verdiunea moldoveneasca русская версия


Despre două feluri de beţii: a vinului şi a viciului

Despre două feluri de beţii: a vinului şi a viciului

3 decembrie 2016

„Nu vă îmbătaţi de vin, întru care este desfrânarea ” (Efeseni 5, 18) Să îndreptăm astăzi limba noastră împotriva beţiei şi să răsturnăm la pământ acest fel de vieţuire ruşinoasă şi fără de rânduială! Voim a pârî pe cei ce s-au dedat ei, nu pentru a-i arunca în ruşine, ci pentru a-i slobozi din ruşine; nu pentru a le face jigniri, ci pentru a-i îndrepta; nu pentru a-i da defăimării obşteşti, ci pentru a-i apăra de defăimarea cea înfricoşată şi a-i scăpa din mâinile satanei. Căci cine trăieşte în beţie, desfătare şi necumpătare a căzut sub... 

Tipic pentru  ziua de 04.12.2016

Tipic pentru ziua de 04.12.2016

2 decembrie 2016

Неделя 24-я по Пятидесятнице. Глас 7-й. Введе́ние (Вход) во храм Пресвятой Владычицы нашей Богородицы и Приснодевы Марии. Бденная служба праздника Введения во храм Пресвятой Богородицы совершается вместе с воскресной службой Октоиха (по 1-й Марковой главе Типикона под 21 ноября: «Подоба́ет ве́дати, я́ко а́ще случи́тся пра́здник Введе́ния... 

Superficialitatea

Superficialitatea

1 decembrie 2016

Avem o vorbă în popor pentru cei ce nu duc o treabă până la capăt. Spunem că face treabă de mântuială! Alfel spus, a face treabă de mântuială se numeşte superficialitate. E important a înţelege ce este superficialitatea, de ce este dăunătoare omului şi cum poate fi evitată. Superficialitatea se descrie ca o lipsă de profunzime, de neînţelegere a sensului vieţii şi a adâncurilor ei.  Superficialitatea este una dintre bolile cele mai răspândite ale societaţii contemporane. Ea rezultă şi din faptul că omul doreşte să câştige mult cu efort puţin, să reuşească... 

Aniversarea a 70 de ani de la nașterea Patriarhului Chiril

Aniversarea a 70 de ani de la nașterea Patriarhului Chiril

22 noiembrie 2016

La 20 noiembrie 2016, în Duminica a 22-a după Cincizecime, la catedrala sobornicească „Hristos Mântuitorul”, or. Moscova, Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril împreună cu Întâistătătorii şi reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe Locale, cu o ceată de arhierei şi clerici ai Bisericii Ortodoxe Ruse a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie. În această zi Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse a împlinit 70 de ani. Slujba dumnezeiască a fost condusă de: Preafericitului Papă și Patriarh al Alexandriei și al întregii Africi Teodor II; Preafericitul... 

Zi cu hram la Sîngerei

Zi cu hram la Sîngerei

21 noiembrie 2016

Luni, 21 noiembrie 2016, de ziua pomenirii „Sf.Arh.Mihail și Gavriil”, una din cele trei biserici din orașul Sîngerei și-a serbat ziua ocrotitorilor cerești. Sfînta Liturhie a fost săvîrșită de protoiereul Maxim Guzun, blagocinul raionului Sîngerei și parohul bisericii. La finalul sfintei Liturghii a fost săvîrșit un Te-Deum de mulțumire. Printre cei prezenți s-a numărat protoiereul Ioan Ursachi, parohul bisericii „Sf.M.Mc.Gheorghe” din același oraș; primarul orașului Sîngerei, Gheorghe Brașovschi; șeful IP Sîngerei, precum și alți funcționari publici ai orașului.... 

Privelistea mormintelor

Privelistea mormintelor

19 noiembrie 2016

Privelistea mormintelor nu este lipsita de importanta în desavârsirea întelepciunii noastre. Privindu-le, sufletul nostru, daca lâncezea, tresare de îndata, iar de era treaz si vrednic, înca si mai vrednic se face. Cel ce se plânge ca-i sarac, primeste de la aceasta priveliste o binevenita mângâiere; iar cel ce umfla de trufie ca-i bogat, e trezit la realitate si smerit. Vederea mormintelor predispune pe fiecare dintre noi sa cugete, chiar de n-ar vrea, asupra sfârsitului propriu; ea ne încredinteaza de a nu mai crede temeinic nici unul din lucrurile lumii acesteia, placute sau suparatoare;... 

Slujirea preoților militari

Slujirea preoților militari

14 noiembrie 2016

Luni, 14 noiembrie, cu binecuvântarea Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe din Moldova, în incinta Centrului de Cultură şi Istorie Militară din mun. Chișinău s-a desfășurat conferința pastoral-misionară – „Slujirea preoților militari”. Pentru activitatea pastoral-misionară în Instituțiile de Forță, militare și penitenciare, din partea Episcopiei noastre au fost binecuvântați următorii preoți: protoiereu Pavel Petrov pentru municipiul Bălți; protoiereu Oleg Fistican pentru raionul Fălești; protoiereu Victor Guleac pentru raionul Glodeni; protoiereu Maxim Guzun... 

Daca e posedat de vreun demon iute alergi la sfinti, dar daca e învins de pacate de ce nu faci nimic?

Daca e posedat de vreun demon iute alergi la sfinti, dar daca e învins de pacate de ce nu faci nimic?

12 noiembrie 2016

Daca vezi vreun evadat ca-ti bate copilul, te mânii si te repezi ca o fiara asupra lui, dar stai linistit si nu faci nimic, dacă în fiecare zi vezi demonii atacându-l si împingându-l la pacate. Stai si nu-l scapi din ghearele lor. Daca copilul ti-e cumva posedat, alergi la toti sfintii si tulburi linistea si celor ce pustnicesc prin vârfuri de munti, ca sa-l scapi de nebunie. Dar, desi vezi cum în fiecare zi îl tulbura pacatul, care este cel mai îngrozitor demon, nu faci nimic. Si chiar sa fie cineva posedat de un demon, nu este deloc îngrozitor, pentru ca demonul nu poate cu nici un... 

Întrunirea  profesorilor de Religie din Sîngerei

Întrunirea profesorilor de Religie din Sîngerei

11 noiembrie 2016

“Pentru o educație creștinească corectă sunt necesare trei lucruri: puține cuvinte, multe exemple și mai multă rugăciune” (sf. Paisie Aghioritul). Joi, 10 noiembrie 2016, la gimnaziul ,,Iurie Boghiu” din satul Flămînzeni, raionul Sîngerei, s-a desfășurat atelierul de formare continuă a profesorilor de Religie cu genericul ,,Acces, relevanță, calitate în educație – competențe pentru viitor”. Seminarul a început cu prezentarea instituției de către doamna Cumpătă Lilia, directorul gimnaziului, apoi a urmat lecția publică la clasa II-a, cu subiectul: ,,Minunea... 

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit

Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit

5 noiembrie 2016

Prin această pildă, Hristos voieşte să ne înveţe următoarele: Era un om bogat, zice El, care trăia în multe desfrânări, şi totuşi nu suferise nici o nenorocire, ci, dimpotrivă, îi curgeau toate bunurile ca un râu. Că pe el nu l-a ajuns nici o întâmplare rea, neaşteptată, că n-a avut nici o pricină de descurajare şi nici o neîndemânare în viaţă, aceasta arată Domnul prin cuvintele: „veselindu-se în toate zilele luminat”. Iar că el trăia în păcate, se vede din sfârşitul ce l-a ajuns, şi încă mai dinainte, din dispreţul său către săraci. Căci el n-a... 

Convertirea unui baptist la ortodoxie.

fiul risipitor pastea porcii.jpgCapitolul I: Între baptişti. Pe când eu îl căutam pe Dumnezeu cu mulţi ani în urmă, frecventând adunările catolicilor, martorilor lui Iehova, penticostalilor şi a altor „misionari”, m-am oprit la baptişti. Participarea lor prietenoasă la nevoinţele oamenilor, organizarea externă care deodată se aruncă în ochi, mi-au atras atenţia şi peste ceva timp, frecventând adunările lor, eu m-am „pocăit”.

Unul din primele rituri la baptişti se cheamă „pocăinţa”. Îmi amintesc cum plângeam cu o sinceritate pentru păcatele săvârşite, stând în genunchi. Plângeau şi alţi oameni prezenţi cu mine în rând. Totul se petrecea atât de înduioşător, încât era imposibil să te gândeşti că este o înşelătorie. Mi-au cadonat o Biblie cu o inscripţie pe partea interioară a copertei: Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în acestea, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui şi pe cei care te ascultă. (I Tim. 4.16).

