără budhism, fără islam sau brahmanism, omenirea poate progresa. Fără creştinism nu. Era progresului este era creştină a omenirii. Nici pesimismul lui Budha, nici fatalismul lui Mahomed şi nici exclusivismul talmudic, nu favorizează progresul. Fără nirvana şi fără fatalism, fără Budha şi Mahomed, omenirea nu pierde nirnic. Fără Hristos omenirea nu se mai poate imagina, decât în stare de barbarie şi nenorocire, de care să ne păzească Bunul Dumnezeu. În consecinţă, studiul comparativ al religiilor ne convinge, prin nenumărate argumente, de superioritatea spirituală, ideologică, morală şi numerică a creştinismului faţă de toate celelalte religii ale globului pământesc. Există un singur aşezământ al desăvârşirii morale şi spirituale, o singură Biserică mântuitoare: Biserica creştină; o singură revelaţie adevărată: revelaţia biblică; un singur crez infailibil: crezul creştin; o singură religie în intregime divină: religia Domnului şi Mântuitorului lumii, creştinismul.

(Pr. prof. Ilarion V. Felea – Religia iubirii, ediția a II-a, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 506-520)

Notă: Studiul de față face parte din ciclul „Creștinismul și celelalte religii”, prin care marile religii ale lumii sunt comparate cu creștinismul pentru a arăta superioritatea morală a creștinismului. Deși materialul se constituie într-o critică severă la adresa islamismului, el nu are scopul de a incita la ură pe criterii religioase, nici de a fi instrumentat în mod punitiv față de migranții arabi în actualul context socio-politic tensionat….! ci are un scop catehetic, informativ și apologetic, fiind totodată un semnal de alarmă și o chemare la creștinism, religia iubirii și a împăcării cu Dumnezeu și cu oamenii.

[1] Numele câtorva din soțiile lui, numite de el „mamele credincioșilor”: Hadigea, Menuna, Aișa, Sandala, Asma, Zeinab, Sufia (evreică), Maria (creștină)…

[2] După moartea lui Mahomed, califul Abu Beer a ieșit în fața mulțimilor înlăcrimate și, ridicându-și mâna, le-a grăit: „Acela care nu crede decât în Mahomed, să știe că Mahomed a murit, dar acela care crede în Dumnezeul lui Mahomed, să știe că Allah trăiește”.

[3] Iată cum povesteşte Coranul ispitirea şi căderea protopărinţilor: „Şi şopti către el Satana şi zise: O Adam, oare să-ţi arăt drumul la pomul veşniciei şi al stăpânirii, ce nu piere? Şi ei mâncară din el şi li se arătă goliciunea lor şi ei începură să coasă împrejurul lor frunze din grădină, şi neascultător a fost Adam faţă de Domnul său şi a ajuns în rătăcire. Apoi, îl alese pe el Domnul său şi se întoarse la el şi-l ocârmui şi zise: Ieşiţi de aici cu toţii, unul altuia duşman… Cine se întoarce de la îndemnul meu, aceluia să-i fie viaţa în necaz şi-l vom scula orb în ziua învierii”.(20, 118-124).

[4] După Coran, grădinile Edenului sunt „răsplata celor curaţi” (20, 78). Acolo, pe cei ce cred şi se poartă bine, Allah îi împodobeşte cu mărgăritare, brăţări de aur şi îmbrăcăminte de mătase (22, 23); acolo se vor veseli cu femeile lor, la umbră, culcaţi pe tronuri de nuntă, şi vor avea tot ce vor cere (36, 55-67). Da, voi (cei necuraţi), veţi gusta pedeapsa cea dureroasă şi veţi primi răsplată după faptele voastre. Însă slujitorii lui Allah cei curaţi, aceia vor primi o îngrijire hotărâtă: roade; şi vor fi cinstiţi în grădinile plăcerii, pe tronuri faţă în faţă. Va umbla în cerc la ei un pahar dintr-un izvor, alb, dulce pentru cei ce beau; nu va fi în el ameţeală şi ei nu se vor îmbăta de el” (36, 37-46). În rai „sunt râuri de apă ce nu se strică şi râuri de lapte, al căror gust nu se schimbă, şi râuri de vin spre plăcerea celor ce beau. Şi râuri de miere curată. Şi au acolo tot felul de roade şi iertare de la Domnul” (47, 16-17). „Cei ce se tem de Allah vin în grădini şi la izvoare,… în grădini şi la plăcere… Mâncaţi şi beţi şi să vă fie de bine pentru faptele voastre! Ei stau întinşi pe tronuri în rând şi noi îi căsătorim cu copile oacheşe. Şi noi le vom da prisosinţă în roade şi carne, cum vor dori” (51,15; 52, 17-22). În „grădina plăcerilor” – raiul lui Mahomed – „tovarăşii dreptei” vor avea parte de „odihnă, îngrijire”, „pace” şi fericire, căsătoriţi cu copile „bune şi frumoase”, oacheşe, închise în corturi… pe care înainte nu le-a atins nici om nici duh” (55, 48-78; 56, 8-39, 87-89). Mulțumit este cu el Allah şi ei sunţ mulţumiţi cu el (98, 8). _ „Cei ce nu cred, din poporul Coranului şi dintre idolatri, vor petrece de veci în focul iadului. Aceştia sunt cele mai rele făpturi” (98, 5). „Cei drepţi, în plăcere vor fi şi nelegiuiţii în iad” (82, 13-14). Iadul „este un pat rău” (12, 202), locuinţa îngâmfaţilor (39, 72) şi a păcătoşilor (78, 21-22). Aici gustă necredincioşii „pedeapsa arderii” (22, 22), în vânt arzător şi în umbră de fum negru (56. 41-42). Hainele lor vor fi „croite din foc” şi se va vărsa asupra capetelor lor apă clocotitoare” (22, 20). „Focul va arde feţele lor şi ei vor scrâşni acolo” (23, 106); ospăţul lor constă în apă clocotită şi gunoaie (70, 25). Întrebat de către fericiţii locuitori ai paradisului: „Ce v-a mânat în focul iadului?”, ei vor răspunde: Noi n-am fost între cei ce se roagă, şi n-am ospătat pe sărmani, şi am bârfit cu bârfitorii, şi am ţinut de mincinoasă ziua judecăţii…” (74, 42-47; Trad. după S. O. Isopescul).