De atunci eu nu mai aveam timp liber. După cum am observat mai târziu, toţi membrii adunării erau atraşi forţat de „faptele bune”. Eu am fost nevoit ca, aproape, în fiecare zi să merg la cor, unde învăţam cântări dedicate lui Dumnezeu, să iau parte la „analiza Cuvântului lui Dumnezeu”, care necesita o pregătire sârguincioasă. În afară de toate acestea, conducătorul îmi încredinţa diferite însărcinări, care trebuiau să fie făcute la timp. Totodată eu mă grăbeam să citesc mai repede toată Biblia, fiindcă vedeam, cât de respectaţi erau cei ce citeau Biblia de mai multe ori. Cel mai bun cunoscător al Bibliei era considerat presbiterul nostru. El a citit Biblia de 11 ori, şi adeseori pomenea despre acest fapt, când apăreau careva dezbateri, totodată acest fapt era o bază ca să fie considerat ca o autoritate indiscutabilă.

- Tu de câte ori ai citit Biblia? – la întrebat presbiterul pe un frate care din nou a venit la adunare şi încerca să-şi apere punctul de vedere.

- Eu încă nu am citit-o până la sfârşit, – a răspuns acele.

- Dar eu am citit-o de 11 ori, – a spus presbiterul, bştândul pe umăr prieteneşte. – Iată când tu măcar o singură dată o vei citi, atunci v-om şi discuta.

Alţi fraţi cunoscători ai Bibliei erau cu „experienţă”mai mică: care o citise de două ori, care de trei. Peste un an şi jumătate eu cu mândrie am anunţat la adunare că am citit toată Biblia. Atunci ei m-au felicitat şi m-au lăudat. Dar, sincer să fiu, puţin ce mi-a rămas în cap după asta, dar totodată, această citire a Bibliei mi-a trezit o serie de întrebări care nu mă statorniceau în credinţă. Unele întrebări eu le adresam fraţilor, la care primeam răspunsuri „erudite”; unele răspunsuri eu le credeam orbeşte de la început, iar altele – nu, de aceea ele au şi rămas în sufletul meu ca nişte pete albe.

Trebuie de menţionat că, cei care cred că baptiştii nu au predanie, se înşeală adânc. Ei au predanie, numai că este a lor personală. În fiecare adunare există tradiţii şi chiar au o înţelegere şi tâlcuire deosebite a Sfintei Scripturi, dar unele momente-cheie ei le transmit din generaţie în generaţie. Pe lângă acestea toate, fiecare părere expusă de membrii adunării, se consideră a fi o convingere personală. Ceva poate fi acceptat de adunare, iar ceva – nu. Cu alte cuvinte, libertatea în păreri şi tâlcuiri nu este limitată. Această libertate, într-o anumită măsură, atrage sufletele noastre iubitoare de slavă deşartă care caută auto-exprimarea, iar nu smerenia faţă de Domnul nostru Iisus Hristos.

În tâlcuirile lor, baptiştii uneori ajung chiar şi la profanare, dar e destul ca această profanare să fie argumentată cu versete biblice, şi ea devine ca o nouă descoperire în „ştiinţa teologică” protestantă. De fapt, toată teologia protestantă este întemeiată pe tinderea spre noutăţi, ceea ce în adâncurile sale, odinioară, a dat naşteresocialismului. Să găsească ceva nou-nouţ şi să facă senzaţie – iată care este sarcina principală a teologului baptist. Dar despre aceasta voi scri mai departe, acum însă doresc să atrag atenţia cititorului asupra faptului, cum am petrecut eu timpul în adunarea baptiştilor.

Odată, eu cu prietenii, ne întorceam acasă de la adunare, discutând despre planurile vieţii, şi anume dspre faptul că de acum trebuie să binevestim pe Hristos. „Cât de bine este că eu am devenit credincios, – mă gândeam eu, – acuma trebuie să binevestesc oriunde.” Vai mie, dacă nu voi binevesti (1 Cor. 9.16) – răsunau clar, cuvintele apostolului Pavel în urechile mele. Eu şi prietenii mei doream mai repede să aducem la Hristos pe toţi locuitori din casele noastre, iar mai apoi pe cei de pe stradă şi tot oraşul în general. Noi visam ca toţi cei din jur să devină baptişti.

Discutând despre aceasta, noi am ieşit din troleu, şi, nemergând o sută de metri, deodată am văzut, cum doi huligani adolescenţi îl băteau pe un bărbat beat. „Ce să facem? – m-am gândit eu. Trebuie să-l apărăm”. Noi eram în patru, şi uşor ne-am fi clarificat cu ei.

- Ajutor, – striga bărbatul, – oameni buni ajutaţi-mă!

Eu am vrut să-l ajut pe acel bărbat, dar unul din noii mei fraţi, fratele V., m-a oprit şi mi-a zis poruncitor:

- În Evanghelie e scris „Să nu omori”. De aceea nu trebuie să ne batem. Vezi, el este beat, deaceea şi primeşte pedeapsă de la Dumnezeu.

Fratele V. era mai în vârstă şi frecventa adunarea de mai mult timp, deaceea nimeni nu a putut să se împotrivească lui, şi noi în mod tăcit am trecut pe alături.

Tot restul drumului parcurs spre casă, eu m-am gândit la acel sărman bărbat. Dar acei huligani puteau să-l omoare pe el. Noaptea, însă, l-am visat pe acel bărbat, fiind cu faţa însângerată, şi mi-a zis cu mustrare: „Unde este dragostea ta, frate?” De la aceste cuvinte mi-a fost stât de ruşine şi amar, încât m-am trezit şi am plâns.

Capitolul II: Ioan Botezătorul – „baptist”?

În prima Duminică a fiecărei luni, la adunare se săvârşea frângerea pâinii pentru toţi membrii adunării, dar aici deasemenea puteau lua parte şi oaspeţii din alte adunări ale confesiunii noastre. Eu nu eram admis la frângerea pâinii, spunându-mi că trebuie mai întâi să mă botez în apă, iar după aceea voi putea participa.

- În Sfânta Scriptură sânt multe locuri unde se vorbeşte despre Botez, – mă îndruma fratele S. – iată că, în Evanghelia de la Marcu 16.16, citim: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi. Iată de ce, – a continuat fratele, – ca să fii un membru cu toate drepturile în adunarea noastră, trebuie să te botezi în apă. Fiindcă adunarea noastră îşi are începutul tocmai de la Ioan Botezătorul, şi numai ea se cheamă „baptistă”. De ce? Fiindcă termenul „baptisto” din greacă înseamnă „a cufunda”, „a boteza” Iar primul care a botezat în apă a fost Ioan Botezătorul. Prin urmare el a fost baptist.

„Cât de bine este, – mă gândeam eu, – că credinţa noastră este cea mai dreaptă”. Dar pe mine mă uimea puţin un lucru, anume că ortodocşii şi catolicii au aşa de mulţi sfinţi, dar noi de ce nu putem să-l cinstim pe Ioan Botezătorul ca sfânt, el doar este întemeietorul credinţei noastre. Dar eu atuncimă gândeam că nu cunosc încă multe lucruri şi nu le înţeleg, deaceea eu am lăsat această întrebare fără atenţie până la un anumit timp.

Într-o zi, oarecum, la adunare au fost chemaţi nişte necredincioşi: cunoscuţi de la lucru, vecini, rudenii şi mulţi alţii. Presbiterul, diaconul şi fraţii predicatori erau dea gata. Presbiterul i-a atenţionat din timp, că dacă vreun frate nu se descurca în dezbateri cu vreo întrebare, atunci să înceteze sporul şi să dea cuvântul presbiterului ca acela la rândul său să dezvăluie rătăcirea. Îmi amintesc că fraţii erau îngrijoraţi în discuţiile cu seminariştii, fiindcă aceia cunoşteau bine Sfânta Scriptură şi deseori adresau întrebări, la care chiar şi presbiterul se îngreuna să răspundă.

Era primăvară, după Învierea Domnului, şi până a începe discuţia presbiterul a rugat ca toţi să se scoale pe picioare.

- Să ne rugăm, – a spus el în glas şi sa rugat cu cuvintele sale, parcă din numele tuturor celor prezenţi, iar la sfârşit toţi au zis prieteneşte: „Amin”.

Fratele-reghent, a propus ca toţi în cor să cântăm de trei ori troparul ortodox „Hristos a înviat din morţi… ”. În sală s-a auzit şoaptă: „Ortodox”?! După sfârşitul cântării un frate a ieşit pe scenă şi a început predica. El a vorbit încet şi foarte atent, iar apoi s-a adresat către cei care au venit pentru prima oară:

- Cine are întrebări, să le scrie pe o foiţă, şi să le transmită fraţilor, iar ei vor răspunde la ele.

După predică, cei mai mari au răspuns la întrebări. Erau multe întrebări. La trei întrebări a răspuns însăşi presbiterul.

- Spune-ţi-mi, vă rog, dacă se poate de vopsit ouă roşii de Paşti, de copt cozonaci, pască etc., – a citit presbiterul prima întrebare. – Dacă nu, de ce atunci nu se poate?

- Această întrebare noi am discutat-o data trecută, – a spus presbiterul. – Cei care au fost deja cunosc cu siguranţă că nu trebuie să vopsim ouăle şi să coacem cozonaci, pască şi celelalte. În Biblie nu este nici o indicaţie ca să facem aceste lucruri. Dacă cineva vă serveşte la lucru ori în altă parte, nu luaţi şi nu mâncaţi. Noi cu fraţii am hotşrât că aceasta este jertfă idolească. Eu nu demult am avut aşa un caz, – a continuat el. – Mergeam într-o zi spre casă, iar pe strada noastră locuieşte o femeie ortodoxă, cu care mă cunosc bine de mai mulţi ani. Mergeam pe lângă casa ei, şi deodată ea îmi iese în întâmpinareşi zâmbind îmi spune : „Hristos a înviat!”. Ei deci, eu i-am răspuns, iar ea îmi zice mai departe: „Vă felicit sărbătoarea Paştelui şi pe copiii Dvs”, iar după aceea îmi dă un pachet învelit într-o hârtie albă. Mi-era oarecum s-o refuz şi a am fost nevoie să iau pachetul. Iar când am ajuns acasă am desfăcut pachetul, iar acolo erau ouă roşii, cozonaci şi pască. Atunci eu imediat mi-am adus aminte că în Scriptură e scris că nu trebuie să folosim în mâncare cele jertfite idolilor, şi am totul la câine. Dragi fraţi şi surori, trebie să fim atenţi şi să verificăm totul după Cuvântul lui Dumnezeu. Fiindcă protivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu cautând pe cine să înghită. (1 Pet. 5.8).

Răspunsul presbiterului mi-a adus îndoială. Dacă eu mai înainte credeam orbeşte „erudiţiei” lui, acum însă, eu am observat o neînţelegere cu cele ce am citit eu despre Paşte. În Scriptură doar e scris că, jertfa idolească există la păgâni, iar nu la creştini. Şi această mătuşă gragă, despre care a vorbit presbiterul, şi cu care mă cunoşteam şi eu, credea cu sinceritate şi cu tot sufletul. Plus la acestea, în Scriptură se vorbeşte despre faptul că Hristos a mâncat pasca cu ucenicii săi, şi El nu a considerat aceasta jertfire idolească. Iar într-o carte de istorie, tipărită până la revoluţia din Rusia, am citit că obiceiul de a dărui ouă vopsite la Paşte îşi are începutul de la Maria Magdalena, care după înălţarea Mântuitorului la cer a venit la Roma şi a propovăduit Evanghelia. Când însă ea a fost adusă în faţa Împăratului Tiberiu, ia dat un ou, care sa făcut roşu de la sine, şi ia spus: „Hristos a înviat!” De atunci, creştinii urmând acest exemplu, au început să-şi dăruiască între ei ouă roşii. „Nu ştiu de ce „erudiţia”, de data aceasta la dus în eroare pe pastor”, – m-am gândit eu.

Atunci el a citit a doua întrebare:

- Explicaţi-ne de ce sânt mai multe credinţe, pe când Hristos e Unul?

- Ca să fie mai clar, – a răspuns presbiterul, – voi aduce un exemplu concret. Hristos a venit în lume pentru mântuirea neamului omenesc. Cu dragostea Sa jertfelnică, cu patimile de la Golgota, cu moartea şi învierea Sa, El a deschis o uşă spre Cer. Uşa în locuinţa Raiului. Dar duşmanul neamului omenesc, văzând că, oamenii merg în Cer printr-o uşă şi se mântuiesc, a făcut cu viclenie multe alte uşi. Oamenii au început să se încurce şi au mers prin diferite uşi, şi au ănceput să se piardă. Credinţa noastră şi este acea unică uşă care duce spre Cer. Cine din noi se sfieşte sau se îndoieşte în binecuvântarea lui Dumnezeu? Cât tineret avem noi adunare, câţi copii, oare asta nu e mila lui Dumnezeu? La Matei 18.20 se spune: unde sânt doi sau trei adunaţi în numele Me, acolo sânt şi Eu între ei. Iar noi? Nu sântem doar doi sau trei, ci 200 şi 300, şi chiar mai multe suflete. Şi eu cred, că Domnul va mai adăuga iară şi iară suflete în adunarea noastră. Atunci eu m-am liniştit puţin, fiindcă niciodată nu am fost liberal şi nu credeam părerile, precum că toate căile duc spre rai. Deaceea eu în interiorul meu am fost deacord cu presbiterul, că credinţa dreaptă este una, dar iată că s-a mai citit o întrebare:

- Răspunde-ţi-mi vă rog, – era scris pe foiţă, – ortodocşii cinstesc şi fericesc pe Născătoarea de Dumnezeu conform Luca 1.48: că iată de acum mă vor ferici toate neamurile. Voi tot o fericiţi sau nu?

- Întrebare bună, – a spus fratele presbiter, – Ortodoxia este rătăcire. Acolo totul e mort, fariseism şi închinare la idoli. Cine are Biblie să deschidem la Mat. 23. 2 şi 13: Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise… Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi. Iată ce a spus Iisus Hrisatos despre ei. Iată de ce noi nu avem nimic comun cu ei. Cât despre Născătoarea de Dumnezeu noi nu o fericim pe ea deloc. Aşa este la noi primit. Ea este la fel ca toate femeile.

Eu am început atunci să observ că, nu tot ceea ce fac baptiştii, corespunde cu Scriptura, iar ultimul răspuns al presbiterului, a întărit şi mai mult îndoielile mele. Citind Evanghelia, eu singur am fost cuprins de dragoste către Maica lui Dumnezeu. Fiindcă câte patimi a suferit Ea văzând chinurile de pe Cruce a Fiului Său Unul născut. Ce poate fi mai dureros pentru o Mamă? Totodată, mie mi-a părut straniu să aud cum fraţii vorbeau, că Ea este o femeie obişnuită, ca toţi ceilalţi din jur. „Oare aşa este?” – mă împotriveam eu. Ea doar este unica pe care a ales-o Dumnezeu pentru întruparea Fiului Său. Acest fapt deja o arată pe Eaca o mare Aleasă. Cum se poate de spus, că Ea este nu se deosebeşte cunimic de femeile care au trăit pînş acum pe pământ? De exemplu, fiecare îşi iubeşte mama sa, cel puţin pentru faptul că, prin ea el primeşte viaţă. Iar dacă cineva o va defăima din cei cunoscuţi sau apropiaţi, atunci ne-ar defăima şi pe noi prin ea. Dacă cineva îşi iubeşte aproapele cu adevărat, acela îi va iubi şi pe cei care sânt iubiţi de el (aproapele). Dar dacă, aşa este dragostea omenească, cum este dar cea Dumnezeiască? Şi dacă noi iubim pe cea care ne-a născut, atunci cum s-o iubim pe cea care a născut pe Cel ce a creat lumea?

Dar cum Însuşi Hristos a iubit-o pe Maica Sa Preacurată! El nu a lăsat-o nici măcar atunci când era pe cruce. Domnul a încredinţat-o în grija iubitului Său ucenic Ioan Teologul. Iar aceşti „prieteni” a lui Hristos îndrăznesc să spună că Ea nu merită să fie cinstită, că Ea este o femeie obişnuită. O, dacă eu aş fi trăit atunci c-nd Maica lui Dumnezeu mergea pe pământ, – mă gândeam eu în sine, – se pare că pentru mine ar fi fost o fericire să sărut locurile pe unde a călcat Ea. Fiindcă dacă în popor se cinstesc mamele eroilor, atunci cu atât mai mult trebuie de cinstit şi fericit Maica Domnului nostru Iisus Hristos, care a biruit pe diavol.

Gândurile mele au fost întrerupte de un frate, care a chemat pe doritorii de a se „pocăi”. El vorbea tare şi elocvent, pătrunzător şi gingaş. Câţiva oameni s-au sculat lăcrimând.

- Voi doriţi să vă pocăiţi?- i-a întrebat fratele.

- Da, – au răspuns ei, ştergânduşi lacrimile.

- Să ne rugăm, – a spus fratele şi spus cu glas tare o rugăciune improvizată.

Atenţionez că, această pocăinţă, chiar dacă a trezit o dorinţă sinceră la acei oameni de aşi corecta viaţa păcătoasă, ea a fost fără mărturisirea păcatelor, precum este la ortodocşi şi fără rugăciunea dezlegării prin care preotul cu putere de la Dumnezeu, îl iartă pe cel ce se căieşte. Dar despre aceasta eu atunci nu ştiam. Mie îmi plăcea să văd oamenii care stăteau în genunchi şi îşi cereau iertare de la Dumnezeu. Poate că, aceasta tot le uşura cumva pocăinţa, fiindcă nu fiecare ar putea să spună păcatele sale cuiva. Deoarece este foarte ruşinos, dar să-i spui lui Dumnezeu, deloc nu e ruşine. Se pare că, din acest considerent Ioan Botezătorul chema pe toţi să-şi mărturisească păcatele, anume ca pocăinţa să aducă roadă, adică sinţul ruşinii. Şi iată că, atunci când el îi băga în apă, le cerea să spună păcatele în auzul tuturor. Desigur, nu fiecare avea curajul să vorbească despre ticăloşiile sale, deaceea el i-a numit pe iudei pui de năpârcă, care nu se hotărau să intre în apă.