[5] Coranul: „Omorâţi-i (pe necredincioşi), unde-i găsiţi şi goniţi-i de acolo, de unde v-au gonit ei pe voi, căci ispita e mai rea decât omorul,… omorâţi-i, căci aceasta este răsplata celor necredincioşi… Şi luptaţi împotriva lor până ce nu va mai fi ispita, ci va fi legea lui Allah” (2, 187-189). „Nu asculta de cei necredincioşi, ci te luptă împotriva lor împreună cu el (Coranul) cu luptă mare” (25,54). Moarte omului! Cum este el de necredincios” (80, 16).

[6] „Nu fiţi idolatri” (30, 30); „feriţi-vă de urâciunea idolilor” (22, 31); „idolatria este o fărădelege mare” (31, 12): Ucideţi pe idolatri, ori unde-i aflaţi (9, 5), predică Mahomed. Când un sceptic i-a pus întrebarea: „Tu spui că Allah este pretutindeni prezent, dar eu nu-l văd pretutindeni!” Mahomed, care era în rugăciune, ia un bulgăre de pământ şi-l aruncă în capul lui. Acesta, mânios, se plânge membrilor tribului: „Spune că e profet. Bine! Eu i-am pus o întrebare serioasă, ca sa ma pot convinge, şi el îmi aruncă cu pământ în obraz”.
La intervenţia rudelor, Mahomed explică: „Nu i-am facut niciun rău; am răspuns numai la întrebarea lui…” Şi, la nedumerirea celor de faţă, adaugă: „Te-ai îndoit de Dumnezeu pentru că tu nu-l vezi. Acest bulgăre de pământ ţi-a stârnit durerea. Dar eu nu văd durerea ta”. Argument ad hominem.

[7] „Completaţi opera mea, măriţi casa islamului şi răspândiţi-o în toate ţările. Luptaţi-vă contra necredincioşilor până nu va mai rămâne nici unul. Prădaţi! este o datorie religioasă, Impărţiţi prada între voi, în mod cinstit şi daţi partea ce se cuvine califului”.

[8] Paquerie: „Voi suferiţi, ce este mahomedanismul pentru nenorociţi? Sunteţi ispitiţi, ce ajutor vă oferă el pentru a respinge seducţiile rele? Sunteţi bolnavi, sunteţi păcătoşi, ce consolări are el pentru durerile corpului, ce balsam pentru rănile sufletului? Are el gând să înveţe pe neştiutori, să îndrepte pe vicioşi, să ocrotească pe cei slabi? Are el învăţăminte potrivite pentru fiecare caracter? – lecţii eficace de umilinţă pentru orgolioşi, zel pentru nepăsători, caritate pentru egoişti, răbdare pentru disperaţi? Are el dreptare, modele pentru femei, pentru copii, pentru bătrâni, pentru muncitori, pentru învăţaţi, pentru artişti?… – Nu, el priveşte toate lucrurile pe dinafară, are punctul său de vedere, după folosul lor faţă de aşezământul musulman: femeile sunt instrumente pentru plăcere, bătrânii dătători de sfaturi, tinerii soldaţi care trebuie supuşi unei discipline severe pentru a-i face de neînvins. Toate acestea sunt bune pentru a forma o societate militară, nu pentru a ridica inimile la Dumnezeu. Se formează admirabil musulmanul; nu văd cum se formează omul”.

Sursa: http://ortodoxiatinerilor.ro/diverse/21501-islamul-explicat-pe-intelesul-tuturor-de-parintele-martir-ilarion-felea


Comentariile sunt dezactivate pentru acest articol.