După pocăinţă am cântat cu toţii o cântare înduioşătoare: „Ultima chemare a răsunat pentru tine… ”. În timpul acestei cântări s-au mai adăugat câţiva oameni din cei noi-veniţi şi erau deja mai mult de zece pocăiţi. Îmi amintesc cum toţi au primit în dar câte o Evanghelie de buzunar şi careva lucruri de mâna a doua de la fraţii din America.
Capitolul III: Ioan Gură de Aur – „fratele nostru”

Timpul trecea, iar eu continuam să frecventez adunările şi să cânt în cor. Odată, fiind discutat un oarecare subiect, un frate foarte spiritual şi respectat de toţi, anume fratele P., a ţinut o predică. El a citat pe un Sfânt ortodox, Ioan Gură de Aur, lăudând înţelepciunea lui şi stilul minunat de vorbire.

- Ioan Gură de Aur e fratele nostru, – a spus fratele P. – Pe timpul său el a fost un mare propovăduitor, care a trăit în secolul IV, când noi protestanţii încă nu existam.

Ultimele lui cuvinte mi-au atras atenţia, şi eu am decis să aflu mai detaliat cum să înţeleg termenul „protestanţii”. A luat sfârşit adunarea şi eu m-am apropiat de fratele P.. şi ne-am dat într-o parte să discutăm.

- Spune-mi te rog, – am început eu discuţia, – ce înseamnă cuvintele „noi protestanţii”?

- Nu trebuie să te miri, – mi-a spus fratele P., – protestantismul a apărut nu demult. Noi, baptiştii, sântem una din ramurile protestantismului. Dumnezeu i-a deschis ochii lui Matrin Luther şi el s-a separat de catolici, fiindcă acolo erau inchiziţii, indulgenţe, cruciade şi multe altele care se contrazic cu Evanghelia. Protestantismul a apărut la sfârşitul secolul XVI – începutul secolului XVII.

- Atunci dar, câţi ani de existenţă are baptismul? – am întrebat eu.

- Aproximativ 500 de ani.

- Dar Hristos a fost pe pământ cu aproape 2000 de ani în urmă. Atunci dar Biserica care a întemeiat-o Hristos, unde este?

- Înţelegi, – mi-a răspuns fratele, – de la început, până în secolul XI a fost doar o singură Biserică Ortodoxă, iar în secolul XI a avut loc o mare dezbinare. Occidentul s-a despărţit de Răsărit. Adică, Biserica s-a dezbinat în Ortodoxie şi Catolicism. Dar, tu nu atrage atenţia la aceste lucruri, fiindcă denumirea nu salvează. Principalul – să te închini lui Dumnezeu în duh şi adevăr.

- Bine, – am zis eu, nesatisfăcut fiind de răspuns, – în Scriptură doar e scris că Dumnezeu a făcut o Biserică pe care porţile iadului nu o vor birui. De aici reiese că, Biserica nu putea să se dezbine şi respectiv cineva s-a separat de Biserică: sau catolicii au căzut din adevăr sau ortodocşii. Şi dacă Luther a cercetat catolicismul şi a hotărât că este erezie, şi a ieşit din catolicism, de ce dar atunci nu s-a alipit de Biserica Ortodoxă? De ce? Oare ortodocşii tot au avut indulgenţe, inchiziţii şi cruciade?

- Nu, ortodocşii nu au avut deloc aşa ceva. Dar Dumnezeu nu ne va întreba ce a fost atunci. Principalul cum este acum. Dacă îţi este interesantă această temă, atunci ia te rog de la bibliotecă cartea „Istoria creştinismului”, editura „Hristianin”, 1977.

Următoarea zi eu am mers la bibliotecă şi am luat cartea. Citind această carte, pentru prima oară, am făcut cunoştinţă cu adevărat, cu istoria Bisericii, şi această carte mi-a trezit şi mai multe întrebări. Eu căutam adevărul şi doream să cercetez totul cu sinceritate. Am început atunci să-l citesc şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur şi observam că el învăţa contra învăţăturii noastre, contra presbiterului şi convingerilor lui.

În adunare, comportamentul către mine brusc s-a schimbat. Libertatea vizibilă a baptismului nu s-a arătat a fi aşa de liberă cum se părea. Respectatul de toţi, fratele P.. a povestit presbiterului despre discuţia noastră, şi despre faptul că eu mă interesez de careva întrebări concrete, după care au discutat cu mine şi m-au înlăturat de la botez. Dar pentru mine era important să găsesc adevărul. Dar eu nu doream să renunţ de bună voie la adevăr şi să fac voia oamenilor, ca mai apoi să-mi permită să mă botez.

Capitolul IV: „Botezul”

„Botezul” la baptişti de regulă avea loc în iaz. Aşa a fost şi de data aceasta. Eu urmăream cu entuziasm cele ce se întâmplau, şi să fiu sincer, această privelişte ma impresionat. De la început au citit careva texte din Noul Testament despre botez, apoi cei ce urmau să fie botezaţi, si-au scos haina de deasupra şi având o haină albă de desubt, au intrat în apă până la jumătate. Îmi amintesc cum presbiterul spunea că cei ce se botează trebuie să pună mâinile pe piept precum morţii. După scufundare au ieşit pe mal şi unul din fraţi a citit din cartea Faptele Apostolilor capitolul 8, versetele 14,18. Apoi presbiterul a pus mâna pe capul fiecăruia, pe rând, după care cei botezaţi au fost felicitaţi şi fotografiaţi. Chitind momentul eu m-am apropiat de presbiter.

- Pot să vă întreb ceva?

- Poftim, – a răspuns el.

- Am citit la fratele nostru Ioan Gură de Aur, că în primele veacuri ale creştinismului, Botezul se săvârşea prin scufundare întreită, precum şi Hristos a spus în Evanghelie: mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh (Mt. 28.19), adică, o scufundare era în numele Tatălui, a doua – în numele Fiului, iar a treia – în numele Duhului Sfânt. Dar la noi de ce doar o singură dată se face scufundarea?

- La noi aşa este primit, – a răspuns el cu severitate.

Eu aşteptam ca el să mai spună ceva, dar el a tăcut. Atunci eu am continuat:

- Şi încă ceva. Astăzi, printre cei ce s-au botezat, au fost câţiva oameni care au fost botezaţi în Biserica Ortodoxă. De ce, ei au fost botezaţi a doua oară? În Scriptură doar e scris: Un Domn, o credinţă, un botez (Ef. 4.5)?

- Da, eu cunosc că ei au fost botezaţi în Ortodoxie, – a spus fratele presbiter. – Marcu 16. 16 spune: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi. Pruncii, dar, ce credinţă pot avea? Sigur că nici un fel. Nu-i aşa?

- Da, – am răspuns eu, – aşa este.

Întorcându-mă acasă, am deschis Evanghelia chiar acolo unde se vorbea despre copii, şi citeam: Atunci au adus la El copii, ca să-şi pună mâinile peste ei şi să se roage; dar ucenicii îi certau. Iar Iisus a zis: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. Şi punându-şi mâinile peste ei S-a dus de acolo (Mt. 19. 13-15).

„Înseamnă că Domnul a poruncit ca copiilor să li se permită să vină la El, – mă gândeam eu, – dar credinţa lor? Copiii au credinţă, dar pruncii nu au. Totuşi, cred-că presbiterul, avea dreptate, probabil”. Iată că, eu iarăşi m-am adresat fratelui nostru Ioan Gură de Aur, marelui propovăduitor al secolului IV, şi am citit: „Precum la iudei tăierea împrejur îi deosebea de celelalte popoare, ca fiind poporul ales de Dumnezeu, la fel şi la noi Botezul prezintă deosebirea şi separarea celor drepţi de cei nedrepţi”.

„Interesant, – m-am gândit eu, – înseamnă că după părerea lui, tăierea împrejur este prototipul botezului nostru. Dar iudeii îşi tăiau împrejur pruncii în ziua a opta. Înseamnă că ei îi tăiau împrejur pe prunci nu după credinţa lor? Ce fel de credinţă poate avea un prunc de opt zile?”

Am mers la culcare, dar nicidecum nu puteam adormi: gândul că adevărul este undeva prin apropiere, nu-mi dădea linişte. „Unde doar este ea? – mă gândeam eu, – cine are dreptate? Presbiterul sau Gură de Aur? Desigur că, trebuie de căutat răspunsul în Sfânta Scriptură, fiindcă doar ea este pentru noi unica autoritate impecabilă.” Ca să mă abat cumva de la acest gând, eu m-am sculat şi am conectat aparatul de radio. L-am reglat la frecvenţa care ni se permitea să o ascultăm. Spre uimirea mea, se citea Evanghelia următoare: Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi, şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au descoperit acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sânt păcatele tale! (Marcu 2. 2-5).

„Stop”, – mi-am zis mie, înţelegând că am găsit răspunsul pe care îl căutam. Am deconectat radiodifuzorul şi am deschis Evanghelia la acest loc şi am citit cu atenţie: „…văzând Iisus credinţa lor…”. Înseamnă că Domnul la vindecat pe slăbănog nu după credinţa lui, ci după credinţa celor care au descoperit acoperişul casei şi prin spărtură au lăsat patul în jos. Iată deci, care este răspunsul! Iudeii îşi tăiau împrejur pruncii nu după credinţa lor, ci după credinţa părinţilor lor. Exact aşa are loc şi Botezul la ortodocşi. Pruncii sânt botezaţi după credinţa nanilor de botez.

Capitolul V: „Euharistia”

Cu toate că în sufletul meu aveam contraziceri, eu continuam să frecventez adunările. Obştea noastră, ca şi multe altele adunări de baptişti se menţineau prin autoritatea presbiterului, care pe toţi ne ţinea iscusit într-o oarecare dependenţă. Îmi amintesc cum odată am vorbit cu o doamnă mai învârstă, doamna C., care a fost cândva ortodoxă, despre inexactităţile credinţei baptiste, şi ea mi-a spus mie:

- Eu nu retrăiesc de nimic, fiindcă stiu că fraţii mă vor mormânta şi vor face pomană pentru mine. Ce aş mai putea dori?

- Cum ce? – am obiectat eu, – dar raiul? De înmormântat vă vor înmormânta, dar unde va merge sufletul? Sufletul, doar este mai important.

- Da, tu vorbeşti corect, – a spus doamna C., – dar cum eu să-i las? Ei doar mi-au săpat în grădină, mi-au făcut reparaţie în casă. Nu va fi cuviincios din partea mea.

Da, noi toţi sântem datori presbiterului. El doar, de fiecare dată la adunare spune: „Fraţilor, cine este liber săptămâna aceasta; trebuie de ajutat un nevoiaş. Iar nevoiaşii sântem noi. Cineva are nevoie să construiască o casă, cineva să scoată cartoafele în grădină, cuiva trebuie de reparat automobilul. Cu alte cuvinte, aşa noi ne ajutăm unul pe altul. Totul merge bine, numai că, de la acest ajutor reciproc, noi devenim dependenţi de materie în afara adunării, şi întrebarea despre credinţă rămâne pe locul doi. Şi cu cât mai mult ajutor tu primeşti, cu atât mai mult se leagă conştiinţa ta de aceasta. Şi ieşirea din adunare este de acum ca o trădare.”

Odată la adunare era foarte multă lume. În timpul frângerii pâinii, după ce presbiterul s-a rugat asupra două pahare cu vin, ele se distribuiau pe rânduri. Într-un păhar, însă, vinul s-a sfârşit şi la unora nu le-a ajuns. Aşa ceva se întâmpla deseori, dar pentru prima oară eu am văzut cum fratele D., fără a se jena, a luat garafa cu vin şi a mers în sală. El a turnat vinul în pahar şi a întrebat:

- Nu am scăpat pe nimeni din vedere? Slavă Domnului? Vinul şi pâinea nu sânt Trupul şi Sângele Domnului. Noi facem acest lucru doar în amintirea Domnului noastru Iisus Hristos care a pătimit.

După adunare eu m-am apropiat de el şi l-am întrebat:

- Frate, de ce tu vorbeşti în afara Scripturii?

- Ce ai în vedere?, – a întrebat el.

- Iată, tu ai spus că împărtăşirea noastră nu este trupul şi sângele lui Hristos, iar în Evanghelie uite ce scrie: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Mt. 26. 26-28). Vezi, Domnul nu spune, că este doar o formă, ci cu adevărat Trupul şi Sângele Său.

- Ei, frate, acest lucru este la ortodocşi, iar la noi doar pâine şi vin, – a răspuns el.

Mai târziu eu am înţeles că el avea dreptate. Într-adevăr, adevăratul Trup şi Sânge, se dă doar în Biserica Ortodoxă.

Capitolul VI: „Succesiunea Apostolică”

Peste careva timp eu am fost martor, din întâmplare, a unei discuţii, anume cu fratele T. Care era mai în vârstă şi deseori frecventa adunarea noastră. El a povestit un caz excelent.

- Erau vremuri grele, – îşi amintea fratele. – În anii`40, conducerea ţării ţinea sub control cu mare atenţie faptul ca, credincioşii să nu facă întruniri, dar noi ne adunam în ascuns pe la casele credincioşilor şi făceam întruniri, ne rugam, citeam Cuvântul lui Dumnezeu şi cântam. În general, eram mai mulţi înaintaţi în vârstă, copii şi câţiva tineri. Venise vara, şi erau doritori să se boteze, dar noi nu aveam presbiter. Cum să procedăm? Am început să ne gândim. Ne-am adunat, ne-am sfătuit şi am ales ca presbiter pe un frate. El nu fusese „hirotonit”, dar noi totuşi îl numeam presbiter. El a botezat şi a frânt pâinea mai mulţi ani. Acel frate a murit, dar unii din fraţi încă până acum sânt tulburaţi de întrebarea, dacă au fost valabile acele rânduieli care el le-a făcut, fără ca să fie hirotonit?

Atunci noi ne-am adresat cu această întrebare presbiterului nostru şi acelor fraţi care au citit Biblia de 5 ori.

- No problem! – ne-a răspuns presbiterul, – principalul e credinţa. Fraţii au ştiut ce fac. În cealaltă lume vom afla adevărul.

Dar eu doream să aflu adevărul încă de aici, din această viaţă, fiindcă Hristos a venit pe pământ anume pentru aceasta şi a adus adevărul deplin, ca noi să credem în El. Mai apoi va fi târziu. Acolo doar ne aşteaptă înfricoşătoarea judecată, şi de aceea va rămânea doar părere de rău pentru faptul că nu am găsit adevărul aici şi pentru că nu am slujit adevărului, ci minciunii. Precum şi Domnul nostru Iisus Hristos a spus: Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.(Mt. 7. 22-23)

Între timp, eu am găsit la librăria, unde lucra sora mea, lista de succesiune a ierarhilor Bisericii Ortodoxe Ruse, începând cu timpurile Apostolilor până în prezent. În acea listă lipseau doar ultimii Patriarhi ruşi: Tihon, Serghie, Alexei I, Pimen şi Alexei al II-lea. Eu am luat lista şi am mers la presbiter. Arătându-i acest document l-am întrebat:

- Spuneţi-mi vă rog, noi avem aşa listă asemănătoare?

- Nu, -a răspuns el, – noi nu avem astfel de liste. Succesiunea nostră şi hirotonirea se poate săvârşi direct de la Dumnezeu.

- Dar în Sfânta Scriptură se spune că doar episcopii care au primit dreptul de la Apostoli direct, pot să hirotonească?

Se pare că aceasta a fost ultima picătură de răbdare care a avut-o presbiterul. El nu mi-a răspuns nimic, dar a spus fraţilor, ca ei mai mult să comunice cu mine, şi mi-a interzis să citesc orice carte, cu excepţia Bibliei şi a jurnalului „Protestant”.

În acea zi eu am întors la librărie cartea „Istoria creştinismului” pe care deja o citisem. Presbiterul a ordonat să fie arsă, şi atunci eu am decis să vorbesc cu un preot ortodox.

Capitolul VII: Protoiereul Grigorie.

Într-o seară am mers la o biserică ortodoxă şi m-am adresat oamenilor ce erau la intrare:

- Mă scuzaţi, eu sânt baptist, aş putea să vorbesc cu preotul acestei biserici?

- Aşteptaţi puţin, – mi s-a răspuns cu amabilitate, – nu plecaţi. Degrabă slujba va lua sfârşit şi Dvs. veţi putea vorbi cu Părintele Grigorie.

Şi iată atunci, eu am aflat ce înseamnă lupta duhovnicească, despre care mai înainte nu aveam ideie. În general, la baptişti nu se vorbea despre această luptă, nu se învaţă cum să lupţi cu gândurile, fiindcă acolo principalul este credinţa în aceea că tu eşti deja salvat. De această dată, gândurile aşa de tare m-au atacat, încât eu nu eram bucuros că am venit la biserica ortodoxă. Năvălind ca o furtună, gândurile îmi spuneau să plec. Aceste gânduri îl certau pe preot şi pe toţi creştinii ortodocşi. A trecut aproximativ o oră, şi eu eram rupt de oboseală şi în momentul când mă gândeam să plec, iată că, m-a întâlnit părintele. El era înalt şi slab, cu barba puţin căruntă. M-am salutat cu el la distanţă şi l-am întrebat:

- Mă scuzaţi, aş putea să vorbesc cu Dvs?

- Da puteţi, – mi-a răspuns părintele, privindu-mă cu blândeţe, şi mi-a propus să ne plimbăm prin curtea bisericii.

- Este aşa o cântare a Învierii, – am început eu, – care este cântată de toate confesiunile creştine: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând…”. Poate că Dvs. cunoaşte-ţi cine este autorul?

Preotul a tăcut pentru o clipă, probabil s-a rugat, apoi a spus:

- Acest minunat tropar l-a scris Cuviosul Ioan Damaschin – cel mai mare luminător şi rugător al Bisericii Ortodoxe, care a trăit în secolul VII în Siria. El a scris mai multe slujbe şi canoane, care au intrat în Slujbele dumnezeieşti ale Bisericii. Deasemenea, el a scris o carte care se cheamă „Despre Dreapta Credinţă”. Această carte cuprinde toate dogmele credinţei creştine. Slavă lui Dumnezeu, cărţi acuma sânt multe! Şi această carte se află acuma în multe librării bisericeşti, magazine bisericeşti, la şcoli duminicale, dacă doriţi, o puteţi citi.

- În Vechiul Testament, la Ieşire 20.4 – am continuat eu, – sânt aşa cuvinte: „Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti,…” De ce dar Dvs. aveţi în biserică chipuri şi vă închinaţi lor?

- Icoanele – nu sânt idoli, a spus părintele. – Din Vechiul Testament noi cunoaştem următoarele denumiri de idoli: astarte, baal, baal-Zebub, etc… Desigur că idoli pot fi şi patimile omeneşti, dar ei nu au nici o treabă cu icoanele. Dumnezeu a interzis a face ceva în faţa căruia să te închini, fiindcă noi trebuie să ne închinăm doar lui Dumnezeu, ceea ce Biserica Ortodoxă şi face. Vă amintiţi, cum în aceiaşi carte a Ieşirii, este descris momentul cum proorocul lui Dumnezeu, Moise, a urcat pe muntele Sinai, iar poporul a rămas jos cu Aaron la poalele muntelui. Trecuse mai mult timp şi Moise nu se înorsese încă, iar poporul i-a zis lui Aaron: „Scoală şi ne fă dumnezei, care să meargă înaintea noastră,…” (Ieşire 32.1) Şi Aaron a făcut un viţel de aur – un idol. Pentru acest păcat Dumnezeu a pedepsit poporul. În acelaşi timp, dacă Dvs. ţine-ţi minte, în aceeaşi carte la cap. 25, Dumnezeu a poruncit lui Moise să facă chipuri de heruvimi pe capacul Chivotului: „Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului;” (Ieş. 25.18). Şi mai mult decât atât, El i-a zis lui Moise: „Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi ţie şi îţi voi grăi de toate, câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel.” (Ieş. 25.22) Aşa că Dvs. singur vedeţi că: sânt chipuri inetrzise de Dumnezeu, şi sânt chipuri poruncite de Dumnezeu.

- Dar acela a fost chivot, – m-am împotrivit eu, – iar la voi pe pereţi sânt picturi.

- Da, şi chipurile de pe pereţi nu erau făcute din mintea omului, ci după binecuvântarea lui Dumnezeu, – spusese preotul. – În capitolul 26, probabil vă amintiţi, cum Dumnezeu i-a poruncit lui Moise: „Să faci o perdea de in răsucit şi de mătase violetă, stacojie şi vişinie, răsucită, iar în ţesătura ei să aibă chipuri de heruvimi, alese cu iscusinţă.” (Ieş. 26.31). La fel şi Solomon, când a făcut templul, atunci „a făcut în Sfânta Sfintelor doi heruvimi din lemn de măslin, înalţi de zece coţi… Şi a aşezat el heruvimii la mijloc în partea de la fund a templului… Şi a îmbrăcat el heruvimii cu aur” la fel cum sânt şi icoanele noastre – pe toţi pereţii templului de jur împrejur, pe dinăuntru şi pe dinafară, a făcut chipuri săpate de heruvimi, de copaci, de finici şi de flori îmbobocite. (3 Regi 6.23-29).

Icoana nu este nici Dumnezeu, nici idol. Iată Dvs. aveţi fotografia părinţilor sau a fratelui sau a surorii. Dvs. puteţi să priviţi fotografia şi să vă adresaţi lor cu gândul? La fel ne adresăm şi noi privind icoanele.

- Da, – am răspuns eu, şi mi-am madus aminte cum noi ne-am pozat cu adunarea după botez.

- Noi cu Dvs. sântem acum afară şi ne rugăm lui Dumnezeu prin gând. Noi credem că Domnul este în ceruri, şi credem că El ne aude şi ne vede. Credem că El ne păzeşte de rele şi de păcat, noi ne putem ruga în gând, putem cânta şi un tropar. Cântarea ne ajută la rugăciune, la fel şi icoana care este sfinţenie, ne ajută să păstrăm evlavia către Dumnezeu şi dispoziţia către rugăciune. Noi nu ne închinăm icoanei, ci lui Dumnezeu, în duh şi adevăr, iar icoana este o sfinţenie despre care se spune în Scriptură: “Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.” Deaceea în Biserică Ortodoxă este o evlavie deosebită faţă de icoane.

Cuvintele părintelui au fost atât de convingătoare, încât eu nu am putut să-l contrazic, dar totuşi, nedorind eu să mă las de convingerile baptiste, l-am întrebat:

- De ce dar atunci în Scriptură se scrie că, va veni ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui, (Ioan 4.21) – prin urmare, nici în biserici, precum faceţi voi?

- Anume în biserici, – mi-a răspuns părintele, – fiindcă Însuşi Domnul i-a spus lui Solomon, care a construit templul lui Dumnezeu: “Căci am ales acum şi am sfinţit templul acesta, pentru ca să fie numele Meu acolo în veci; şi ochii Mei şi inima Mea să fie acolo în toate zilele.” (2 Par. 7. 16). Iar în cartea proorocului Isaia spune: “căci templul Meu, locaş de rugăciune se va chema pentru toate popoarele.” Pe toţi cei drepţi Dumnezeu îi strânge în Corabia lui Noe, care este – Biserica Sa Sfântă Ortodoxă. Tot ce este în afara Ei, nu este de la Dumnezeu, ci sânt apele care vor să înnece lumea şi pregătesc pierzarea sufletelor. Învăţătura lui Hristos se află în Biserica Ortodoxă, la fel cum la Noe s-a păstrat şi familia sa. Iar cine doreşte să deschidă capacul şi doreşte să adauge la această învăţătură ceva nou, el adaugă doar noroi, murdărindu-se pe sine şi pe cei care îi urmează. Vai de acel om care face aşa ceva. Aşa au procedat şi procedează şi acuma, catolicii. Ei toţi s-au străduit să introducă ceva nou, şi prin urmare au ajuns să fie în afara corabiei. Dar, căzând de la Biserica lui Hristos, ei au ajuns la întunecarea minţii, spunând că papa lor este fără păcat şi că toate credinţele sânt plăcute lui Dumnezeu, dacă se închină lui papa.

Aici, eu mi-am amintit de unele cuvinte dintr-o cântare de a noastră cunoscută, pe care o cântam noi la adunare: “Doar un drum spre cer există, iar spre pierzare sânt mii…!” “Da, – m-am gândit eu, – se vede că Luther a avut dreptate, că ia mustrat pe catolici, dar de ce el nu s-a întors la Ortodoxie?” Atunci am hotărât să-l întreb pe părinte.

- Mă scuzaţi, dar Dvs. cunoaşte-ţi cine a fost Martin Luther?

- El a fost un călugăr catolic cunoscut, care a criticat catolicismul, apoi s-a dezbinat de el formând protestantismul.

- De ce dar el, când a văzut minciunile catolicilor, nu a mers spre Ortodoxie?

- Tocmai în aceasta şi constă nenorocirea lui. El nu a căutat Biserica adevărată, ci s-a aprins de dorinţa de a reforma catolicismul. Deaceea a căzut într-o înşelare şi mai mare. Protestând împotriva inovaţiilor papale (de aici şi denumirea de protestantism), Luther a respins Sfânta Predanie.

- Dar ce înseamnă Predania? – am întrebat eu.

- Iată noi cu Dvs. discutăm. Şi eu vă transmit învăţătura Bisericii. Dacă eu v-aş fi scris, atunci aceasta s-ar fi numit scriere (Scriptură), dar din motiv că eu nu vă scriu, ci vă vorbesc, această metodă se cheamă predanie. Domnul nostru Iisus Hristos nu ne-a scris nouă nimic, ci i-a învăţat pe Apostoli, transmiţându-le din gură în gură, din inimă în inimă. Iată aceasta şi este Sfânta Predanie. Vă amintiţi cum Sfântul Apostol Ioan Teologul a scris: “Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.” (Ioan 21.25). Deaceea Apostolul Pavel ne învaţă: “Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.” (2 Tes. 2.15).

Respingerea predaniei – înseamnă respingerea oricărei comunicări. Părinţii îşi educă copiii prin predanie, şi nu le scriu pe foaie povăţuirile. Deşi, se poate şi aşa, dar credcă nici baptiştii nu au aşa astfel de lucruri. Iată că, şi prima icoană a Maicii Domnului a fost pictată de Apostolul Luca, dar în Scriptură acest fapt nu este menţionat, pe când Predania ne descrie acest moment cu careva detalii. Lemnul pe care a fost pictat un chip, mult timp a slujit ca capac pentru masă în familia lui Iisus.

- Iată aţi vorbit despre autorul cântării “Hristos a înviat…”, – am întrebat eu, – care era poziţia lui faţă de icoane?

- Cuviosul Ioan Damaschin a trăit pe timpul când se ducea lupta împotriva icoanelor şi cinstea icoanele foarte mult. El apăra cu bărbăţie pictura icoanelor şi pe mulţi i-a întărit în evlavia faţă de icoane, fapt pentru care, a fost clevetit de duşmanii Ortodoxiei şi a fost dus în temniţă. Ca el să nu poată picta icoane, lui i-au tăiat mâna dreaptă şi au atârnat-o în piaţa oraşului, iar pe el, chinuit de durere mare, l-au adus acasă. Spre seară Cuviosul a cerut mâna de la împărat, chipurile ca să o îngroape. Împăratul i-a ascultat cererea, şi a poruncit să i se întoarcă mâna tăiată. Cuviosul, luând mâna, a mers în chilia sa şi a căzut în faţa icoanei Maicii Domnului, rugându-se cu lacrimi: “Preacurată Maică a lui Dumnezeu, iată mâna mea dreaptă, tăiată pentru dumnezeieştile icoane. Roagă-L pe Fiul Tău, ca să-mi vindece mână. Şi fie ca mâna mea să scrie mai departe ceea ce Tu singură vei permite spre lauda Ta şi a Fiului Tău, precum şi spre zidirea celor ce cred în El. Dacă Domnul Hristos ne îndeamnă să ascultăm pe părinţii noştri, atunci Te va asculta şi pe Tine, fiindcă Tu eşti Maica Lui.”. Aşa rugându-se, Cuviosul a adormit. Şi în vis i se arată Maica lui Dumnezeu şi-i spune: “Mâna ta este sănătoasă, lucrează cu ea şi fă-o mai repede trestie de pictor.” Cuviosul s-a trezit, şi a văzut că mâna lui este, ca mai înainte, sănătoasă. Numai că în locul unde a fost tăiată mâna, a rămas un semn precum ar fi aţa roşie, fapt care să confirme minunea. În memoria acestei minuni Cuviosul Ioan a pictat o icoană a Maicii Domnului numită “Triheruşa”. Copia acestei icoane se află în multe biserici, şi noi o avem în biserica noastră.

- Dar cum a luat sfârşit lupta împotriva icoanelor? – am întrebat eu.

- În anul 787 a avut loc Sinodul al VII-lea Ecumenic, la care au participat episcopi, preoţi şi diaconi din diferite ţări. Sinodul a dat anatemei pe toţi luptătorii împotriva icoanelor şi a întărit cinstirea lor pentru creştini. Tot la acest Sinod s-a întărit şi sărbătoarea Triumful Ortodoxiei, care mereu se sărbătoreşte în prima Duminică a Postului Mare. La această sărbătoare, la sfârşitul Dumnezeieştei Liturghii, se săvârşeşte cinul “Anatemei”.

- Dar ce înseamnă aceasta?

- Vă aminti-ţi de Apostolul Pavel când le scrie Galatenilor: “Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Gal. 1.9). Sub anatemă se află toate învăţăturile şi mărturisirile greşite, care s-au abătut de la adevărul Ortodoxiei. Mulţi protestanţi binestesc, se ostenesc, dar în realitate binevestesc altceva decât învaţă Biserica Ortodoxă. Să cunoască cu toţii, că ei sânt în afara Bisericii şi sub anatemă.

Aici dialogul nostru a luat sfârşit. El a fost chemat să împărtăşească un om care era pe moarte.

- Mă iertaţi, – a spus părintele, – cu părere de rău nu mai pot continua discuţia cu Dvs. Trebuie să fug. Mai intraţi pe la noi, voi fi bucuros să mai discutăm. Vă recomand să citiţi cartea “Arma Adevărului” de N. Varjanschi.

Am venit acasă și am început să mă rog lui Dumnezeu:”Doamne, Tu mă vezi pe mine, oaia Ta rătăcită, ajută-mă să înțeleg, descoperă-mi adevărul, arată-mi unde îl pot găsi. Dacă Biserica Ortodoxă e cea adevărată, iar baptiștii, bunii mei prieteni se rătăcesc, atunci ajută-mă să înțeleg Ortodoxia și să devin ortodox. Dacă nu e așa, atunci întărește-mă în baptism și ruinează-mi îndoielile. Am înțeles un lucru, că, pur și simplu să cred în Tine, Doamne, nu este suficient pentru mântuire, fiind-că și diavolii cred și se cutremură. (Iacov 2. 19). Trebuie să fiu în Biserica lui Hristos cea adevărată și unică. Ajută-mă Doamne, să aflu care este Ea.”

Altă dată venind la biserică să vorbesc cu preotul, m-am oprit afară lângă ușa de la intrare și am început să cânt cu jumătate de voce…

Lângă mine se juca o fetiță cu vârsta de vreo cinci ani, poate și mai mică. Ea sărea de pe o treaptă a scării pe alta și iată în acel timp a ieșit din biserică preotul îmbrăcat cu rasă neagră, iar fetița când la văzut parcă a reînviat. Ochii ei albaștri au strălucit de bucurie și ea a alergat spre preot cu cuvintele:

- Unchiul Iisus, unchiul Iisus, – îmbrățișându-l de picioare, – dacă ai ști tu cât de mult te iubesc eu pe tine!

Preotul a mângâiat-o pe cap și ia dat o bomboană, iar ea cu bucurie a alergat la mama ei, arătându-i bomboana.

- Vă cunoaște-ți cu această fetiță? – l-am întrebat pe părintele Grigorie.

- Nu, – mi-a răspuns el, – o văd pentru prima oară în viață. Copiii îl iubesc pe Dumnezeu și îl simt mai bine decât noi maturii, după cum am observat. Iată că, și noi trebuie să ne îngrijim ca în simplitatea inimii să fim fii ai lui Dumnezeu.

După a doua întâlnire cu Preotul Grigorie am înțeles că treptat devin ortodox.

- Deci,- mi-a zis preotul, – e timpul ca Dvs. să vă pregătiți pentru primirea botezului în Biserica Ortodoxă. Răspunsurile lui erau mai convingătoare decât cele ale presbiterului nostru, care ne-a spus altădată că în bisericile ortodoxe preoții tămâiază cu cadelnița și multora li se face rău de la aceasta.

- Nici într-un loc în Sfânta Scriptură nu este indicat faptul că trebuie să facem acest lucru, – a zis presbiterul, – ei își cădesc idolii lor.

I-am povestit acest lucru preotului, iar el a zâmbit și mi-a zis:

- Cum nu este indicat? Sfânta Scriptură ne vorbește direct despre acest fapt. În cartea Ieșirea 30. 7-8 se spune:”Pe el Aaron va arde tămâie mirositoare în fiecare dimineaţă, când pregăteşte candelele.Când va aprinde Aaron seara candelele, iar va arde miresme. Această tămâiere neîntreruptă se va face pururea înaintea Domnului din neam în neam”. Iată că și noi aprindem candele în bisericile noastre și tămâiem, iar cât despre cei cărora li se face rău de la tămâie, probabil, e un semn că acea persoană este demonizată. Cum se spune în popor ”Se teme ca dracu de tămâie”. Recent în Lavra Sfântului Serghie a avut loc un caz de acest gen. A venit o delegație de oameni din America la Lavră, iar unui oarecare ieromonah Adrian, rugător către Dumnezeu, i-au poruncit să-i întâlnească și să-i ghideze. Menționez faptulcă, el era un părinte cu viață duhovnicească înaltă, făcea rugăciuni de izgonire a demonilor, deaceea mulți îl considerau ca stareț.

Și iată că ieșind să întâlnească acea delegație, o femeie, care era protestantă după cum sa aflat mai apoi, văzându-l pe stareț, a căzut pe mâini și pe picioare și a început să latre ca un câine și striga cu voce tare spunând și sudălmi în limba rusă. Diavolii doar nu iubesc oamenii sfinți, deaceea a suferit sărmana, dar starețul nu prima oară a avut asemenea cazuri, și s-a rugat pentru ea, însemnând-o cu semnul crucii, după care diavolul a părăsit-o, iar ea a căzut fără cunoștință. Delegația nu a înțeles ce s-a petrecut, iar femeia dată era o femeie de vază. Deci nimic uimitor nu este în acest lucru, fiind-că și Martin Luther a fost demonizat.

- Cum așa demonizat? – am întrebat eu.

- Aceasta nu e născocire, – mi-a zis părintele Grigorie și m-a condus la storojcă de unde mi-a dat o carte ca să citesc un pasaj.

Capitolul IX: BISERICA ESTE UNA.

M-am concentrat și am început să citesc: ”Odată citindu-se în biserică pericopa evanghelică despre tânărul surdo-mut, fratele Augustin Martin Luther, cu o față denaturată a strigat: ”Acesta nu sânt eu! Nu sânt eu!” – și a căzut jos fără simț de parcă l-ar fi lovit un fulger.”

- Desigur am putea spune că aceasta a fost doar o întâmplare, nu demonizare, dar dacă citim mai departe atunci vedem ce s-a întâmplat, a spus părintele și a citit mai departe.

- ”Numele lui Iisus mă spăimânta, – scria Luther, – și când priveam la crucea, vedeam un fulger… În inima mea aveam o frică și o îndoială și o dorință tainică de al urâ pe Dumnezeu… Nici dușmanilor mei nu le doresc să sufere precum sufăr eu… Am urât dreptatea lui Dumnezeu, m-am revoltat asupra Lui și am cârtit… ”.

Părintele a închis cartea și a spus:

- După cum se vede din însuși spusele lui Luther, starea lui sufletească nu era în regulă nici pe departe. În aceste situații mucenicești, un gând la vizitat pe el, care a devenit mai apoi baza lui de învățătură: ”Dreptatea lui Dumnezeu este dreptatea mea, iar greșala mea este greșala lui Dumnezeu” (Tu es justitiamea, ego autem peccatum tuum), adică, sfințenia lui Dumnezeu este sfințenia mea, iar tot ce eu greșesc îi aparține lui Dumnezeu. Această îndreptățire, inventată de Luther, a devenit una din ”dogmele” protestanților. Tocmai deaceasta ei se consideră a fi sfinți și mântuiți. Iar mai mult decât atât ei, caută mai multe capcane pentru adepții lor. De exemplu ei spun: ”Există multe ispite, și când vă zice cineva că nu credeți corect, aceasta tot e o ispită.” Iată de ce protestanții se blochează cînd aud critica asupra protestantismului, spunând în sinea lor: ”Dacă cineva spune că credința noastră nu e mântuitoare, atunci evident că vorbește duhul diavolului.”și omul devine zombat și nu este în stare să caute adevărul. Această practică de a coda gândirea oamenilor există la mai multe secte.

Eu am încetat să frecventez adunările baptiştilor, ei însă nu m-au lăsat atât de simplu. Aproape în fiecare zi venea cineva la mine în vizită, iar într-o bună zi au venit chiar câţiva membri.

- De ce nu frecventezi adunările?- m-au întrebat fraţii, – ai careva probleme?

- Problema este una, – am răspuns eu, – mântuirea sufletului. Trebuie să lămurim toate nedumeririle. Să citeşti doar Biblia şi să crezi că Hristos s-a născut, a pătimit şi a înviat, pentru mântuire este puţin. Dacă eu vă voi vorbi adevărul, voi veţi zice că sunt demonizat şi nu mă veţi asculta, fiind-că aşa ne învăţa pastoral, precum că, dacă cineva vă va zice că nu sunteţi mântuiţi, atunci cunoscut să vă fie vouă că diavolul vorbeşte prin acel om.

- Vorbeşte,- au zis fraţii, – noi cunoaştem că nu aşa stau lucrurile cu tine, te ascultăm.

- Bine. Biblia spune la Marcu 16.16, că: Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi. Dar e posibil a crede diferit! Cineva crede într-un fel, iar cineva crede altfel. Deaceea eu m-am rugat şi am meditate asupra faptului cum totuşi să cred ca să mă mântuiesc. Am înţeles că mântuirea şi credinţa pot fi în Adevărata şi Unica Biserică întemeiată de Însuşi Domnul Iisus Hristos. Eu nu sunt deacord cu mai multe învăţături ale baptismului, şi deaceea am hotărât să nu mai frecventez adunările. Voi învăţaţi că Biserica primară s-a abătut de la adevăr, s-a rătăcit şi s-a dezbinat în mai multe biserici mici. De unde aţi luat voi această învăţătură? Biblia nu spune aşa ceva.

- Adevărul e multilateral, iar Dumnezeu este Atotprezent, – a răspuns fratele C., – şi în fiecare confesiune există oameni care se mântuiesc.

- Îmi permiteţi, – am zis eu, – eu nu pot fi deacord cu această părere, unde este scris despre aceasta? Dacă adevărul se amestecă câtuşi de puţin cu minciuna, acesta nu este adevăr. Adevărul mereu este unul. Adevărul nu se schimbă în dependenţă de circumstanţe sau timp. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi (Evr. 13.8). El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Cât despre faptul că adevărul este multilateral, probabil că aţi citit despre aceasta în broşura americană ecumenistă?

- Da, – a răspuns fratele C., – tocmai în ea am citit despre acest fapt.

- Cu lucrurile care sunt scrise acolo, nu e bine să fii deacord. Oareporţile iadului au biruit Biserica lui Hristos? Oare Duhul Sfânt s-a divizat şi s-a împărţit în mai multe părţi?

- Nu, – m-a susţinut fratele C.

Atunci eu am luat caietul cu versete însemnate din Biblie şi am început să citesc:

- Hristos a venit pe pământ şi a adus o singură învăţătură adevărată, zicând: Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis (Ioan 7.16), iar în altă parte spune: Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16.18). Acum, cei care zic că Biserica lui Hristos s-a divizat în mai multe ramuri, ei arată că cuvintele lui Hristos nu sunt adevărate, ceea ce urmează a fi o hulă împotriva lui Dumnezeu. Cât despre cuvintele de unitate, rostite de Hristos la Ioan 17.21: Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, nicidecum nu ne lasă să credem că merge vorba despre unitatea dintre adevăr şi minciună, fiindcă Apostolul Pavel întreabă: Ce împărtăşire are lumina cu întunericul? (II Cor. 6.14) Aceste versete vorbesc despre unitatea în Adevăr, adusă de Hristos pe pământ, pe care Biserica a păstrat-o, o păstrează şi o va păstra până la sfârşitul veacului. În ziua a cincizecea de la Înălţarea la cer a Mântuitorului, Duhul Sfânt s-a pogorât asupra unei singure Biserici, alte biserici atunci nu existau. Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute, (Ioan 20, 22-23), iată ce putere a dat Hristos conducătorilor Bisericii, care după cum vedeţi, la baptişti ea pur şi simplu nu există. Această putere rămâne doar în Taina Spovedaniei din Biserica Ortodoxă.

Nu întâmplător în sec. X cneazul Vladimir, alegându-şi credinţa pentru sine, s-a oprit la Ortodoxie. Unii îl învinuiesc de faptul că a încreştinat Rusia cu forţa, dar eu am citit careva documente istorice, care au combătut această bârfă, ridicată de diavol asupra înţeleptului cneaz, care s-a botezat pe sine şi casa sa. Vladimir singur a crezut şi s-a botezat în oraşul Corsun, iar apoi a poruncit ca toate slugile sale adevărate să se adune pe malul unui râu, spunând: “Cine nu va veni dimineaţa la râu, bogat sau sărac, cerşetor sau lucrător, nu-mi va mai fi prieten, – scria în scrisoarea cneazului Vladimir. Auzind despre această chemare oamenii, ei mergeau cu bucurie zicând: dacă acest botez nu ar fi folositor, atunci nici cneazul nu l-ar fi primit , nici boierii.” Şi iată că, în faţa tuturor, idolii erau distruşi. Erau tăiaţi şi arşi în foc, iar idolul Perun cu cap din argint, după porunca cneazului a fost legat de cal şi târât în râu. Se pare că în popor ar fi trebuit să fie o răscoală, fiindcă poporul nu ar fi suferit această profanare, dar totuşi, în loc de răscoală a avut loc Botezul Rusiei. S-a botezat cneazul Vladimir şi toată casa sa. Iată cum s-a rugat cneazul:”Dumnezeule, Care ai creat cerul şi pământul, caută la aceşti noi oameni şi dă-le lor cuget să Te cunoască pe Tine, Adevăratul Dumnezeu, precum Te-au cunoscut pe Tine ţările ortodoxe. Întăreşte în ei dreapta credinţă, iar pe mine mă ajută Doamne, asupra duşmanului ca să-l înving cu nădejdea în Tine. ” Iată cum a avut loc încreştinarea Rusiei. Iar de protestanţi şi de baptişti nici nu se auzea atunci. Ce spune-ţi, dragii mei, a fost încreştinarea forţată?

- Se pare că nu, – a răspuns C.

- Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine, (Luca 10.16), – a vorbit Domnul apostolilor care la rândul lor au hirotonit preoţi şi episcopi. Succesiunea apostolic în Ortodoxie este scrisă până-n zilele noastre. Dar istoria baptismului unde este? Unde îi este ierarhia? Ea nu există. La adunare nouă ni s-a spus că baptismal începe de la Ioan Botezătorul, dar mai departe? Iar mai departe a fost Biserica, care mai apoi s-a divizat în Romano-Catolici şi Ortodocşi. Rău fraţilor, foarte rău că noi nu ne interesăm de adevăr. Hristos însă ne-a preîntâmpinat spunând: “Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi.” (Matei 24.4-5)

Va urma…

„Pravoslavnii Crest” Nr. 12, 2011. Traducere din limba rusă și îngrijire de

Diacon Veaceslav BODAREV
via: ortodox.md


Comentariile sunt dezactivate pentru acest articol.